Un ceai cu Matei Vişniec sau Despre starea vremii la noapte cînd singurul locuitor al oraşului se va întîlni cu ultimul turist posibil

Un ceai cu Matei Vişniec sau Despre starea vremii la noapte

cînd singurul locuitor al oraşului se va întîlni cu ultimul turist posibil

 

„Sînt singurul locuitor al oraşului

nu vă sfătuiesc să luaţi masa cu mine”

„Nimeni nu poate nega faptul

că în dimineaţa elaborării teoremei lui Pytagora

în Univers era vreme frumoasă”

 

Chiar dacă n-ar fi fost unul din cei mai importanţi poeţi optzecişti, Matei Vişniec ar fi rămas cu siguranţă în istoria literaturii prin dramaturgia pe care a scris-o şi care îi ridică numele lîngă cel al lui Eugene Ionesco, atît de singur. Nimeni însă nu poate să ştie dacă Matei Vişniec ar fi ajuns acesta pe care îl cunoaşte acum tout la monde dacă  n-ar fi scris cele trei cărţi de poezie – La noapte va ninge (Editura Albatros, Bucureşti, 1980), Oraşul cu un singur locuitor (Editura Albatros, Bucureşti, 1982) şi Înţeleptul la ora de ceai (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984), pe care le consider fundamentale pentru cariera sa literară. În linii mari, Matei Vişniec şi-a păstrat pînă la ultimul volum de poezie formula poetică din cartea de debut, La noapte va ninge, după cum observa şi criticul clujean Gheorghe Perian. Toate cele trei cărţi ale lui Vişniec au aceeaşi structură – sînt alcătuite din 3 părţi care merg pe verticală şi urmăresc acelaşi scop prin aceleaşi mijloace. Doar că dacă Oraşul cu un singur locuitor şi Înţeleptul la ora de ceai sînt două volume echilibrate, în La noapte va ninge Vişniec este un poet inegal. Pe lîngă poeziile extraordinare, în care nu poţi mişca nici un fir de iarbă, cum ar zice poetul, poezii la nivelul pieselor de mai tîrziu,  îşi fac loc şi poezioare cu „rimă debilă” ca-n romantismul românesc sau ca la 70-iştii ori 60-iştii basarabeni, şi sîrguincios ritmate, nu ca-n un Maiakovski, Şerban Foarţă sau Emil Brumaru şi – ce e mai ciudat – nici ca-n un Blaga, să zicem, e un ritm de copil handicapat care vrea să facă patinaj artistic. Dar aceste întîmplări nu prea contează, fiind cu totul ieşite din comun şi Matei Vişniec nu va mai repeta această „năzdrăvănie” care, alături de cîţiva alţi „optzecişti” importanţi, demonstrează că şi poeţii de valoare pot să scrie poezii proaste. Totul e să-ţi păstrezi criticul din tine, din cînd în cînd să te sfătuieşti cu el şi măcar uneori să-l şi asculţi.

Mă întorc la Matei Vişniec. În poeziile sale de cele mai multe ori Matei Vişniec constată un fapt, fără a-l comenta sau a se implica în vreun fel, încît, chiar şi atunci cînd eul poetic e autorul, el apare în faţa cititorului cu garda deschisă, fără artificii, nostalgii sau melancolii. Originalitatea vine anume din această distanţare şi răceală, care dă aură atmosferei din poezia lui Matei Vişniec. Chiar în prima parte a primei cărţi Matei Vişniec îşi găseşte stilul ce îl deosebeşte clar şi de colegii de generaţie, despre care se afirmă – pe nedrept – că scriau „la fel”. El reuşeşte să fie original nu doar în poeziile „de antologie” (Despre vînzătorii de ziare, Despre lecţia de filosofie, Astăzi poţi să rămîi, Oraşul va fi plin de flori, Noi, colecţionarii, Robinetele curgeau mai departe ...). De exemplu, în Decapitarea soldatului dezertor eul poetic se află „în interiorul securii”, poanta fiind că de o mie de ani nu mai aveau loc războaie şi cu toate acestea unicul soldat al imperiului dezertase. Multe poeme de-ale lui Vişniec îţi plac şi, cînd încerci să conştientizezi de ce se întîmplă aşa, nu întotdeauna reuşeşti. Deşi se simte o logică de robot în spatele textelor, ca şi în dragoste, în poezia lui Vişniec nu se lămureşte totul, Vişniec sugerează („eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – Lucian Blaga), chiar şi prin  ultimul poem citat, că nu totul este explicabil („şi nu ucid cu mintea tainele”) şi de multe ori e de ajuns să simţi dacă cestiunea îţi place sau ţi-e antipatică; în ultimul caz chiar e contraindicat să cauţi lămuriri logice, „dăunează grav sănătăţii”. Topica şi sintaxa poemului Decapitarea soldatului dezertor trimite la Mergem să vedem iepurele de Alan Brownjohn (Matei Vişniec: „Şi totuşi soldatul, unicul soldat al imperiului / dezertase” – Alan Brownjohn: „Mergem să vedem iepurele, / Mergem să vedem iepurele. / Care iepure? zic oamenii. / Care iepure? întreabă copiii. / Care iepure? / Singurul iepure, / Singurul iepure din Anglia...”). Simplitatea şi claritatea exprimării lui Matei Vişniec mi se pare asemănătoare cu cea a poeţilor de limbă engleză, ceea ce nu se poate spune şi despre atmosfera din poezia lui Vişniec, altă reuşită evidentă a scriitorului: o stare aparent liniştită, încordată la maximum, în care apare din cînd în cînd cîte un instrument sau un text muzical care sună sau nu: de la trompetă, flaut, pian, de la vals, Schopin, Schubert, Vivaldi, la orchestra municipală. În cea de-a doua parte a primei sale cărţi, Apologetica,  Vişniec se apropie şi mai mult de stilul său devenit inconfundabil: poezie narativă cu poantă aproape moralistă, nu neapărat la sfîrşit, o poezie-poveste sau poezie-baladă. Poezii ca nişte proze scurte la maximum, aşa cum vor fi şi-n cea de-a treia parte, Terapeutica, în care apare viitorul ce sugerează că La noapte va ninge e doar un anunţ pentru „la noapte” („Voi pleca de mîine la vînătoare” – Vom întîlni urşi minunaţi; „vom găsi mari paturi cu baldachin de cristal (...) vom cîştiga de asemenea o mie de trandafiri / la jocurile mecanice şi vom lua şi noi o trăsură” – Ne vom lua o trăsură; „mîine elicopterele se vor învîrti / deasupra resturilor plutitoare vor / pescui unul doi marinari...” – Un vapor se scufundă precis; „Vor da naştere unor animale / mari blînde şi diforme chiar mîine / de vor mînca totul totul” – Unor animale mari blînde şi diforme; „Vom scoate pianele în stradă / şi le vom tîrşîi pe caldarîmul municipal (...) Vom cînta ceva din Vivaldi” – Noi, colecţionarii;  „Voi face din acest copac un catarg / îl voi înfige în grădina mea şi voi pîndi pînă cînd / grădina înfiorată la culme / se va crede corabie / multe zile voi pluti mai apoi / voi vedea insule minunate / desăvîrşite femei mă vor ademeni pretutindeni / eu încă voi pluti nepăsător înainte...” – Vom vedea insule minunate...). Acest „voi”/„vom” face din La noapte va ninge o promisiune în care cititorul a putut să aibă încredere şi să nu greşească.  Cealaltă deosebire majoră dintre prima şi celelalte două cărţi ale lui Matei Vişniec e că, dacă în Oraşul cu un singur locuitor şi Înţeleptul la ora de ceai autorul şi eul poetic doar arareori sînt identici, în La noapte va ninge uneori e cultivată cu aceeaşi insistenţă aceeaşi „paranoia” – poetică, se înţelege, - ca la Cristian Popescu. Aici pe scriitorul-eu poetic numit adeseori „suprarealist” (Traian T. Coşovei, Gheorghe Perian) îl interesează poate excesiv de mult propriul eu, EU, ca la Salvador Dali (autorul paranoiei critice), care era de acord să se vorbească de Salvador Dali chiar dacă se vorbeşte de bine, Matei Vişniec declară dalinian că „e adevărat tot ce se spune despre mine / şi tot ce se neagă în ce mă priveşte” (Autoapologie). În Despre vînzătorul de ziare, un poem remarcabil, ce surprinde în primul rînd paranoia societăţii contemporane, ţinută în şah – mat de relaţiile publice şi comunicare (Public Relations & Mass-Media), poetul care e pe cale să intre în camera iubitei sale aude, împreună cu cititorul, cum vînzătorul de ziare de pe stradă ţipă cea mai proaspătă bombă de presă: „poetul a pătruns de unul singur / în lucrurile din camera iubitei”. Surpriza acestui poem minunat e în neconcordanţa temporală, altfel spus, în tehnica transferării evenimentului din mediul sătesc, unde se spune că „nu reuşeşti să te… în capătul ăsta că în celălalt deja pute”, în cel citadin, caracterizat în primul rînd de publicitatea despre care vorbeam (celelalte deosebiri frapante dintre sat şi oraş ar fi WC-urile, cîinii şi drumurile, dar nu numai). Cu toată incisivitatea societăţii, eul poetic suferă din cauza propriilor obsesii, după cum se va vedea din alte poeme, în special în Voi ieşi să-mi cumpăr un ziar, în care „De cîteva zile sînt căutat / prin toate gările planetei / s-a răspîndit zvonul că sînt în cale să mă întorc / şi să preiau conducerea muzeului municipal / soldaţi în toate uniformele mă aşteaptă la fiecare stradă / iar îndărătul fiecărei uşi / stă cîte un judecător cu degetul ridicat / şi toate codurile sînt în acest moment deschise / la capitolul privind / siguranţa statelor // De cîteva zile sînt căutat / prin toate muzeele planetei / se zvoneşte că sînt pe cale să-mi distrug toate autoportretele / se zvoneşte că toate cărţile / au povestit de fapt, pe ascuns, viaţa mea / şi că orice trecător / care ţine mîinile în buzunare / ar fi luat deja legătura / cu mine / La toate ferestrele oraşelor / stau înghesuiţi cîţiva fotografi / se bănuieşte că într-una din zile / voi ieşi să-mi cumpăr / un ziar sau un pachet de ţigări / eu însumi sînt întrebat / dacă nu m-am văzut pe mine însumi / nu, răspund eu / şi trec liniştit spre muzeu / trăgînd un tun după mine”. Poemul a fost citat în întregime şi s-ar putea să aibă norocul să concureze cu încăpăţînare în ceea ce priveşte egocentrismul-afrodisiac cu „În universitatea uşor amanetată / Doar despre mine însumi se mai ţinea un curs” din Balada scării de piatră, trăsătură ce totuşi nu e urmărită obsesiv ca la Cristian Popescu şi se evidenţiază fiindcă se topeşte aici, în prima carte. Mă opresc şi eu aici în ceea ce priveşte „paranoia poetică” la Matei Vişniec („Eu poetul mă numesc cuvînt / Scriu din limbă / Însă nu v-o arăt / Decît dacă mă-mbăt / Mă opresc aici” – Daniel Pişcu ).

Dacă în primul volum, La noapte va ninge, Matei Vişniec construieşte un spirit original, mai burlesc şi mai avangardist cu ajutorul ciudăţeniilor şi a situaţiilor mai deosebite aduse în texte („kaii” ce mănîncă tăliile de melacord şi lassourile şi senatorul ce încearcă să-i alunge, fluturele care se aşează pe ţigara aprinsă sau pe trăgaci, îmblînzitorul de reni înveşmîntat în blănuri, torţe, arbori amanetaţi, căşti de argint, oraşul Abraquilvir, iluzionistul şi regele, fachiri, lunete, pompieri, palatul administrativ, guvernatorul şi consilierii săi, pionul ce ia poziţia de drepţi în visul racilor care adorm în cutia de papioane, tobogane, bastarzi, caporali, trepiezi, somnambuli, balerine, îngeri, ciclopi, galoni, călăreţi, timpane de gîndaci, eschimoşi, păsări ce zic „bună ziua”, „mă scuzaţi”, „dumneavoastră”... ... ...), în celelalte două cărţi nu mai e nevoie de aşa ceva. Începînd cu Oraşul cu un singur locuitor, Matei Vişniec adaugă nervurii poeziei sale un iz  textualist foarte pronunţat, menţinut şi-n Înţeleptul la ora de ceai, astfel, ca şi la Nichita Danilov, poemele textuale concurînd (în ceea ce priveşte frumuseţea şi realizarea lor) cu poemele-parabole, nişte texte de obicei mici, adevărate giuvaieruri, narative, filozofice, cu tîlc, morală, poantă şi pline de simboluri, fiecare fiind o lume aparte şi toate la un loc formînd un mozaic unitar, adunat parcă de un pictor suprarealist, care-i ajută autorului să menţină acea tensiune continuă, creată mai ales cu ajutorul acelei stări de singurătate, care va trece şi-n dramaturgie, pînă la ultimele piese, dar şi-n Cafeneaua Pas-Parol, chiar din prima pagină a romanului. În comparaţie cu eul poetic din Eu sînt un trist tovarăş de călătorie din Înţeleptul la ora de ceai, care ştie „o poveste nemaipomenit de frumoasă” pe care n-o spune nimănui, astfel povestea devenind şi mai frumoasă, tovarăşul de călătorie – şi mai trist, iar singurătatea – şi mai nesuferită, Matei Vişniec cultivă o singurătate molcomă, meditativă, narativă şi liniştită. Şi-n această singurătate Vişniec păstrează acel iz epic din La noapte va ninge, care-i ajută să intre mai uşor în spaţiul psi al cărţii, foarte puternic, concentrat şi independent: „pot striga de acum nimic nu-mi mai / puteţi face sînt singur şi în patul meu” (Talpa). Viaţa singurului locuitor al oraşului e aceeaşi în fiecare zi, totul se repetă plictisitor de des, timpul are o singură secundă, ochiul vede un singur arbore o singură dată, urechea ascultă un singur sunet, plimbările sînt de un singur pas, ultimul turist posibil fiind şi martorul unicului locuitor al celui mai frumos oraş, ultimul oraş posibil, locuit o singură zi de acel unic locuitor al oraşului, confundat cu oraşul de maşina de curăţat oraşul, iar singurul călător aşteaptă în gara îngheţată a oraşului prin care nu trece nici un tren, cum se întîmplă şi-n piesa Buzunarul cu pîine. Pentru înţeleptul singuratic al oraşului din Oraşul cu un singur locuitor chiar şi îngerul care vine abia în Înţeleptul la ora de ceai e singur („La mine vine un singur înger / unul singur” – Îngerul). De atîta singurătate („jelui-m-aş şi n-am cui...”) cîinele oraşului – „kîinele meu Leukodemos” – începe să vorbească încă din prima parte a volumului şi anume din partea a doua a unuia dintre cele două texte de proporţii, două poveşti cu personaje stranii cu nume ciudate – ceea ce-l apropie pe Vişniec de Călin Vlasie - două poeme complexe care păstrează tonul, claritatea şi simplitatea în exprimare a textelor sale scurte, a poemelor mici, construite din cîteva propoziţii, de obicei simple: Oraşul cu un singur locuitor. Continuare. Întîmplări cu Leukodemos. Ca şi cîinele lui Mihail Bulgakov, kîinele lui Vişniec ajunge să se înţeleagă cu omul datorită vorbirii, primele cuvinte ale animalului fiind - se pare - sintagmele cele mai solicitate de populaţia românească (şi nu numai) a universului în acel moment (şi acum, cînd citeşti) şi care – oricum – împreună cu gesturile şi noul său comportament descoperă şi chiar denudează psihologia..., hai să zicem o anume psihologie: „într-o seară văzîndu-l mai plictisit ca niciodată / i-am atins blana moale şi atunci el / a scos primul cuvînt mi-a spus „lasă-mă” // iar în zilele următoare / mi-a spus „afară plouă” şi a pronunţat de cîteva ori / cuvîntul „îngrozitor” / apoi a început să mă salute / îmi spunea plin de ironie „bună ziua” // încetul cu încetul a început să-mi povestească / mici fragmente din viaţa sa mi-a povestit / cît e de îngrijorat de soarta castanilor / şi  de unele crăpături mai adînci care au apărut / pe zidurile oraşului // mai tîrziu am discutat despre noapte / despre anotimpuri despre succesiunea lor şi despre / unele aspecte ale viselor despre ce e mai bine să faci / în caz de ninsoare de tristeţe de linişte // aşa am ajuns la filosofie la etică / am discutat despre Seneca despre Lucreţiu / am dezbătut pe larg frumoasele principii ale lui Aristot / cu ochii umeziţi cu sufletele tremurînde / l-am dezbătut zile în şir pe nefericitul Platon // apoi a venit toamna iar kîinele meu Leukodemos / s-a retras din nou într-o adîncă tăcere / se aşeza la picioarele mele / şi mă privea gînditor”. Extraordinară această poveste a umanităţii fabulată cu ajutorul unei fantezii, ca-n Inimă de cîine (Sobacie serdţe) de Bulgakov, doar că Leukodemos, kîinele lui Vişniec, e mult mai „uman” decît Poligraf Poligrafîci al lui Bulgakov, cu toate că şi prietenul lui Vişniec îşi începe activitatea umană cu o viziune critică şi chiar ironică; iar castanele lui Vişniec îmi amintesc, evident, de castanele lui Romulus Bucur, care – fireşte – nu sînt aceleaşi castane cu castanele lui... (eram să zic cu Caştanca lui Cehov) Vişniec. Dacă Leukodemos, kîinele lui Vişniec, e doar o iluzie, primul/singurul cîine căruia i s-a scris (publicat) o scrisoare, „cîinele” lui Bulgakov e o realitate, de aici şi metodele prin care aceştia ajung să vorbească: Leukodemos-ul lui Vişniec – de prea multă singurătate, iar Poligraf Poligrfîci - ul lui Bulgakov – pe cale ştiinţifică, ca rezultat al unui experiment, mai mult social decît medical. Cu toată liniştea şi singurătatea, poezia lui Matei Vişniec cîştigă în comunicativitate, e mai atrăgătoare şi – aparent – mai uşor de citit tocmai datorită limbajului, directeţii şi clarităţii în exprimare. Şi aceasta se întîmplă şi datorită exactităţii cu care operează autorul, nu doar în poezie, şi nu doar în siguranţa alegerii cuvintelor, alăturarea cărora dezvoltă o anume viteză, dar şi prin exactitatea comunicării non-verbale, prin începuturi sau intenţii de gesturi, exactitatea descrierii nimicului, absentului, inexistentului din relaţiile umane, exactitatea în descrierea blazării sau a inutilului, a ceea ce ar fi de prisos şi s-ar subînţelege. Cel mai convingător exemplu ce ar exprima exactitatea de mai sus e partea a treia din Cafeneaua Pas-Parol, din care citez doar un mic fragment: „S-a apropiat de masa mea şi m-a salutat discret cu o înclinare a capului. I-am răspuns la fel şi am făcut un gest cu palma dreaptă, un gest care putea să însemne orice. El s-a aşezat în faţa mea. Era un personaj.

Eu l-am întrebat din ochi dacă vrea să bea ceva iar el mi-a spus că nu. L-am privit cîteva secunde iar apoi mi-am fixat privirile pe circumferinţa ceştii de cafea. El m-a privit cu indiferenţă, aproape un minut. Aş fi vrut să-l întreb ce are de gînd. Nu mi-ar fi răspuns nimic serios şi nu l-am mai întrebat.

Dar şi el ar fi vrut să mă întrebe cîte ceva. Întîi şi-ntîi ar fi vrut să mă întrebe despre domnul Buraga. De ce vorbeşte domnul Buraga atît de preţios? Desigur că e jenant să-l auzi pe domnul Buraga vorbind atît de preţios. Domnul Buraga de fapt nici nu vorbeşte, el citează. Sigur, citează din cărţi, aşa i-aş fi răspuns lui Mihail Iorca, dacă m-ar fi întrebat, dar el nu m-a întrebat nimic şi eu nu i-am răspuns nimic”.

Cel de-al doilea poem care ţine loc de roman, film artistic sau piesă de teatru („iată un cal care vorbeşte”) e Apariţia Maktei. Cîteva întîmplări cu preafrumoasa Makta, o poveste de dragoste „adevărată”, cu început şi sfîrşit, în care recunoaştem acel aer aiurit din Cristian Popescu sau Iulian Fruntaşu, acea simplitate atît de firească, încît trece pe neobservate limita, continuîndu-şi fără grijă mersul prin aer („eşti în aer”). Mai întîi, după cum e şi firesc, să-i lăsăm pe cei doi (n-am zis că e o poveste de dragoste?) să se cunoască: „Pe Makta am cunoscut-o în modul cel mai obişnuit cu putinţă / era dimineaţă şi oraşul / aluneca tăcut pe şenilele sale / obosit şi îndurerat de moartea unui canar / eu ieşisem să cumpăr flori pentru eroii eliberatori / cînd Makta s-a repezit la mine şi mi-a spus: / nu cumva / ai la tine un măr subţire, transparent, / un măr frumos şi simplu vreau să spun / un măr cu adevărat invizibil?” Apoi: „Într-una din zile am urcat pe mansarda ei / cu flori în mînă şi cu jobenul ridicat / am bătut delicat tremurător o dată de două ori / mi-a deschis chiar ea  preafrumoasa Makta şi atunci / i-am spus răspicat domnişoară ne-am cunoscut / acum trei zile în Piaţa Euforiei / drept care mă simt dator să vă invit la dans”. De cele mai multe ori comicul din textele lui Matei Vişniec vine tocmai din această inversare a planurilor, timpului/timpurilor şi a  intimului/personalului cu generalul/socialul, cum se întîmplă şi-n aceste două poeme excepţionale în ambele sensuri, cum e şi Întîmplări din gara oraşului, poemul în care are loc o schimbare de psihologie, o schimbare în felul de a fi ( şi - evident - a scrie ), un poem ce caracterizează generaţia (pe atunci) tînără, generaţia „optzeci”, prima generaţie din România care îndrăzneşte să zică un „nu” firesc şi totodată ciudat, ca-n Poem crepuscular din Înţeleptul la ora de ceai, în care trenurile vin din gară, dar călătorii nu se mai duc nicăieri („Eu nu mai cobor la prima. Nu mai cobor” – Cristian Popescu), chelnerul toarnă vinul pe care nu-l bea nimeni, aşa cum  nimeni nu mai citeşte ziarele proaspăt apărute într-o zi care nu se mai termină, iar eul poetic se plimbă multă vreme prin ploaie fără ca hainele să-i fie udate sau stropite. În Întîmplări din gara oraşului, ultima strofă este cea care face dintr-un poem un manifest generaţionist: „eu mă aşez la o masă în restaurantul gării / şi cer un măr tăiat în felii subţiri / la difuzorul peronului cineva recită / ultima parte din Mahabharata / un călător singuratic îmi cere permisiunea / de a se aşeza la masa mea / eu îl privesc o vreme şi spun plictisit / nu”. Iată cum lucrurile parcă fireşti devin ciudate, ne fascinează, exemplu ce-mi aminteşte de cel al profesorului de estetică, „Printre mutre şi fizionomii am văzut o faţă”, în care un cuvînt neutru ia - în context - conotaţii figurative, devenind o figură de stil.  Matei Vişniec are destul de multe afinităţi cu moderniştii, fiind unul dintre puţinii lunedişti care-l simpatizează făţiş pe Nichita Stănescu, de exemplu, mitul generaţiei ’60, caracterizată de Călin Vlasie, alt „optzecist” care scrie o poezie a psihozei, ca şi „epoca ticăloşilor” (Mitul unei epoci, Paralela 45, nr. 2, 1996). Ca şi moderniştii, dar şi ca Mircea Cărtărescu sau Caius Dobrescu, Matei Vişniec are o atracţie miraculoasă faţă de măşti, care pînă la urmă l-a făcut să opteze pentru dramaturgie; dar şi-n poezie autorul joacă roluri, eul poetic din multe poeme de-ale sale fiind altcineva decît autorul: un vierme dintr-un măr, un călăreţ mort, un ziarist, un trecător etc., etc. În Fereastra se întîlnesc două simboluri cu mare greutate la modernişti – pasărea şi, fireşte, fereastra, cel de-al doilea simbol intens exploatat şi de Cristian Popescu, doar că pasărea nu vine din afară la fereastra eului poetic, ca-n modernitatea lui Poe, ci invers, abandonîndu-şi victima – trupul eului poetic –, vrea să iasă în exterior, dar „a dat de fereastră şi s-a gîndit mirată la fereastră / nu mai întîlnise niciodată fereastră”. Şi, pentru că am ajuns la unul din simbolurile moderniste de bază, cel din titlul poemului lui Matei Vişniec, mi se pare f. interesant jocul simbolistic dintr-un poem al unui f. tînăr scriitor, Clipa ferestrei lui K.K., poem  în care are loc schimbarea totală a perspectivei odată cu schimbarea punctului de vedere. Chiar dacă e vorba cu totul de altceva, interesant e că şi Matei Vişniec  are un domn K. (Din viaţa domnului K.). În celălalt caz, la tînărul care şi-a scris poemul la 17 ani, fereastra nu mai este graniţa dintre exterior şi interior, ca la Poe sau Rimbaud, ori - inversată - ca la Vişniec sau Popescu, ci, pierzîndu-şi puterea stilistică printr-o ridiculizare înscenată („K.Krolow şi J.Guillen / au deschis fereastra şi uşa / crezîndu-se închise pe veci şi au privit / trandafirul rimbauldian / nu au înţeles nimic / O! trandafirul / au exclamat ei / Garcia Lorca a piuit / !Ai!”...) puterea simbolului trece la eul poetic, astfel „fereastra” rămînînd doar un lucru, în faţă trecînd omul, cel care scrie („pot deschide cînd vreau această fereastră / trandafirul este călcat / de piciorul meu stîng / lipit de abdomen / apoi de cutia toracică / de mîna stîngă / care printr-o mişcare / calculată se ridică / spre buzele mele // Acest Dumnezeu intoxicat / se va însănătoşi / de voi dori eu / de vreau pot să-mi cumpăr trandafiri la kg. / şi să fac dulceaţă // cineva se apropie de fereastra pe care am părăsit-o / fumează / piciorul drept păşeşte spre el / mîna dreaptă pipăie peretele // numai de mine depinde / dacă el va pleca”). Iată cum, pornind din acelaşi punct, un poet „optzecist” şi un tînăr poet de acum ajung în locuri diferite şi destul de îndepărtate, ceea ce e o altă demonstraţie că „optzecismul” a fost ceva absolut original, deosebit nu numai de predecesori, ci şi de cei care vin – puternic – după ei (şi, se înţelege, nu e vorba de „nouăzecişti”).

Al treilea şi ultimul ciclu al Oraşul-ui cu un singur locuitor, Descrierea poemului, e, după cum se vede şi din titlu, un poem textualist, e critica făcută de scriitor pentru primele două părţi scrise de scriitor, conştientizarea teoretico-poetică a ceea ce a scris în partea pur lirică a cărţii, e ceea ce s-a vrut să fie Genetica – prima parte a debutului - pentru La noapte va ninge, unde Vişniec îşi începe fiecare titlu de poem cu „despre”, în afară de ultimul, O vizionare, materia primă a căruia a fost mai apoi folostă pentru scrierea piesei Apa lui Havel. Descrierea poemului conţine ideea poemului care are putere („O, doamne, unde sînt acele vremuri minunate / cînd hoţii bastarzii şi incendiatorii / erau ucişi în piaţa publică / prin simpla citire a unui poem? (...) poemul care ucide prin înfometare (...) şi vagabonzii erau ucişi mai repede / prin poemul care ucide spontan la prima ascultare / sau poemul grav care striveşte încet / poemul care distruge oasele poemul care / distruge casele poemul exantematic / singurul care te arde pînă la ora prînzului / şi-şi arde pînă şi aerul gata respirat / poemul care te uluieşte doar pînă cînd / mintea ta într-o zvîcnire divină  se înnegreşte / poemul care doar înspăimîntă / poemul care-i ucide pe călăreţi lăsîndu-le caii / şi celălalt care-i ucide pe cei zece mii de soldaţi trişti / admiratori ai lui Seneca / pentru fiecare caz în parte oraşul avea / poemul potrivit pentru crimă pentru holeră / pentru îmblînzit fiarele pentru aflarea adevărului din gura celui fugar...” – Descrierea poemului ), ce-l obsedează şi-l terorizează şi pe fracturistul Marius Ianuş, care-şi poartă „poemul care ucide psihic” încă din timpul liceului iar arheologul şi istoricul Marius oprea are poemul care ţine de foame. Descrierea poemului e partea Oraşul-ui cu un singur locuitor despre Oraşul cu un singur locuitor. Iar din punct de vedere ideatic, apropo de Socrate, Descrierea poemului e cea de-a doua parte a inelului compoziţional început cu Genetica din La noapte va ninge, astfel Matei Vişniec încercînd parcă să-şi încheie încă de pe atunci creaţia sa lirică, însă nu se va întîmpla aşa fiindcă omul pare să ocolească multe în viaţa aceasta, dar ora de ceai (dansant?) oricum va veni şi în casele voastre, chiar dacă pe neaşteptate. Fragmentul „fiecare poem vorbeşte într-un chip tăcut şi / discret despre viaţa plină de farmec a tractoristului / găsit mort luna trecută în lanul cu grîu despre misterul / bobului de grîu scrîşnind între dinţii celor veniţi / să constate moartea tractoristului singuratic / să-i scuture mantaua şi din uriaşele ei buzunare să le cadă la picioare cîteva ţigări ude ...” trimite direct la A fost găsit un mort, un extraordinar poem „filosofic” din aceeaşi carte, un poem-maximă concis la maximum şi cu foarte multă energie, încît şi mortul din lanul de grîu nu încape decît în mare înghesuială, nefiind de statură mare, ci „înalt”, ceea ce presupune verticalitate: „a fost găsit un mort / un mort înalt cu mîinile subţiri...”, sau îi aduce pe cei doi tractorişti - personaje vii ale textului - la starea şi poziţia mortului: „cei doi tractorişti s-au aşezat obosiţi lîngă trupul viguros al mortului / o vreme l-au privit în tăcere strivind / boabe  de grîu între măsele / mai apoi s-au întins cu faţa în sus / au privit cerul mai atenţi ca oricînd / la urma urmei spuse unul dintre ei / ce-am realizat noi în viaţă?”  Dar pînă atunci nu poţi să nu recunoşti că Oraşul cu un singur locuitor este o carte desăvîrşită, o carte dintr-o bucată, bine construită şi controlată autoritar de teoreticianul din ultima ei parte. O carte de atmosferă în care nu mai putem găsi poeme întîmplătoare.  Şi dacă în La noapte va ninge Matei Vişniec era deja cu mintea la cartea viitoare – Oraşul cu un singur locuitor („Iubito în oraşul cu un singur locuitor / vom găsi mari paturi cu baldachin de cristal / la fiecare colţ de stradă / vom cîştiga de asemenea o mie de trandafiri / la jocurile mecanice...”), în Înţeleptul la ora de ceai, al treilea şi ultimul volum de poezie editat de Matei Vişniec, autorul nu poate uita cartea precedentă („cîinele rătăceşte toată ziua prin oraş / se gîndeşte ce urît e oraşul cu un singur locuitor”). Înţeleptul la ora de ceai e o carte mai livrescă, mai ludică, mai calofilă, cu poeme-jocuri de cuvinte sau chiar poeme-joc-cu-cuvîntul, cum e M-am uitat în buzunarele mele, în care se jonglează cu cuvîntul „nimic”, care nu cade niciodată din poemul cu „nimic” în buzunarul din titlu, şi sare şi-n următoarele două poeme, apoi şi peste altele cîteva, încît uneori ai impresia că unele din poemele lui Vişniec sînt scrise de unele personaje din piesele sale.

 

(Dacă la „Cristian (din Familia) Popescu” se stingea lumina, acum, cînd scriu despre Matei Vişniec, la cîte-un titlu mi se face o foame de-mi amintesc cu mare dragoste de anii pre-universitari. E 4 de noapte, iar mi s-a terminat cerneala –  chiar aşa, scriu cu pixul; cu pixul şi-ntr-un cămin studenţesc, dar a fost un pix mişto, nemţesc, negru şi (foarte) greu – acum, cînd fac corectura, scriu cu un alt pix foarte fain: roşu şi cadou – e trecut de ora 4 – şi-am ajuns la Felia de pîine, friptutura rece şi halba de bere. În schimb pot să-mi fac ceai, ceai, ceai, ceai, şi mai ales cafea! O, cafea!

Bucureşti, Th. Pallady, dec. ‘99 - ian. 2000 )

Primul poem din Înţeleptul la ora de ceai, Fuga, e compus din X părţi şi e închinat „vouă, celor care vreţi să mă prindeţi viu”, rînd cu care încep şapte părţi, celelalte începînd cu „Iar vouă, celor care vreţi să mă prindeţi viu” (V), „Pace vouă, celor care vreţi să mă prindeţi viu” (VIII) şi (X) – cu „Iar eu, rămas singur, fără urmăritori”; poem ce-mi aminteşte de Cartea războiului a (mult) mai tînărului Ştefan Baştovoi, eul poetic al căruia căuta „omul rău” pentru a-l ucide („eu ştiu unde eşti”), nu pentru că l-ar deranja pe el („da, eu te iubesc, omule rău”), ci pentru că aşa trebuie, fiindcă există oameni slabi – copii şi femei – care nu se pot apăra de el şi aşa mai departe.  Aceste două poeme-fluvii amintesc unul de celălalt fără a fi intertextuale „pe bune”, tocmai din cauza că în acea  căutare-fugă îndelungată şi existenţială la unul eul poetic e cel fugărit (vînatul), iar la celălalt – urmăritorul (vînătorul). Sînt două poeme opuse, care – alăturate – par a fi teme (Teme – Nicolae Manolescu), scrise la înţelegere, poeme în care autorul îşi pune la încercare eul poetic, nevoit să joace roluri opuse în aceeaşi piesă, pusă în scenă de doi regizori diferiţi. Aşa cum la Nichita Danilov poezia textului cîştigă aproape la limită, acest tip de poezie, foarte dezvoltat şi la Matei Vişniec, acum cedează la limită în faţa poeziei din spaţiul psi. Nu pentru că poezia textului lui Matei Vişniec ar fi anemică sau ceva asemănător (anemia tec - stu - lui - lui), pur şi simplu poezia psihozei scrisă de Matei Vişniec (ce?) – pur şi simplu chiar şi prin venele poeziei textului lui Vişniec circulă nervi, Matei Vişniec reuşind să implanteze un sistem nervos şi psihic trupului de granit al poeziei textului, ceea ce (nu ştiu ce) - ceea ce face ca şi textele „din litere şi cuvinte” să fie vii, din sînge. Cît despre cum să numim astfel de poeme, textualiste sau autoreferenţiale, în primul rînd n-aş pune semnul egalităţii între aceşti doi termeni, pentru că un poem „autoreferenţial”, care „se întoarce asupra sa / şi începe să se citească pe sine”, cum se întîmplă în Poemul care se citeşte pe sine, e – ca nuanţă – diferit de un text „textualist”, în interiorul căruia  autorul  povesteşte cum şi cînd este scris acest text, Textul, de exemplu: „Am scris acest text în ziua de 20 februarie / într-o duminică ştiu că tocmai ieşisem de la teatrul bulandra...” şi aşa mai departe, textul trăieşte în sine pentru istoria sa, pînă cînd se ajunge la momentul cînd nu numai s-a gîndit, ci a şi fost scris acest text – „şi dintr-o / dată mi-a venit chef să scriu şi // am scris”,  după care textul se încheie, fiindcă odată ce textul a fost scris se termină şi referinţele la el, făcute de autor, şi metatextul. Deosebirea ar fi că, dacă textul autoreferenţial e „mono”, textul textualist e „stereo”, aici, lîngă umărul textului fiind în permanenţă umărul autorului acestui text, care poate să lipsească în cazul textului autoreferenţial, căci, nu-i aşa?, auto-biografia nu este scrisă de un „altul”, ca pe timpurile răposatului. Chiar dacă citisem de mai multe ori Textul şi Tîrziu de tot, două poeme textualiste de-ale lui Matei Vişniec, foarte apropiate şi ca scriitură, şi ca ideatică, şi ca realizare,  prezente şi-n antologia poeziei 80-iste, Textul e un poem pe care  n-am să-l uit (probabil) niciodată, iar de Tîrziu de tot nu-mi mai aminteam deloc la această ultimă lectură. Textul e mai memorabil în primul rînd din cauza titlului, mai livresc şi de aceea mai apropiat de ceea ce e textul propriu-zis, apoi Tîrziu de tot e la persoana a treia, chiar dacă la sfîrşit Matei Vişniec divulgă identitatea eului poetic („toată noaptea a scris şi a băut / iar spre dimineaţă i-a citit chelnerului / cu ochii roşii / această poezie”). Ultimul argument întru susţinerea superiorităţii poemului Textul ar fi „locul acţiunii”, Tîrziu de tot scriindu-se într-un colţ anonim de Românie (-Românie), undeva pe unde trece acceleratul de Bîrlad „care nu opreşte niciodată”, pe cînd Textul – în Bucureşti, oraş care trezeşte multe amintiri şi – de ce nu? – o nostalgie legată, de obicei, de anii de studii, şi, deci, de tinereţe, în atmosfera tipic studenţească a poemului apărînd teatrul Bulandra, berăria Gambrinus, parcul Cişmigiu, cinematograful Union,  pe cînd în Tîrziu de tot – doar restaurantul nu ştiu cărei gări. Matei Vişniec nu este un textualist pur, pentru că, deşi textul cu şurubaşele lui cu tot e, pentru el, un miraj, mirajul din viaţă, – viaţa ca o poveste sensibiloasă cu Moş Crăciun şi Alba ca Zăpada, galeşă şi bronzată – e mai puternic şi îl fascinează şi mai tare („de mult îmi doream să scriu versuri / despre propria mea dorinţă de a scrie / iată, în această seară cînd urmele lucrurilor s-au topit / e deja timp pentru o nouă poveste” – Ieşirea prin gura neagră a cuvîntului), atît de tare încît realitatea pentru Vişniec e mai mult decît o realitate, e „o poveste nemaipomenit de frumoasă” (Eu sînt un trist tovarăş de călătorie), în care scrisul e un act terapeutic: „Poate că dacă am să scriu toată noaptea / o să-mi treacă / dimineaţa voi fi trist dar fericit şi poate / umbra gigantică a zilei mi se va lipi de palme”.

Dacă Cristian Popescu formează în interiorul poeziilor sale o psihologie a eului personal, a lumii interioare văzute de posesorul acestei lumi (Lumea interioară a lumii exterioare a lumii interioare – Peter Handke), o psihologie la persoana I singular, Matei Vişniec construieşte o psihologie la persoana a III-a, psihologia eului personal văzut de ceilalţi, o psihologie colectivă, socială, care îi are în permanenţă în vizor şi pe ceilalţi, chiar atunci cînd eul poetic e singur, singuratic sau unicul locuitor, el nu uită că e locuitor al oraşului. O psihologie a cetăţeanului, o psihologie a omului conştient că e observat, urmărit, fotografiat; psihologia obiectului din lunetă; psihologia persoanei publice; psihologia celuia care, cînd portretul său este gata, „se rostogoleşte în groapa comună” (Funiile pe care de atîta timp); psihologia omului suspicios care ştie că „cineva patrulează rar pe trotuarul nostru” (El ne forţează porţile de bronz); psihologia persoanei care se identifică cu oraşul şi cu maşina de curăţat oraşul care se ia după el.

Poeziile lui Vişniec sînt  peştele din sticla de pe valurile mării în furtună care strigă un SOS pe care ştie că nu-l aude nimeni. De aici şi concizia poemelor sale, căci atunci cînd „peştişorul” e în „mare”, cum se întîmplă în Oraşul cu un singur locuitor. Continuare. Întîmplări cu Leukodemos şi în Apariţia Maktei. Cîteva întîmplări cu preafrumoasa Makta, el înoată cu mare îndemînare şi cunoaştere, doar că e un înot artistic şi nu unul firesc, „cotidian”.

Actualmente, după o aventură dramaturgică foarte intensă, în care a fost alăturat lui Eugene Ionesco şi Samuel Beckett, ultracunoscutul dramaturg francez Matei Vişniec a declarat în mai multe rînduri că vrea să se distanţeze de predecesorii săi şi să scrie propriul său teatru. Interesant nu e că această „rupere” a şi avut loc (erau doar două variante), ci cum s-a întîmplat asta. În Teatrul descompus sau Omul – Ladă – De – Gunoi şi Femeia ca un cîmp de luptă sau Despre sexul femeii – cîmp de luptă în războiul din Bosnia, ultimele piese publicate în limba română (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998), Matei Vişniec nu mai este beckettian sau ionescian, el (sic!) se întoarce la (propria) poezie. Acest teatru–descompus, cum l-a numit autorul – este absolut nou pentru dramaturgie, fiindcă ia substanţa şi forma poeziei (lui Matei Vişniec). Fiecare dintre cele două ultime piese ale lui Vişniec e ca o carte de poezie, cu texte care se pot citi şi de sine stătător (monologurile lungi din Teatrul descompus… sau jurnalul lui Kate din Femeia ca un cîmp de luptă…), şi – mai ales – ca un tot întreg, ca şi Oraşul cu un singur locuitor, să zicem, căreia i-a moştenit şi obsesia centrală – singurătatea. De aici şi pactul cu regizorul, prezent  şi-n piesele anterioare, ca-n Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntîmplă-n actu’-ntîi, de exemplu, doar că acum această legătură e mult mai formală, mai jucăuşă, construcţia piesei(-lor) nepermiţînd schimbări, aşa cum se întîmplă şi-n cărţile de poezie, după cum demonstrează şi autorul eseului Despre sexul femeii – cîmp de luptă sau Războiul dintre realitate şi absurd (Contrafort, nr. 11-12). În general, piesele lui Vişniec se asemănau de la început cu poemele sale, avînd subiect, poantă şi chiar morală. De exemplu, Păianjenul în rană, prima piesă din volumul I de teatru Vişniec, este o istorioară închegată, de data asta o rescriere a ultimelor clipe din viaţa lui Isus Hristos. Poanta e că cei doi „hoţi” scuipau spre Hristos pentru a alunga păianjenul ce se urca spre rana acestuia, ceea ce schimbă total moralitatea şi dezlegarea evenimentului biblic.

Şi, pentru că tot păcătuisem şi făcusem paralela – pînă la urmă inevitabilă – între cei doi titani ai dramaturgiei născuţi în România, se ştie că Eugene Ionesco îşi amintea cu plăcere de cărticica sa de poezie, Poeme pentru fiinţe mici, pe care o considera o carte foarte frumoasă, pe cînd Matei Vişniec e întotdeauna cu gîndul la viitor, adică, în momentul de faţă,  la piesa ce va urma la noapte. Nimeni nu poate nega faptul că la noapte va fi vreme frumoasă.

 

 

P.S.M.V. :

 

            Deşi părea cu totul absorbit de arta dramaturgică, iată că Matei Vişniec îşi îmbracă iarăşi costumul de blugi din studenţie şi mai iese o dată în oraşul său, la ora de ceai sau pur şi simplu la o bere, ori la una din cele 200 de cafele pe oră, noaptea sau seara, cu încă o carte de poezie, chiar dacă „ulterioare”, cum, ca tot poetul, se grăbeşte să le numească încă din titlu: Poeme ulterioare (1987–1999) (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2000), titlu care nu scuteşte de multe alte speculaţii, atît în legătură cu timpul, cît şi în ceea ce priveşte condiţiile şi locul scrierii acestei cărţi.

 Cu toate că în general îşi păstrează stilul, în Poeme ulterioare scriitura lui Matei Vişniec se simplifică şi mai tare, mai pierde din ironia psihedelică şi din fabulosul baladesc şi se cotidianizează, doar că e vorba de un cu totul alt cotidian decît cel al lui Romulus Bucur, Florin Iaru sau Liviu Antonesei, din simplul motiv că Matei Vişniec îşi scrie poeziile din această ultimă carte altundeva decît în România – la Londra (dar putea fi oriunde), şi ea ironizată ca-n vremurile bune, dar e o ironie „paşnică” şi blîndă, chiar dacă tristă: „În Londra sunt autobuze roşii / cu etaj, da, de acolo poţi vedea / creştetul trecătorilor / umerii // La Londra, domnilor, englezii / lucrează, ehe, în bănci / încearcă să ieşi la ora unu pe Bankstreet / bărbaţii în costume negre / mănîncă sandwich-uri pe bani // Lesley sau iubirea mecanică / cu Lesley în Hampstead, ce / frumos”… (Londra – exerciţiu), ironie care constă în schimbarea spaţiului, a ţării, oraşului, locului acţiunii, în observarea firescului, normalităţii din, în acest caz, Londra, SF-istă acasă, în trecutul de unde vine, trăsătură intens explorată şi în ultima carte, încă nepublicată, a lui Vasile Gârneţ, care, în timpul unei lungi călătorii prin Europa cu Trenul Scriitorilor şi cu reprezentanţi a mai multor naţionalităţi observă - în poezie şi bazîndu-se în special pe deosebiri – acest fenomen. „La Londra, ehe, cuvintele sunt englezeşti / cînd treci pe stradă trupul tău te abandonează discret / şi se duce după cumpărături: whisky. Sherry, breakfast, / steak, sandwich, pullover, marketing şi altele”, zice Vişniec, pe aceeaşi notă, în Cum a fost la Londra, poem care începe cu „O, ce frumos a fost la Londra”. Simplificarea, limpezirea stilistică, dar şi cea a interiorităţii poemului lui Matei Vişniec a avut loc oarecum firesc, ca-n primul poem din carte, Un milion de ochi („Un milion de ochi ai avut / înainte de a avea doi / înainte de a  avea / o inimă / ai avut un milion de inimi / un milion, un milion de / picioare ai avut / înainte de a avea / două picioare / şi înainte de a avea o limbă / ai avut un milion de limbi / chiar aşa, înainte de a avea / doar două mîini, doi plămîni / şi un gît / ai avut un milion de mîini / un milion de plămîni / şi un milion de gîturi”), dar şi dureros, odată cu trecerea timpului, şi, inevitabil, a tinereţii („un milion de aripi ai avut, da / înainte de a nu avea nici una”). Această limpezime pare a fi schimbarea principală adusă odată cu această carte „ulterioară” liricii lui Matei Vişniec. Pînă la rarefierea aproape ca-n poeziile pentru copii din Eu şi tu („pîş pîş pe fundul oceanului / două languste, eu şi tu”) sau Doar puţină pîndă („Tip-til, el şi ea / el şi ea, pîş-pîş”), pe care poate că Matei Vişniec o va împinge înainte într-o viitoare carte de poezie, scriitorul aici se opreşte la o poezie neutră, firească şi naturală, o poezie „ca-n viaţă”, care pur şi simplu spune ceva, o poezie care-ţi spune pur şi simplu, nu pentru ca să-şi scoată în evidenţă „vorbitorul”, ci pentru ca să se simtă bine interlocutorul, care poate să fie cu totul ocazional – n-are nici o importanţă. Poeziile de acum ale lui Vişniec sînt mai narative, în fond nişte mărturisiri. Nu întîmplător cuvîntul „iată” apare atît de des, chiar din debuturile textelor („Iată cum s-a întîmplat totul…” – Au venit ploile; „Cum a fost cu revelaţia, iată:” – Cum a fost cu revelaţia…). Putem să ne imaginăm că unele dintre poeziile lui Vişniec din Poeme ulterioare au fost sau ar putea fi spuse pe plajă, celuia sau de preferinţă celeia care s-a nimerit lîngă tine, sau în taxi, în drum spre serviciu, sau de la „servici”. Iată: „Grozav îmi plac oraşele mari dimineaţa, cînd străzile / se trezesc cu / furie, cînd barmanii fac 200 de cafele pe oră, cînd mii / de oameni îşi 7 aprind ţigara aceea care nu se compară cu nimic, / ţigara de dimineaţă // teribil îmi plac străzile, dimineaţa, cînd oraşele mari se / trezesc încă / obosite, cînd străzile au ceva proaspăt mirosind însă / în acelaşi timp a / sudoare, sudoarea măturătoarelor care au măturat peste / noapte” (200 de cafele pe oră). Şi mie îmi plac oraşele mari, dar dimineaţa îmi place să dorm, îmi place foarte tare cafeaua, nu fumez, dar oraşele fără margini dimineaţa îmi par bestiale dacă încă nu m-am culcat. Atunci, plin de energie, mă uit la orăşenii treziţi gata obosiţi şi plec la culcare.

            În rest, aşa „simplificate”, Poeme-le ulterioare merg în continuarea (în oglindă) celorlaltor trei cărţi de poezie ale lui Matei Vişniec, predominînd poemele existenţiale, ca La Ventimiglia, Cît un punct, Cu capul pe tejghea („unde? cînd? de ce? / rostind aceste cuvinte / barmanul şi-a dat seama că toată viaţa sa / fusese fără rost / l-am văzut plîngînd cu capul pe tejghea, / m-am apropiat de el / unde? cînd? de ce? Continua să murmure / barmanul / consumatorii au încremenit la mese, n-a / mai cerut nimeni nimic / fumătorii şi-au stins ţigările, băutorii de vin / nu şi-au mai terminat vinul din pahare…”), cele în linia meta-textuală, cum erau celebrele poeme Textul şi Tîrziu de tot şi cele între textualism şi poezia metafizică, combinaţie reuşită încă „din a doua zi după Anul Nou” („Pe data de doi ianuarie n-am mai putut, m-am aşezat / la maşina de scris şi am scris, diferenţa dintre / fictiv şi nefictiv nu mai ţinea de / urechea smulsă a cîinelui, ureche încă / atîrnîndă, dureroasă la vedere, dar el, cîinele, / era mort…”, 2 ianuarie). După poeziile din spaţiul psi, cele mai convingătoare rămîn, ca şi mai înainte, poemele meta-textuale, un fel de poezie psiho-textuală. Căci: „Iată: sunt 30 de ani de cînd notez / cuvinte / între timp au fost asasinaţi cîţiva / preşedinţi / s-a prăbuşit un imperiu / iar cuvintele, ele, nimic” (Journal). Nu, nu sunt o insectă e un poem în care acţiunea are loc după apocalipsă (Apocalipsa de carton – Nichita Danilov) sau după sfîrşitul lumii, care-l face şah-mat chiar şi pe „poetul oraşului”: „Chircit într-un colţ / supărat, nedormit de trei nopţi / nemulţumit înainte de toate că sfîrşitul lumii / îl luase prin surprindere / poetul părea o insectă neagră de bucătărie”. Restul poemului, unde eul poetic devine, mai întîi, creierul poetului („nu, nu sunt o insectă neagră de bucătărie / urlă creierul poetului, chircit într-un colţ al bucătăriei / acolo unde îl proiectase / explozia finală / nu sunt supărat, nu sunt nedormit de trei nopţi – aşa / urla creierul poetului care, explodat / o dată cu lumea, vedea de pe deasupra celor / întîmplate / ultimul text scris de poet”), apoi – ultimul text (poem?) scris de el („nu, nu sunt ultimul text scris de poet / înainte de explozia creierului său o dată cu explozia / finală, strigă şi textul de acolo de unde era, din burta / insectei negre de bucătărie născută întîmplător / în urma exploziei finale”) e o încercare de negare mult mai puţin convingătoare decît în poemele din cărţile anterioare ale lui Matei Vişniec (să ne amintim măcar de acel Nu din Întîmplări din gara oraşului), care, aici, pare mai degrabă un fel de auto-convingere, idee care parcă ne sugerează că, în general, textualismul e un fel de auto-convingere, un fel de auto-cerere în căsătorie. Oricum, se pare că lîngă omul care scrie omul care nu scrie nu se simte tocmai confortabil, cum aflăm şi din alt poem textualirick, În staţia pustie, un text care se scrie cu aşteptarea metroului („În timp ce scriu acest poem / doamna cu două sacoşe galbene / mă pîndeşte, / se apleacă, se uită întruna din / sacoşe / iar mă pîndeşte // se ridică de pe bancă, pune sacoşele / pe bancă şi se uită la stînga / la dreapta, metroul nu vine // eu continuu să scriu / doamna cu 2 sacoşe galbene / mă pîndeşte / face cîţiva paşi de dans, mă / ocoleşte / încearcă să privească peste umărul meu / să vadă ce scriu”), cotidianul aşteptînd finisarea poemului, în care nu mai năvăleşte ca altădată, ceea ce, după cum am spus, îl sperie pe personajul ne-scriitor: „eu continuu să scriu, metroul / nu vine, suntem doar noi doi în / staţia pustie / doamna cu 2 sacoşe galbene / nu se mai simte în siguranţă / îşi ia cele 2 sacoşe galbene şi / se mută ceva mai departe”. Ceea ce li se întîmplă şi porumbeilor din alt poem scris cu „cuvinte pe care nu le-am mai / folosit de mult / (cîţiva porumbei se apropie / ameninţător de mine, dacă / aş fi o pîine m-ar mînca) // după ce am terminat de scris şi-mi / pun caietul în buzunar / porumbeii se sperie de gestul meu / şi-şi iau zborul”, Tristan Tzara la începutul secolului. Cît despre explozia finală, întorcîndu-ne la Matei Vişniec, ei bine, cel puţin mie mi se părea imposibil ca Vişniec să nu mai scrie poezie. „Ei bine, nu, eu nu eram de acord / cine văzuse sfera? Nimeni” (Pe aceeaşi pedală).

E noapte şi, cu un zîmbet pe buze (J), ies din această ultimă carte de poezie publicată de Matei Vişniec, care se încheie cu „aceste rînduri”, poem (ultimul) care începe cu „Parcă se apropie ceva de sfîrşit”.