Textul ca mişcare sau Existenţialism textual şi textualitate existenţialistă la Gheorghe Iova

 

Textul ca mişcare

sau

Existenţialism textual şi textualitate existenţialistă la Gheorghe Iova

 

 

                                            „S-ar putea spune că dacă plastica sugerează mişcarea

                                                       iar muzica sugerează nemişcarea, atunci cuvintele sugerează

                                                      şi una şi alta şi, mai mult, cuvîntul sugerează totul”

                                                     „vreau să mă citeşti. Citindu-mă, să ai poftă de viaţă,

                                                       să trăieşti după cum urmează. Urmează să trăieşti”

                                                      

 

            Gheorghe Iova este un caz cu totul aparte în literatură. În contemporaneitate, cînd (şi unde) scriitorul scrie mult mai puţin (mai puţine cuvinte, ar zice Iova) decît semenii săi („scrie puţin timp”), într-o lume în care textul este putere, Gheorghe Iova şi-a pus, încă din prima tinereţe, întrebarea („Tot sensul stă în punerea întrebării, nu e nevoie de nici un răspuns”) pe care o dezvoltă în tot restul vieţii: ce face în această lume scriitorul şi cum se numeşte scriitura (facerea) sa, care este (trebuie să fie) deosebită de aceea a celorlalţi oameni care scriu, printre care scriitorul este o minoritate, zice Iova. Radu Petrescu: „Nu, zice Iova cu o blîndeţe apăsată”. Ca urmare a devalorizării şi modificării actului de a scrie, din o necesitate de re-înnobilare a acestui act profesionist, de a scrie, Iova ajunge la teoriile sale textuale, prin textele sale şi, în acelaşi timp, formîndu-şi, încă din timpul studenţiei, un mic grup, scriitorul avînd puteri nelimitate „asupra limbajului, asupra semnelor şi, prin acestea, asupra semenilor” (Caius Dobrescu, Modernitatea ultimă, Editura Univers, Bucureşti, 1998). Iova a organizat acest grup „de lucru” după modelul grupurilor rock („Ce mă interesează pe mine aici este un mod de lucru, deci în momentul în care eu mi-am constituit un grup, eu lucram pe această post-industrie, adică, în mic, o întreprindere în care ai trei membri ai familiei şi doi prieteni, sau acest grup rock, cum lucrau ei. Eu vroiam să lucrez după acest model care nu avea nici o legătură cu tradiţiile literare” – dacă te-ascultă zece mameluci, s-ar putea foarte bine să te-asculte şi zece milioane, un interviu de Caius Dobrescu, Interval, Braşov, nr. 3(11), 1998). Din acest grup, numit textualist, dar deosebit de textualismul tel-quel-ist („aşa cum îmi vin pe telchelie”), mai făceau parte şi Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Emil Paraschivoiu, Ioan Lăcustă, Mircea Nedelciu, Constantin Stan. „Textualismul, – zice Gheorghe Iova în Despre text (Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, Editura Vlasie, 1994) –, este o mişcare literară caracterizată de o atitudine radicală faţă de materialul lingvistic. Superficial, el poate fi recunoscut după un comportament: referirea la text în text. În cadrul textualismului, diferenţa dintre teorie şi practică nu se mai face. (…) Lumea în care trăim nu poate fi întreţinută fără o imensă producţie textuală, fără acest consum specific. Toate lanţurile acţionale ale umanităţii sînt întreţinute cu text. Avem nevoie de calendare, de nomenclatoare, de contabilitate etc., de literatură. În condiţiile în care lumea este scrisă neîncetat, ce are de scris scriitorul. Dacă toată lumea scrie, el a pierdut sensul (să fie vorba de vreun fost privilegiu?) genericului „scriitor”, el are conştiinţa că nu mai poate fi cel-care-scrie. Pentru cel care textuează, semnul este corporal, este de aceeaşi natură cu propria lui fiinţă. El are conştiinţa că ceva se transformă în text şi asta nu poate fi decît propria lui fiinţă. Textul este înaintare, adaos la adaos, nu are început şi sfîrşit. Textul înaintează dinspre mine şi înspre mine”. Înainte de a încerca înaintarea în text, trebuie să menţionez că, cu toată claritatea demonstraţiilor şi impecabilitatea logicii scriitorului („eu fiind de profesie matematician, fiindcă unchiul meu e doctor în fizică şi spiritual el m-a crescut, Iova Iancu. Eu am ajuns să mă apropii de filozofie şi de literatură pe acest siaj” – dacă te-ascultă zece mameluci, s-ar putea foarte bine să te-asculte şi zece milioane, Gheorghe Iova este un scriitor elitist pentru elite, iar textele sale se adresează specialiştilor sau, în orice caz, pot fi cu adevărat receptate doar de către aceştia, obiectul acţiunii sale fiind textul, textul literar. Şi chiar de aici specialiştii încep să cadă în mrejele, am spus: limpezi, ale lui Iova, care e văzut ca un textualist fanatic, pe care altceva nici nu-l interesează. Ei bine, scrisul pentru Gheorghe Iova este o problemă în primul rînd existenţială, existenţialistă, scrisul scriitorului este text, textul este mişcare, acţiune, iar această acţiune, făcută de scriitor, e textuare, textuare care, pentru a fi cît mai utilă şi mai firească, mai naturală, trebuie să se apropie cît mai mult de vorbire – iată cît de simplă pare această filozofie textuală care e mai mult decît un mod de a fi al lui Gheorghe Iova, unul din cei mai originali scriitori de limbă română. Se pare că anume din cauza acestei originalităţi Gheorghe Iova a publicat, în comparaţie şi cu ai săi colegi de generaţie, foarte greu şi, deocamdată, o destul de mică parte din ce-a scris, dat fiind faptul că a început să-şi publice cărţile în ordinea cronologică a scrierii lor, înaintea titlului lipind, de obicei, şi anul scrierii cărţii sau măcar menţionîndu-l. Pînă acum, Gheorghe  Iova a editat cărţile: Texteiova (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1992), 1971. Ordinea în care el plînge (Editura Cartea Românească, Bucureşti 1997), Călare pe muşcătură (Editura Paralela 45, Piteşti, 1998), De cîţi oameni e nevoie pentru sfîrşitul lumii (Editura Paralela 45, Piteşti, 1999) şi Acţiunea textuală. Bunul simţ vizionar (Editura Paralela 45, Piteşti, 1999), dintre care primele trei pot fi considerate cărţi de poezie, De cîţi oameni e nevoie pentru sfîrşitul lumii – roman, iar Acţiunea textuală. Bunul simţ vizionar  – de teorie. Zic „pot fi considerate” fiindcă Gheorghe Iova nu numai în teoriile sale filozofico-literare a fost – întotdeauna – radical, dar şi în literatura propriu-zisă, numită şi „originală”. Deşi Iova, inclusiv în textele sale preponderent „lirice” sau „narative”, se ocupă foarte adesea de caracteristicile şi caracterizările poemului şi, mai ales, ale textului, pe care le face, e destul de dificil să spui că un anume (aproape oricare) text de-al său e poem sau proză scurtă. Dacă se aseamănă mai mult cu poemul, Iova se va grăbi neapărat să nege apartenenţa textului său la poezie şi va menţiona că e, însă, „ceea ce descoperă dorinţa de a înlocui poezia. Ceea ce descoperă cazul înlocuirii poeziei. Este cazul”. Şi, în continuare, va aduce aminte că această acţiune nu e iniţiată chiar acum. Despre orice ar fi vorba, lui Iova deja i s-a întîmplat. Urmează: „Şi se întîmplă aşa că sînt deja cîţiva ani de cînd spun că eu nu fac poezie că nu vreau să fac neapărat poezie că textuez” (Acţiunea textuală. Bunul simţ vizionar, pag. 107). „Cum am zis, în altă parte, altă dată, am mai zis”, va zice Iova în Acţiunea textuală. Bunul simţ vizionar la pagina 47, iar la 86 – „ideea mi-a venit în 1972”, şi, peste o pagină, - „tot în 1972…”, „reiau vechea (1973) idee…”(pag. 94), „Un gînd vechi (1967)”(pag. 102), „Cum ziceam”(pag. 123) ş.a.m.d.. Gheorghe Iova nu scrie versuri („O idee ca asta să scrii versuri / adică ar fi să nu atingi / marginea din dreapta / să nu deschizi / braţul pînă la capăt / însă din braţ a ţine neţinînd / nimic din ceea ce / eu am braţul în laturi lăsat / mîna mea dreaptă nu acoperă / locurile de înaintare ale textului / nu scriu versuri” – 1973. Sintaxa libertăţii de a spune, pag. 49) fiindcă pentru el scrierea e o textuare („Un text (un poem al meu cam asta ar fi)” - 1971. Ordinea în care el plînge), adică o înaintare oricum ai vedea şi oriunde te-ai afla, o înaintare de la stînga la dreapta şi de sus în jos („Eu nu scriu nici poeme nici altceva decît poeme (eu nu mă îndepărtez / de apă ci dacă de îndepărtat mă îndepărtez atunci eu înaintez) asta / şi numai asta atît eu scriu texte rescriu ceea ce înaintează de la stînga la dreapta” – 1973. Sintaxa libertăţii de a spune, pag. 40), hîrtia („textul acesta este acţiunea mea de a te reprezenta este o suprafaţă / este imaginea pe care mi-o ofer atunci cînd eu acum aici simplă / localizare deschid ochii şi privesc imagini cîmpia pe o palmă de perete şi tu prietene în văzul meu care se substituie văzului meu / descris mai sus textul înaintează de sus în jos de la stînga la dreapta în / timpul în care cineva declară procedeu de înaintare a textului” – 1973. Sintaxa libertăţii de a spune, pag.33) contînd tot atît de mult ca şi stiloul („Sper să fac treabă bună cu acest stilou. Îmi place cum scrie. Este o / propoziţie de-a românilor despre impactul peniţei cu hîrtia” – 1973. Sintaxa libertăţii de a spune, pag. 23). De altfel, Iova îşi începe totdeauna acţiunea textuală de la pagina albă („O pagină este un loc, nu numai pat, unde se organizează reluarea penetrării” – Acţiunea textuală, pag. 76), dar, pe parcurs, îşi aminteşte şi (se) citează, trimiţînd la textuarea de pe alte pagini, – se ajută: „Sentimentul că scriu. Că, dacă se spune despre mine că scriu, se spune totul” (pag. 25). Astfel că Gheorghe Iova n-are cum să nu atingă marginea din dreapta, n-are cum să nu deschidă braţul pînă la capăt, - iată de ce Iova nu scrie versuri. Pentru Iova poezia aşa cum e cunoscută din manualele şcolare e o gafă („Poezia ca loc al gafei” – pag. 59). Dacă textele nu ating marginea din dreapta foii cărţii înseamnă că aşa a fost hîrtia pe care a scris Iova (îngustă) sau că în acel moment autorul era trist („tristeţea mea care blochează textul” – 1971. Ordinea în care el plînge, pag. 21). Iova nu doar că îmbină, fireşte că natural şi deliberat, speciile şi genurile literare, dar insistă pe existenţialismul şi necesitatea textului şi a textuării, şi din punctul de vedere al scriitorului, şi din cel al cititorului. Se scrie poezie pentru „iubitorii de poezie”, proză pentru devoratorii de romane, teatru pentru cei „duşi la teatru”, zice Iova şi refuză categoric să se lase încadrat în vreo anume coloană, aşa cum se întîmplă şi cu textele sale – nu prea intră sub nici o umbrelă. Aici Iova se aseamănă cu tinerii din Grupul de la Braşov, care apropie aproape forţat cititorul de eul poetic, care, la ei, de obicei e şi eul (egoist şi egocentrist al) scriitorului, excepţie făcînd acele texte „mascate”, în special cele ale lui Caius Dobrescu, care nici măcar nu-s o excepţie ce ar confirma regula, fiindcă şi acolo eul poetului este dominant, fie şi din umbră, care e imediata apropiere. Faptul că cititorul nu citeşte „ce scriu eu”, dar citeşte romanul lui Iova sau al lui Dobrescu fiindcă citeşte romane, pentru Iova „e ca şi cum femeia se căsătoreşte cu un inginer, chiar cu un preot. În timp ce-ţi spune „Iubeşte-mă pe mine, pentru mine, iubeşte ce sînt”. Şi nu vreau să fiu citit pentru că textul meu e roman, nu vreau ca între mine şi cititor să apară apropierea prin şi pentru că există lume: personajul, peisajul. Ca şi cum ne iubim pentru că sînt cazuri de iubire cunoscute.” (Texteiova, pag. 89). Tocmai din această cauză Iova îndeamnă la naturaleţe, „să scrii din nici o cauză”, zice el, să nu fii poet şi să nu vrei să scrii „poeme”, şi, în general, să nu vrei să scrii nimic, să fii (scrii) ceea ce (şi cine) eşti, „să scrii ceea ce scrii din motivele din care scrii. Să nu fii un poet care scrie poeme, ci să scrii ceea ce scrii fiind ceea ce eşti. Este necesar să nu ai conştiinţa că eşti poet şi mai ales să nu o ai pe aceea (mai ales cînd te apuci de scris) a poemului. Sînt preconcepţii. Tot ce scrii cu preconcepţia poemului va duce la pierderea multor lucruri pentru că ceea ce reuşeşti să spui este reuşită sau nereuşită din punctul de vedere al poemului. Ceea ce a născut prin aglomerarea realizărilor de sine poezia, este libertatea unităţii în tot a spiritului uman” (Acţiunea textuală. Bunul simţ vizionar, pag. 118). Pentru Iova scrisul este fapt al vieţii („reţineţi eu am dorit să spun acţiunii textului meu / existenţa mea” – 1971. Ordinea în care el plînge, pag. 37) şi de aceea scrisul este acţiune. „Scrisul meu este acţiunea mea” (Texteiova, pag. 89), „Nu mă interesează în primul rînd ce scriu. (…) Mă interesează că scriu. Cu toate astea, scriu foarte rar, foarte puţin. Nu am atins mania grapho. Mă interesează acţiunea. Ce este acţional în scris. Derivat astfel: a fi, fire; a textua, textuare. Infinitivul lung, substantivizant. Căutînd un nume” (Texteiova, pag. 90). De altfel, Acţiunea textuală e o carte despre puterea textului şi despre faptul că „Puterea este textuală”. Mai simplu – „Este vorba de un tip de acţiune. Acţiunea textuală. Întrucît poate diferi de activitatea textuală, acţiunea textuală, practică şi gîndire, este textuarea. Atac textual al unui lucru. Indiferent dacă e textual sau nu” (pag. 41). O carte despre rolul social-politic al textului, text care, în Călare pe muşcătură, e accelerat şi mai mult prin aducerea în trupu-i a lui Ayrton Senna, care simbolizează Formula I şi renunţarea la viaţă („puterea e renunţare la viaţă”, pag. 52). Cuvîntul sau verbul-cheie al cărţii Călare pe muşcătură e de această dată a muşca („noua amprentă luată de poliţie: amprenta danturii, amprenta dinţilor, / amprenta muşcăturii”, pag. 27), cuvînt-acţiune de la care se scurg celelalte: a mesteca, a mînca etcaetera.  Foarte interesant e că volumele lui Iova n-au nevoie de cuprins (şi, de obicei, nici n-au aşa ceva), iar poemele  sînt, de cele mai multe ori,  fără titluri. Titlul pentru Gheorghe Iova e o normă, care, ca orice normă, trebuie descătuşată, revolta împotriva regulilor dinainte şi de altcineva stabilite fiind pentru Iova o necesitate, un pas spre o libertate a textului său. „Renunţă la concepţia „Dosar”. Renunţă dracului la atîtea norme ale preconcepţiei estetice, - spune Gheorghe Iova într-o scrisoare către Gheorghe Crăciun, publicată în revista Paralela 45 (nr. 2, 1996, pag. 77) – Cred că îţi dai seama că „Dosar” şi în general care se integrează textuării sunt exact nişte preluări datorate educaţiei estetice şi politice sau şi chiar morale etc. Cam aşa explic instinctul meu de a ocoli titlurile de texte sau ansambluri de texte. Titlurile postulează o relaţie cu cititorii a celui ce textuează. Chiar şi conflictele cultivate începînd cu Rimbaud probabil între relaţia cu cititorii postulată de titlu şi relaţia reală stabilită de lectura textului (corpului textual propriu-zis) ea contradicţia cultivată în conflictul acestor două relaţii nu mă interesează pentru că eu vreau să eliberez textuarea de însuşi exerciţiul privat al limbii.” Cărţile lui Gheorghe Iova sînt textura, acţiunea lui Iova din care s-a făcut cartea: „Orice mişcare a mea sau a vreunei instanţe a persoanei mele, orice mişcare este text.(…) Lectura este ea însăşi un nou text” (Acţiunea textuală, pag. 123), scriitorul făcînd o difernţă clară între scris, obiectul carte şi circulaţia acestui obiect („Totdeauna îi spuneam prietenului care zicea „Scriu o carte”, Mă, nu se spune aşa ceva, tu scrii ceva din care se face o carte. E imposibil să zici „scriu o carte”. E cu totul altceva” - dacă te-ascultă zece mameluci, s-ar putea foarte bine să te-asculte şi zece milioane. Aşadar, ca fond, ca ideatică, Gheorghe Iova pare un scriitor existenţialist („ca să pot povesti vreodată ceva, aştept să trăiesc”(pag. 51) – „existenţa mea schimbă totul” (pag. 61).). Ca şi pentru autorul Efebiei, pentru Gh. Iova viaţa e mai importantă decît scrisul, şi aceasta se vede chiar din primul poem al primei sale cărţi. Am putea citi textele lui Iova ca pe poezii de dragoste („Mi-am dorit întot- / deauna să fiu trezit de o femeie. Asta ar fi dragoste” – Ziua de muncă din Texteiova), unele fragmente izbucnind într-o fineţe oarecum neaşteptată de la Iova („A sîngerat noaptea în căutarea ta. / Noaptea a sîngerat discret” – (Unde eşti)din Texte, Nouă poeţi). Doar că Iova în discursul său e un texistenţialist, textele sale fiind mai mult teoretice, iar substanţa textuală se referă de cele mai multe ori chiar la text („Omul se opreşte asupră-şi. Scriitorul, scriind, se opreşte asupra scrisului” – Acţiunea textuală, pag. 29). Formidabilă la Gheorghe Iova dorinţa de text („dorinţa de poem de text ea singură dorinţa…” – citat din Texte, segment al volumului colectiv Nouă poeţi, Editura Cartea Românească, 1994, pag.130). Gheorghe Iova i-ar putea spune textului „Te vreau”. Pentru Iova textul este viaţa, trăirile, sentimentele, în sfîrşit – existenţa de zi cu zi a autorului textului („textul este un timp al existenţei mele” – Texte, Nouă poeţi, pag. 138) şi argumentul că acesta a trăit cu adevărat. Pentru Iova textul este cel mai substanţial argument al existenţei realităţii, realului, în fine, al existenţei, realitatea căpătînd prin această susţinere o mică nemurire, în stilul lui Iova: texturire. Textele lui Iova sînt metatexte. Critica, analiza, descrierea lor e (există!) în interiorul textului: „textele mele de asemenea pot fi descrise simultan / împreună; descrierea lor este cea de mai sus” (eu sînt aici şi acum acestea sînt cuvinte care pot fi spuse – Texte, Nouă poeţi), de aceea o încercare de analiză a texte-iove-lor e o meta-meta-critică. Poate că unul din cele mai bune texte critice despre Gheorghe Iova e eu sînt aici şi acum acestea sînt cuvinte care pot fi spuse, unul din excepţionalele poeme din Nouă poeţi, aici fiind absolut necesară menţionarea altui poem, numit, cum altfel?, Text, şi, nu în ultimul rînd, a poemului se nimereşte această masă, în care „eu trăiesc eu moare”, zice Iova. O sintagmă care creează mişcare lingvistică. Ambele părţi sînt la persoana I singular, doar că verbul din primul segment, „eu trăiesc”, e la timpul prezent, ceea ce nu se mai întîmplă în al doilea caz, unde acel „eu”, prin schimbarea timpului, este ca şi cum ar fi un altul („Iubita mea e altcineva, nu e alta” – Texteiova, pag. 28), şi aceasta din cauza verbului – „moare”. Ideea e că omul mort (chiar şi în prima lui etapă) nu mai este acelaşi cu  eul viu („Sînt sigur că voi muri zîmbind” – Texteiova, pag. 67). Este altcineva. Altceva. E un altfel de a zice „eu sînt altul”, mai texteiovist, un „autre” care-l urmăreşte pe Iova în permanenţă, din Texteiova pînă în Călare pe muşcătură. La Iova cuvintele se leagă unul de altul ca un lanţ, ca lanţul de la bicicletă. Se leagă după diferite principii: logic, semantic sau pur şi simplu bazîndu-se pe asemănare: fonică, lexicală şi oricare alta, sau stoarce un cuvînt ori cîteva cuvinte de toată vlaga pe care i-o dă textului în care face ca aceste cuvinte – alese! – să joace cum vrea Iova – un jongler „ca la carte”, sau mai degrabă „ca-n filme”. Cum vrea („muşchii lui”) Iova şi ce vrea Iova („- O să uiţi de unde ai plecat. / Ştiu că uit, ştiu că ţin minte, ştiu că uitatele revin şi / ţinutele se uită, se vede ce ştiu, zic şi eu că ştiu. Să / ştiu de unde am plecat. Asta anulează toţi paşii ştiutului / de mai înainte, paşi care anulau ştiutul. Cu toată greu- / tatea, deci, că dacă e să fii greoi, măcar să ai greutate, / cu toată greutatea urnesc ce e de urnit (văd ce se ur- / neşte, zic că e de urnit m-apuc să gîndesc, o las baltă / că trebuie să scriu (păstrez obiceiul de a cultiva gîndu- / rile care apar în timp ce scriu), spun: cum poate un / om să-şi dea seama de locul de unde a pornit, E lucru / şi al altuia şi ciudat, lucrătură deci” – Materna literară din Texteiova). Iova e un driblor pentru care mingea (cuvintele/limba) nu mai are nici un secret şi de aici înaintarea lui nu poate fi lineară, ci abracadabrată după placul autorului, care tot în plasă bagă mingea. Cînd scrie, Iova simte nevoia de clarificare absolută („Ca şi cum, de frică, toate sînt prea clare” – Texteiova, pag. 7), nevoia de exactitate, necesitatea ca acela care citeşte să înţeleagă exact ceea ce spune cel care scrie („ea a depărtat picioarele şi m-a îmbrăţişat / nu gîndiţi înaintea textului meu textuarea mea nu permite o textuare / simultană a lecturii ei cum să nu textuez pentru a vă convinge / să gîndiţi ceea ce gîndesc eu cel puţin în ce priveşte lucrurile la care / eu / gîndesc în timpul textuării mele” – 1973. Sintaxa libertăţii de a spune, pag.89). Deşi textele sale sînt făcute parcă din silogisme, parantezele lui Iova atenţionează asupra anumitor detalii cititorul şi eul căruia i se adresează („Fii foarte atentă la ce se întîmplă. Îţi spun asta, / sînt franc, vezi bine (cum ţi-am spus: „foarte atentă”), / din capul locului. Îţi zici poate că proşti din ăştia care / se expun pierderii printr-o simplă promisiune prema- / tură (frumos: „promisiune prematură”), din ăştia ai mai văzut, îţi prefigurezi deja plăcerea ceea” (Texteiova, pag. 9) – „Şi acum, iată (de fapt „uită-te bine” iar nu „e uşor de observat”)” (pag.18).). La Iova şi repetiţiile sînt pentru a atenţiona (pentru a atenţiona!): „Cînd înregistrarea pasivă – am spus – am spus! (…)” (Texteiova, pag. 14). Pentru Iova a textua e identic cu a fi în acelaşi timp în mai multe locuri („textul scurt al excursiei” – Texteiova, pag, 108), sau, mai exact, un mod de a fi oriunde, adică unde vrea să-şi închipuie autorul, cel care textuează: „Cu gîndul, du-te la terenul de golf. Un mic dîmb, / un copac, o mlaştină discretă, de sărit cu piciorul sau / cu calul, un loc neted cu iarba mai înaltă, puţin înaltă. / Şi numai verdeaţa dominantă prin culoare ţine o im- / presie, suficientă, de continuu, ca o suprafaţă pe care / lucrurile o realizează în comun la o iluminare anume, / să zicem cu lumină verde. // Să mergi pe acest teren, să îngenunchezi, să faci / cîteva salturi, infanterist de plăcere, una cu pămîntul, / nu din teamă ci din dragoste, singura senzaţie de lo- /cuire a fiinţei mele dotată cu trup. Că a avea trup e a / fi din lume, trupul meu e ceea ce am comun cu lumea. / Să pot spune „eu sînt lume”.” (Texteiova, pag. 14-15). Chiar dacă, de fapt, „Nu ştiu să joc golf” (pag.15). Pînă a începe o carte, Iova atenţionează şi pregăteşte cititorul în mai multe rînduri pentru lectura textului propriu-zis, care, astfel, a şi început. „Întrucît e vorba de practica unei viziuni, textele au fost scrise aşa: 1986-1975. Sînt puse astfel pentru a fi citite astfel: de la cap la „de la cap”. Textul care se publică e cel cerut la sfîrşitul anului 1985 şi predat Editurii Univers în 1987”, spune, după titlul cărţii Acţiunea textuală, Gheorghe Iova, care propune, astfel, o lectură inversă a textelor sale, nu a altor texte, cum s-a întîmplat pînă acum, şi semnează, între paranteze, Gheorghe Iova. „Acţiunea textuală / Propune o viziune a impactului producţiei şi consumului de text / asupra vieţii oamenilor în societate. / Cartea încearcă să analizeze consecinţele unui fapt constatabil, / anume că nu se mai lucrează cu concepţii despre lume. / Textul cărţii practică un fragmentarism care specifică prezenţa actelor de gîndire, ocolind numai ceea ce este dezavantajos în expune- / rea „clară” a unei concepţii. / Încă o dată, este vorba de încercarea de a practica o viziune”, continuă Gheorghe Iova şi semnează – Gheorghe Iova. Iar moto-ul, din Sören Kierkegaard („Încă de multă vreme nu mai vorbesc de zilele noastre, s-a pierdut complet din vedere că a fi scriitor înseamnă să acţionezi, să ai obligaţia de a acţiona şi, prin urmare, să ai un mod personal de existenţă”), pune în prim plan scriitorul, pe care-l îndeamnă la acţiune, un moto existenţialist şi neo-antropocentric. 1971. Ordinea în care el plînge are ca temă existenţa, a omului, a lumii, a lucrurilor, a textului care înaintează. O carte mult mai puţin concentrată decît cartea de debut – Texteiova, scrisă după 1971. Ordinea în care el plînge, care parcă înaintează, de la primul ei rînd – „sînt aici am plecat aici este drumul” –, pentru a ajunge la ultimul rînd al cărţii – „poemul este locul în care eu spun numai ceea ce doresc să spun”. Ca şi într-un text din 1973. Sintaxa libertăţii de a spune, unde, după o mare de cuvinte despre oftat („fumez într-un oftat”), se ajunge la esenţă: „vroiam să spun ceva despre mine” (pag. 7). Existenţa acestor rînduri în eseul meu despre Iova înseamnă citare, procedeu însemnat cu ghilimelele care demonstrează existenţa şi necesitatea acestor cărţi scrise de Iova în 1971 („există ordinea în care cineva plînge / eu vorbesc în ordinea în care cineva plînge”.) şi 1973 („Inventasem într-o vreme invenţia sintaxei libertăţii mele de a spune. Ceea ce există are puteri absolute asupra mea” -  „eu textuez libertatea mea de a te iubi”). „Dacă un text nu e mai inteligent decît autorul lui, textul e nul, după părerea mea”, spune Gheorghe Iova în interviul cu Caius Dobrescu, Gheorghe Iova, care a publicat foarte puţin în comparaţie cu ce şi cît a scris – poate de aici şi obsesia temporalizării textelor, ale sale şi ale altora, răstălmăcită mai pe înţelesul copiilor, vorba lui Lyotard (Postmodernismul pe înţelesul copiilor, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1997). Altă obsesie majoră a lui Gheorghe Iova e apropierea textului scris de textul vorbit, asta redîndu-i textului scris două trăsături foarte importante: îi dă naturaleţe şi îl face util, necesar („un poem ca vorbirea mea cu un prieten care pleacă în gară / eu rămîn el pleacă acum şi cîteva cuvinte ne spunem / un poem care se spune în graba plecării” – 1971. Ordinea în care el plînge, pag. 11). Pornind de la faptul că poemul e acţiune, iar faptele sînt grăitoare, vorbesc, Iova ajunge la ideea că poemul trebuie considerat voce omenească („Eu nu am decît conştiinţa frazei şi a poemului care este o frază: vocea!” (Acţiunea textuală, pag.116). Astfel Iova încearcă egalarea, unificarea actului scrisului cu actul lecturii, de aici rezultînd textuarea, mai apropiată de textul vorbit decît de cel scris, căci majuscula nu se citeşte cu majusculă („Dacă spun cum se citeşte şi scriu cum se citeşte (citirea egalizează) atunci din text vor lipsi majusculele şi punctuaţia” – Acţiunea textuală, pag.90), iar cititorul atunci cînd citeşte aude, zice Iova („Cam aşa cred că îmi închipui eu că vorbesc în timp ce scriu şi vorbesc chiar scrisul” – Acţiunea textuală, pag.108). În concluzie, „Vreau să spun că puterea unor propoziţii îmi dă dreptul să scriu ca şi cum aş vorbi” (pag. 47), nu doar fiindcă faptele scriitorului sînt „spuneri”. E un fel de suprarealism textual, sau o textuare suprarealistă („Vorbesc gîndindu-mă că nu trebuie să mă opresc să scriu. Un scris care nu se opreşte să scriu”, pag.109). Cred că al doilea termen ar avea mai multe şanse să fie oarecum acceptat de Iova. Gheorghe Iova merită citat de oriunde, orice zice el e inteligent şi i se potriveşte foarte bine expresia lui Caius Dobrescu – „are texte în el”. Gheorghe Iova are o grămadă de texte pe care nu le scrie, dar pe care, ca şi la recitalul de poezie de la Festivalul din Sighişoara (2000), le produce. Iova vorbeşte poezii (texte), şi, după cum se vede din 1971. Ordinea în care el plînge, această idee îl urmăreşte de foarte mult timp („în felul în care ceea ce vorbim ne ajută în ceea ce facem / în felul în care gîndesc atunci cînd merg / în felul acesta un poem îl scriu / şi îl închipui existînd fără scriere / poemul să-l închipui existînd în vorbire”, pag. 12) – filozofia poemului, frica de scriitura care poate să distrugă poemul şi intimitatea lui. La Sighişoara, Iova m-a întrebat cum începe textul lui din Desant. Începe aşa: „Cam cîte cuvinte.” Asta a vrut să audă Iova, dar mie acest început îmi place aşa: „Cam cîte cuvinte. Era ea, cu ochi verzi şi dacă spun fosforescenţi capăt dreptul de a continua folosind cuvîntul pisică”. Şi se încheie aşa: „Bastonul mînuit amintea de agilitatea obişnuită a piciorului în pas. M-a convins de absenţa evenimentului. Un al treilea face evenimentul. Propoziţia declară psihismul comunităţilor noastre, dragi cititori. Repet, cititorilor: dragi. Am prins ocazia să-mi aduc aminte de mine. Şi utilitatea gestului. De prins. Deprins de-acuma. Desprins”. Datat aşa: „Este duminică. 18.XII.’77 / Este azi. / Un text de zece zile”. Am ajuns aici avînd totdeauna în gînd cititorul, pe mine ca şi cititor, pe tine şi, fireşte, pe Iova citind acest text despre textele sale. Despre el. De altfel, este duminică, 20 mai 2001, este azi, un text de mai mult de zece zile. Vorba lui Iova: acesta este textul acesta. Pe toate acestea le-a citit cititorul nostru. Textul acesta continuă cu 500 de pagini din Gheorghe Iova.