Interviu cu Liviu Ioan STOICIU, realizat de Mihail Vakulovski

 

„Am cultivat modestia şi sinceritatea, demnitatea şi seriozitatea…”

 

Domnule Liviu Ioan Stoiciu, sînteţi un caz aparte şi în interiorul generaţiei „optzeci”, care e foarte numeroasă şi – prin urmare – deosebit de pestriţă. Chiar mi-e foarte interesant să aflu cum aţi început să scrieţi, întrebare ce inevitabil trage după sine alta: cînd aţi început să scrieţi poezie? Şi ultima parte a acestei prime întrebări vine tot din curiozitate: în ce împrejurări aţi scris prima poezie de care vă amintiţi şi ce stare a produs asta asupra dumneavoastră?

Cum şi cînd şi în ce împrejurări am început să scriu versuri… Crezi că mai ţin minte? Casa mea părintească, pînă să împlinesc eu 15 ani (pînă în 1965), era legată de un canton CFR (Halta Adjudu Vechi, la 2 kilometri de comuna Adjudu Vechi şi la 4 kilometri de oraşul Adjud, cam pe la mijlocul distanţei Bucureşti – Suceava), o locuinţă de serviciu în care tatăl meu, ceferist (şef de întreţinere la Linii 4 Bacău, Regionala Iaşi) era obligat să locuiască, pe atunci CFR-ul fiind în regim militarizat. Din 1965 (după moartea „ceferistului” Gh. Gheorghiu-Dej, cînd a venit N. Ceauşescu în fruntea României şi CFR-ul a fost lăsat la vatră, vorba vine), tatăl meu s-a mutat în casa lui, la Adjud, „în Cartier”, părăsind definitiv cantonul (o clădire de vis, altfel, de piatră, cu o ogradă uriaşă, în care am locuit şi în care trona o cazarmă pentru muncitorii subordonaţi tatălui meu şi atîtea alte acareturi, grajduri şi bucătărie de vară, pe lîngă locuinţa de serviciu a cantonierului „care păzea bariera” şi a familiei lui, cu grădini pline de legume şi pomi fructiferi în faţă; un habitat-rai bine delimitat cu garduri de nesărit, canton de care s-a ales praful după ce s-a mutat aici un CAP, azi e o ruină). E adevărat, eu am fost trimis din clasa a VII-a la oraş, din 1962, de la 12 ani la Adjud (în clasa I am fost înscris la şase ani), să pot să-mi pregătesc examenul de admitere în liceul teoretic. Aici, la Adjud, am stat „în gazdă” la o extraordinară familie de evrei care locuia cu chirie chiar în casa tatălui meu (casă în care avea să se mute de la Cantonul CFR, trei ani mai tîrziu, tatăl meu cu întreaga familie)… Nu insist degeaba pe asemenea amănunte. În acest context „în spaţiu şi timp” am început să scriu versuri. Îţi dai seama, chiar şi după ce m-am mutat cu şcoala din comuna Adjudu Vechi în oraşul Adjud, sîmbăta şi duminica şi în vacanţă am stat la părinţii mei, veneam pe jos de la oraş la Cantonul 248 (recunoscut în cartea mea de debut, îndeosebi): între aceşti ani, 1962-1965, între 12 şi 15 ani ai mei, între ultimii ani de şcoală elementară şi primii de liceu, înspre sudul Moldovei, „mi-am format mîna” la masa de scris.

Ce a declanşat scrierea primelor versuri? Habar nu am. Poate „instinctul sexual”, însoţit de o idilă copilărească? Ştiu că i-am scris versuri unei tinere (mai mare cu vreo zece ani decît mine), care era pusă de părinţii ei să păzească via din prepeleac, de la înălţime (era ca un turn de apărare), vie ce era în preajma Cantonului 248 (de altfel, cantonul era înconjurat numai de vii; după venirea lui N. Ceauşescu, toate aceste vii au fost arate şi transformate în tarlale de porumb). Ea m-a dezvirginat la 11 ani… Oricum, eu aveam aici, la Canton, deja o viaţă a mea interioară consolidată de izolare, cu siguranţă descopeream aşa, din reflex, primele forme de eliberare prin scris. Eliberare de primele complexe de după debutul sexual, cînd lumea a luat o cu totul altă înfăţişare mentală concretă, şi o eliberare de „răul existenţial” din mine, conştientizat sau nu, după o recunoaştere brutală a lumii de la oraş, în care nu-mi găseam locul (toată viaţa avînd să mă confrunt cu inadaptarea, încălcînd regulile societăţii şi mergînd împotriva curentului), prin scris? Pentru ca, venit la oraş, la Adjud, la 12 ani, să „aprofundez fenomenul”, tot inconştient, descoperirea oraşului fiind acum declanşatorul scrisului de debut, probabil, apoi biblioteca de aici (în completarea manualelor şcolare de liceu), plus revistele literare de la chioşcuri, cărţile din librării… Ce „stare mi-a produs” scrierea primei poezii? N-am nici o idee, s-a şters în totalitate conştiinţa acelor vremuri de început de scris poezie. Îmi amintesc doar de extraordinara revelaţie avută după ce mi-a fost dactilografiat pentru prima oară, la un birou de copiat acte, contra cost, un grupaj de poeme, prin 1965, la vreo 15 ani ai mei, la Adjud (îmi amintesc şi casa unde era, cu vie suspendată de la poartă la uşa de intrare, îmi amintesc şi figura bărbatului cu ochelari, profesor pensionar, cu degetele îngălbenite de tutun, care mi le-a dactilografiat şi m-a dojenit părinteşte că pierd vremea şi banii cu asemenea mofturi adolescentine, deoarece George Coşbuc a scris acum 70 de ani mai bine de o mie de ori decît mine), era un eveniment personal, litera maşinii de scris mă fascina…

 

Ce senzaţie şi ce gînd aţi avut cînd aţi pus mîna pentru prima oară pe cartea dvs. de debut?

Debutul editorial a fost „cel mai” (mai bun, mai frumos, mai minunat, mai fericit etc.) lucru care mi s-a întîmplat „în viaţă”. La primirea cărţii am explodat de bucurie, am ţopăit efectiv pe stradă de la poştă (de unde o ridicasem) şi pînă la locul de muncă al soţiei, la un liceu, departe (ea era prima căreia voiam să-i mărturisesc “succesul”; pe atunci locuiam la Focşani), alergînd într-un suflet, aş fi vrut să o arăt tuturor trecătorilor, cunoştinţelor şi rudelor, nu mi-am revenit zile la rînd în fire, credeam că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior, pluteam, uitasem de toate necazurile cotidiene şi de anonimat. Numai că, atenţie, nu mă refer la cartea la care crezi tu, la “La fanion” (Editura Albatros, 1980), considerată carte a mea de debut de toată lumea avizată. Nu, eu m-am exteriorizat de-a dreptul fericit, cum nu mai aveam să mă exteriorizez niciodată, la apariţia unei… antologii de versuri, în care eu apăream pentru prima oară cu un ciclu de patru poeme doar! Antologie care se intitula Caietul debutanţilor – 1977 (Editura Albatros, 1978, lector Gabriela Negreanu), apărută în urma Concursului de debut în poezie al Editurii Albatros (director Mircea Sîntimbreanu, în juriu cu Ştefan Aug. Doinaş sau Laurenţiu Ulici, între alţii), ediţia 1977, la care au fost premiaţi, de curiozitate, Grigore Georgiu, Felix Sima şi Ileana Zubaşcu (ei au apărut cu o carte numai a lor; e culmea, constat azi că niciunul nu a intrat nici măcar în a treia linie a „optzeciştilor”, deşi Ileana Zubaşcu fusese o adevărată revelaţie pe atunci)… Antologie în care eram publicat alături de alţi 13 debutanţi, unii rămaşi necunoscuţi pînă azi, precum Dan Bosoancă, Mihai Cupcea, Al. Deniforescu, Mihai Adrian Eres, Ion Mustaţă, Gavrilă Pompei, Elsa Popescu, alţii intraţi în penumbră, precum Aurel Buricea, Ion Dumbravă, Ion Istrate, Mira Lupeanu, Gheorghe Pîrja (doar el a mai rămas pasionat de debut, de cîte ori îl întîlnesc, îl îmbrăţişez ca pe un frate dintr-o lume entuziastă, care a dispărut), Dumitru Udrea – i-am pomenit pe toţi. Personal, consider această antologie ca debut al meu editorial (aveam 28 de ani). De altfel, în următorul an, trimiţînd prin poştă alt volum al meu de versuri la Concursul de debut al Editurii Albatros, am apărut cu… un nou ciclu de versuri, intitulat Cantonul 248, în aceeaşi antologie-caiet-al-debutanţilor (dar ediţia 1978)! Abia în 1980 (cînd împlineam 30 de ani) am reuşit să apar cu prima mea carte, premiat fiind la acest teribil concurs de debut al Editurii Albatros – altă bucurie. Deci, am debutat editorial în trei trepte, în trei etape, în trei rînduri la aceeaşi editură...

 

Ce importanţă are pentru poezia lui L.I.S. copilăria lui L.I.S.?

Dacă poezia vine întîi din „substraturile definitivării viitoarei personalităţi în copilărie” (dintr-o memorie recesivă) şi abia apoi din acumulările „tinereţii livreşti”, atunci fără doar şi poate copilăria a fost un capăt de ţară şi pentru poezia mea. Mai ales că am avut parte, în copilărie, de răscruci morale semnificative, adăugate la izolarea Cantonului 248, în plină cîmpie, şi la singurătatea mea asumată prin destin: de la un an şi patru luni am rămas fără mamă (Ioana Sandu, cu casa ei părintească în comuna Adjudu Vechi), de pildă. Chiar dacă tatăl meu s-a recăsătorit un an mai tîrziu şi a avut cu „mama mea de-a doua” (Elena Berescu, din Bîlca, adusă de pe malul Trotuşului, spre Ciceu) patru copii (un băiat şi trei fete), ce mi-au devenit fraţi „buni”... Am fost crescut, după moartea mamei mele (21 iunie 1951, trăsnită în bucătăria de vară, la Cantonul 248, unde abia se mutase, venită de la Cantonul CFR Dumbrava Roşie-Piatra Neamţ, unde mă născusem eu la 19 februarie 1950), crescut de familia cantonierului, vecin nouă în Halta CFR Adjudu Vechi şi de familia mamei mele, pînă să apară „noua mamă”. Apoi, pînă să se nască “fraţii mei vitregi” şi să vină colectivizarea, tatăl meu a fost un om înstărit, ograda era plină de păsări de curte şi animale domestice, cu care puneam la cale bătălii „antice”, în frunte cu curcanii şi berbecii, inspirat şi de cărţile citite la biblioteca din comuna Adjudu Vechi… Cantonul 248 era o insulă: stăteam vara mereu pe acoperişul casei şi priveam în depărtare, de jur împrejur. Ai înţeles, pe lîngă familia tatălui meu, la Cantonul 248 (248 înseamnă kilometrii de la Bucureşti pînă la Cantonul care păzea în principal bariera la drumul ce lega Adjudu Vechi de şoseaua naţională, între Adjud şi Bacău, să poţi să ai o idee) era şi familia cantonierului, a celui ce păzea bariera la drumul peste calea ferată, şi erau muncitorii de la întreţinere de cale ferată din cazarmă, mulţi detaşaţi pe şantiere CFR, veniţi de departe să cîştige o pîine cinstită. Aveam locurile mele în care îmi ascundeam comorile şi făceam expediţii departe de canton, pînă la Siret, sau pînă la Adjud sau în direcţia opusă, la Şişcani, la lizieră, unde erau şerpi, pînă la Sascut, mergînd pe zona căii ferate, sau pînă la şoseaua naţională, „pe dealul cu struguri nobili şi răsărită, unde treceau maşini străine”… Păzeam pe zona căii ferate vaca scoasă la păscut, alături de „fete şi băieţi” trimişi din sat cu vacile sau oile la păscut (stînd în preajma părinţilor, care erau „pe bucată” la prăşit sau în vie, de-a lungul căii ferate), adeseori ieşeau scîntei între noi, ne băteam sau ne făceam curte, dezbrăcaţi în pielea goală, primind cu stoicism corecţii acasă, în urma unor plîngeri… Cum să nu aibă importanţă pentru poezia mea asemenea întîmplări din copilărie?

 

Adjudul e un loc fundamental în poeziile dvs. Ce înseamnă pentru dvs. locurile copilăriei?

Din aceste locuri îmi extrag eu „energia creatoare”. Că e un „electromagnetism” specific la mijloc, aş putea să-ţi răspund. Deşi oraşul Adjud, capitală de raion (şi vatra lui, comuna Adjudu Vechi) nu e trecut în actele mele ca loc natal (eu m-am născut într-un canton CFR la vreo cinci kilometri de Piatra Neamţ, la Dumbrava Roşie, repet, pe cînd tatăl meu era detaşat la construcţia noii căi ferate spre Bicaz), Adjudul e, cum bine intuieşti, fundamental: zestrea genetică de aici vine, ambii mei părinţi fiind născuţi şi crescuţi aici. Casa părintească a mamei era la Adjudu Vechi (era dintr-o familie de ţărani ai locului, înstăriţi), iar casa părintească a tatălui meu era la Adjud (mama tatălui meu era venită la Adjud cu familia de origine “Balaci” din Transilvania, a murit în 1959; iar tatăl tatălui meu era macedonean aromân, din Macedonia grecească stoică, venit în România cu „lucrări de artă”, a construit poduri de cale ferată adică; el a murit în 1940 în România, fără să fi învăţat româneşte cu adevărat; împreună au avut 12 copii). Iar eu, se înţelege, am avut casa părintească în aceeaşi zonă, pe un perimetru semnificativ. Plus că eu am crescut, de la un an, în această „zonă a planetei Pămînt” – unde am locuit zi de zi pană la 17 ani (1967), a Adjudului, în vatra lui nouă (la vărsarea Trotuşului în Siret) şi veche (pe Siret) cînd am terminat liceul, după care am părăsit definitiv locurile, educaţia celor 17 ani de acasă sfîrşindu-se, copilăria amestecîndu-se cu adolescenţa… În continuare, singurele amintiri magice ce le mai am sunt legate exclusiv de copilărie şi de zona Adjudului, ele răbufnesc la masa de scris şi azi, dar nu le mai exploatez.

 

Aţi avut un destin deosebit în comparaţie cu majoritatea colegilor de generaţie. În primul rînd aţi avut o formaţie de sine stătătoare, sunteţi un solitar. Cu toate acestea, vă înscrieţi perfect în paradigma „optzecistă” şi sunteţi foarte simpatizat de colegii de generaţie…

Am fost „foarte” simpatizat pînă la Revoluţie – cît am fost considerat un outsider, azi s-au mai schimbat lucrurile, colegii de generaţie s-au pus pe baricade adverse, reuniţi în cercuri de interese, şi „m-au băgat la mijloc”… Ca „optzecist” trebuie să stau musai în banca mea, să n-am pretenţii de „mai mult” (Doamne fereşte, n-am asemenea pretenţii, nici nu mă interesează dacă am sau nu voie să intru în manualele şcolare, care te fac peste noapte celebru, manuale ocupate de „cenacliştii de Luni”, conform programei şcolare inventate de mentorul lor şi profesorul universitar bucureştean Nicolae Manolescu, şi nici să o iau înaintea lui Mircea Cărtărescu, a „formaliştilor”, nici înaintea lui Ion Mureşan, a „existenţialiştilor”), nici măcar în joacă... După Revoluţie s-a pus la cale o regrupare teribilă, cu critici care susţin o tabără sau alta – cei ca mine, izolaţi şi retractili, neavînd nici o şansă să „progreseze”... Altfel, ai dreptate, sunt un solitar. Într-un Bucureşti de vreo 2 milioane de locuitori stabili (plus 1 milion de „instabili”) şi de vreo 1300 de membri ai Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, nu am nici măcar un singur prieten devotat – e adevărat, nici nu mi-am dorit: deşi aş putea să am o grămadă de prieteni, mai mult sau mai puţin devotaţi, fiind „un om paşnic de felul meu, drăguţ, generos”, dar efectiv nu am timp de pierdut cu gargara cotidiană, cu bîrfele colegiale, cu aventurile de alcov. Eu nu intru în cîrciumi să mă dezinhibez, nu stau „la un pahar de vorbă” decît la ocazii oficiale, ceea ce e nefiresc pentru colegii scriitori. La fel de nefiresc e că eu nu fac jocul nimănui, nu depind de nimeni, nu mă interesează nici o sferă de influenţă, nici un cerc de putere, îmi place deplina libertate de mişcare. Pe de altă parte, în comparaţie cu colegii de generaţie, am preferat studiul individual, care nu se încheie o dată cu terminarea unei facultăţi. Nu-mi place spiritul de superturmă (atent întreţinut de cenacluri şi de grupuri), oricîte afinităţi aş avea cu colegii mei. În plus, am o „experienţă a vieţii” cum puţini o au – am schimbat o grămadă de locuri de muncă, de studiu şi de meserii, de localităţi „centrale şi marginal-provinciale” să înţeleg de la sursă cum stau lucrurile pe lumea asta, să recunosc mentalităţi profesionale în fel şi chip. Am cultivat modestia şi sinceritatea, demnitatea şi seriozitatea – la masa de scris „dînd totul”, nimic altceva n-a contat decît masa de scris, fără ea demult m-aş fi sinucis, nimic nemeritînd pe lumea asta pentru mine, nimic nemotivîndu-mă să-mi duc pe mai departe crucea… E adevărat, dînd prioritate exclusivă scrisului şi literaturii, mi-am ratat „cariera”, am neglijat orice formă de parvenitism profesional şi oportunism social, am preferat iniţial boema, apoi viaţa restrictivă de familie (avînd un copil de crescut, m-am înhămat la privaţiuni, trăind de azi pe mîine, mulţumindu-mă cu puţin; „material”, n-am adunat nimic, „aşa a fost să fie”). Dar nu mă plîng, regret doar că nu ştiu să mă bucur de viaţă nici măcar acum, la 52 de ani, cînd vreau să mă retrag din viaţa publică (nu şi de la masa de scris?)…

Că mă înscriu în „paradigma optzecistă”? Nu uita că pînă în 1990 am avut domiciliu stabil la Focşani (oraş fără universitate), unde am supravieţuit totalmente în anonimat, izolat, şi că n-am frecventat cenaclurile studenţeşti din Bucureşti sau celelalte centre din ţară. Pe de altă parte, eu din 1974 (cînd eu aveam 24 de ani, dar viitorii „optzecişti” abia intrau la liceu) m-am prezentat cu primul meu volum de versuri în manuscris, concurs de debut editorial, cînd nici în vis nu exista „optzecismul”. A trebuit să aştept şase ani să debutez editorial cu o carte a mea, fiindcă nu eram acceptat de gustul critic, nici măcar ca o curiozitate experimentală... Deşi, atunci, în 1974, Ştefan Augustin Doinaş m-a prezentat (în revista “Familia”) cu un titlu eclatant: Realul, ca plasmă poetică – şi ştii că de pătrunderea realului în poezie s-a vorbit doar o dată cu apariţia „optzecismului”! Citez, de curiozitate, din prezentarea lui Ştefan Augustin Doinaş (repet, din 1974): „M-a surprins mai întîi lipsa de prudenţă cu care Stoiciu manevrează cuvintele: limbajul uzual, ca şi cel consacrat de uzanţele literare, vocabulele frumoase ca şi cele rebarbative se întîlnesc la el, într-un amestec ce trădează o dorinţă încrîncenată de singularizare într-o plasmă a realului, cu tot ce acesta are fascinant sau respingător. Nici o spaimă de cuvinte”... Îţi dai seama, pot, liniştit, să mă consider un precursor al optzeciştilor, dar mă lasă rece o asemenea „întîietate” – nu-mi foloseşte la nimic. Din contră, am fost încîntat că „optzeciştii” (mulţi studenţi în 1979) m-au acceptat în rîndurile lor, prinzînd un ultim tren...

 

Şi, dacă am vorbit despre “optzecişti”, cînd şi unde aţi auzit de scriitorii „optzecişti” (şi despre cine aţi aflat mai întîi)?

Îmi pui nişte întrebări… „În vremurile tinereţii mele frustrate” epuizam de-a dreptul fenomenul editorial (cărţi şi presă literară la zi, accesibile în tot locul), citeam şi printre rînduri, aveam propriile ierarhii, nu-mi scăpa decît viaţa literară de culise, la care nu aveam acces, trăind fără orizont la Focşani… Cînd am auzit prima oară de „scriitorii în blugi” (peiorativ sau nu), iniţial, apoi „optzecişti”? N-am memorie, probabil critica literară a plusat în 1979-1980, revistele Amfiteatru, Viaţa Studenţească sau Luceafărul sau Săptămîna sau Suplimentul literar al Scînteii Tineretului sau membrii Cenaclului de Luni (şi care publicau în revista studenţească Convingeri comuniste, cu circuit închis) – în orice caz, cred că de la concursurile editoriale bucureştene a plecat sintagma de „scriitor optzecist”… Primii „optzecişti” de care am auzit cred că au fost Traian T. Coşovei şi Mircea Nedelciu, debutaţi între primii „mari”… Ştii ce e interesant? În pagina de cultură a Scînteii tineretului (intitulată Opinia literară şi artistică, din 11 aprilie 1981) am dat un lung interviu lui Victor Atanasiu, care a avut drept titlu: Da, avem o nouă generaţie literară. De ce ne tot codim să o afirmăm? Am fost printre primii care am făcut caz şi de „noua poezie”, iată – uitasem de interviul ăsta...

 

Cînd aţi auzit pentru prima oară de Cenaclul de Luni şi care au fost primele impresii despre această organizaţie?

Bun banc, Cenaclul de Luni ca „organizaţie”… Culmea, Cenaclul de Luni a funcţionat ca o organizaţie literară, s-a impus ca atare, cu cotizaţii şi disciplină interioară, cu statut şi structură de conducere aleasă? Habar nu am cînd am auzit prima oară de Cenaclul de Luni, probabil din înjurăturile celor de la Săptămîna sau Luceafărul… N-am călcat niciodată pe la acest cenaclu, îţi repet, „legenda” lui e atent întreţinută de membrii lui şi azi (se reeditează în numele antologiilor Cenaclului de Luni, de pildă), pentru mine el n-a avut nici o semnificaţie. Am preferat să citesc o dată la cenaclul ieşean Junimea (susţinut de  criticul Daniel Dimitriu şi de entuziastul viitor „optzecist” Lucian Vasiliu), pe cînd mă înjura Ioanid Romanescu tot la Iaşi în Convorbiri literare, sau altădată la Clubul Poesis din Iaşi, patronat de Mihai Ursachi…

 

Cum vă pare Antologia generaţiei ‘80 de Alexandru Muşina?

Remarcabilă prezenţă editorială, realizată de un cenaclist de Luni retras la Braşov, cu distanţă temporală (a apărut în 1993): ea a dat prima de gol complexitatea fenomenului optzecist, cu puncte tari şi moi (între cei antologaţi, „braşovenii” transcend realitatea: nu-şi mai aminteşte nimeni nimic de Paul Grigore, de exemplu, din păcate, dispărut prematur, iar Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu sunt lideri al promoţiei nouăzeciste, nu ai generaţiei optzeciste, oricum am lua-o; sigur, dacă optzecismul se întinde pe cuprinsul a 30 de ani, atunci sunt şi ei optzecişti...). În principal, prefaţa acestei antologii impune modelul optzecist… Între timp, unii dintre antologaţi s-au dat la fund (Marcel Tolcea, Viorel Padina) şi alţi poeţi optzecişti, neantologaţi, au devenit vedete (George Vulturescu sau Cassian Maria Spiridon, care a deschis seria noii colecţii Hyperion la Editura Cartea Românească şi atîtea alte nume cuprinse în Seria Poeţi optzecişti apărută la Editura Axa sub îngrijirea optzecistului Gellu Dorian, de la Adrian Alui Gheorghe, N. Sava la Daniel Corbu şi Radu Florescu, să rămîn doar la exemplele poeţilor nemţeni; sau poeţii apăruţi în antologia optzeciştilor Dumitru Chioaru şi Ioan Radu Văcărescu, necuprinşi în antologia liderului optzecist Al. Muşina, precum Mircea Petean, Andrei Zanca, Marian Drăghici, Lucian Vasiliu, Magda Cîrneci, Emil Hurezeanu)...

 

Ce părere aveţi despre debuturile în grup?

Depinde ce fel de grup… Eu am debutat „în grup” din întîmplare, prin concurs, cu  selecţii în două Caiete ale debutanţilor, la Editura Albatros, pe anii 1977 şi 1978, pînă să-mi apară La fanion, nu-i cunoşteam pe cei ce erau cu mine în aceste „caiete de poezie”… De altfel, puţini dintre cei cuprinşi în aceste „caiete de poezie” apărute la Editura Albatros în 1978 şi 1979 au „confirmat”, s-au impus într-un fel sau altul în viaţa literară de azi. Nu mai insist, dar în Caietul debutanţilor pe anul 1977 sunt cuprinşi autori de care eu nu am ştiut nimic nici atunci şi nici azi nu ştiu cine sunt... La fel, la Caietul debutanţilor 1978 – habar nu am cine sunt Mihai Banciu, Marcel Bărăganu, Octavian Bilcescu, Eugen Chirovici, Claudia Ilie, Florina Jianu, Theodor Purice sau Nicolae Alexandru Vest (mă tem că ultimul a murit), dar s-au impus nume precum Florin Iaru, îndeosebi, şi Ion Vădan, sau Şerban Codrin, Al. Pintescu, George Stanca…

După Revoluţie, formula debutului „la grămadă” are alt înţeles: debutanţii se impun „manifest” ca grup literar bine constituit în volume colective. Vezi “culegeri” precum Ficţiuni, Ferestre, Marfă, Portret de grup sau, de ce nu, Poezia Taberei (de care m-am ocupat). Sunt bine venite asemenea debuturi de grup, ele dau de gol şi care mai e temperatura spiritului „comun” (fie şi gregar) al epocii, nu numai aceea a talentului individual. Înainte de Revoluţie au făcut furori debutul colectiv ale cenacliştilor de Luni, prieteni de cataramă, Aer cu diamante!

 

De unde vine pasiunea, „dragostea” asta pentru mitic, fabulos, încît obiectul acestei iubiri s-a impus în volumele dvs. de poezie la egal cu realul, astfel formîndu-se cele două planuri din toate cărţile de pînă acum, în toate poeziile chiar, planuri (cel real şi cel fabulos) care, cînd nu se suprapun, sunt mînă-n mînă cu prezentul şi trecutul?

Ce să-ţi răspund… În prima copilărie am descoperit, în cărţi de la biblioteca din comuna Adjudu Vechi şi din relatările unei fiice a Cantonierului din Halta Adjudu Vechi, „realitatea” miturilor. Totul era fabulos de jur împrejurul Cantonului 248, unde erau vii ameţitoare, cu garduri inaccesibile şi prepeleacuri, unde duceam bătălii după principii antice, de-a lungul căii ferate, cu baricade, suliţe, praştii, cetăţi, plus pomii roditori cu mere de aur, fîntîni făcătoare de minuni, locomotive cu aburi monstruoase trimise de zei pe pămînt, comori inventate de mine, ascunse pînă şi sub ţigla clădirilor din Halta Adjudu Vechi (era un chin numai să ajung la ele), radioul cu o lampă termodinamică rusească tip petromax, atîrnată în centrul sufrageriei cantonului 248, care ţinea loc de baterie şi dădea şi lumină şi căldură, apoi cele trei surori şi un frate, mai mici, cărora le citeam basme şi legende româneşti, naveta de la Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu Vechi), doi kilometri, în comuna Adjudu Vechi şi în oraşul Adjud, patru kilometri, pe jos, de unul singur, cînd întîlneam şi pe Omul Spîn şi pe Zmeul Zmeilor sau pe Zeus în persoană, cu care mă luptam fără să trişez şi uneori învingeam, alteori eram învins, depinde de starea sufletească în care mă aflam… Natural, subconştientul a depozitat neliniştile copilăriei, a asimilat ce l-a impresionat şi… s-a revărsat în versuri… De altfel, nu glumesc: eu chiar am două vieţi paralele, una a literaturii şi alta a vieţii de zi cu zi, planurile nu se confundă (cel puţin deocamdată; cînd or să se confunde, va trebui să fiu internat la nebuni), le leg de conştient şi de subconştient (nu inconştient)... Tentaţia pentru fabulos e continuă la mine, tocmai fiindcă viaţa mea de fiecare zi e extrem de banală. Fabulosul îmi contrabalansează lipsa de evenimente din viaţa cotidiană personală.

 

Al treilea plan este „cealaltă lume…”, „lume a strămoşilor”, a celor „uitaţi în grija bunicilor… A războinicilor”. Domnule Stoiciu, a mai existat cineva din familia dvs. care a scris (literatură)? Există vreun caz „mitologic” în care a fost implicat vreun străbun de-al Dvs.?

Dragă poete Mihail Vakulovski, îţi rămîn dator pentru o asemenea întrebare de substanţă. Din nefericire, răspunsul meu nu e cel aşteptat: în familia tatălui şi mamei mele n-a existat nimeni care să scrie literatură. Deşi aveam părinţi educaţi la nivel elementar spre mediu, în casa copilăriei mele n-am avut bibliotecă. Abia după venirea mea la liceu „la oraş” am început să cheltui şi ultimii bani pe cărţi, certîndu-mă cu părinţii (care considerau că-mi ajung cărţile de la biblioteca publică). La un moment dat cumpăram cărţi (şi reviste literare) pe furiş, le aruncam în grădina casei părinteşti, să nu fiu văzut cu ele şi apoi le recuperam. Tatăl meu venea dintr-o familie numeroasă (a avut totuşi 12 fraţi şi surioare!), tatăl tatălui meu venea direct din Macedonia stoicilor, n-a moştenit nici el nici o carte. Mama tatălui meu, la fel, venea şi ea dintr-o familie fugită din Ardeal (ştia şi ungureşte), la ce i-ar fi trebuit bibliotecă la Adjud?… Într-un fel, în familia tatălui meu nici nu exista cultul limbii române (şi cu atît mai puţin al literaturii române), de ce să scrie? De cealaltă parte, dinspre familiile mamelor mele, una naturală şi alta care m-a adoptat la 2 ani, ele veneau „de la ţară”, din familii pragmatice, cu şcoală „de domnişoare visătoare”, dar care n-au dat niciodată nici un „creator cult”…

Totuşi, în familia Stoiciu (deci, a fraţilor şi surioarelor tatălui meu), există un scriitor şi nu chiar unul oarecare – prozatorul Constantin Stoiciu (plecat în Canada de vreo 25 de ani), mai mare ca mine cu vreo zece ani. Dar cu el n-am avut nici o tangenţă, locuia la Bucureşti, la 250 de kilometri de Adjud (asemenea tuturor fraţilor şi surioarelor tatălui meu, care au familii şi copii şi copiii lor au copii la rîndul lor, care-mi sunt unchi, veri şi nepoţi; cu nici unul nu ţin legătura, e un neajuns al familiilor Stoiciu să se ignore reciproc), Constantin Stoiciu m-a evitat, eram ruda săracă „de la ţară” (mă rog, din provincie) care n-avea acces la literatură. Îmi amintesc, nici măcar în momentul în care am debutat editorial cu La fanion (cînd locuiam la Focşani) nu m-a băgat în seamă. El era nu ştiu ce şef la nu ştiu ce casă de filme, cu palmares de scenarist de invidiat… N-ai să crezi, dar abia după Revoluţie am luat legătura cu Constantin Stoiciu (l-am publicat săptămînal chiar şi în Cotidianul cu texte trimise pe e-mail, texte care în vara anului acesta, 2002, au fost reunite într-o carte de publicistică) – deşi, pînă la Revoluţie, devenise o obsesie a familiei mele, deoarece era şi el cap de acuzare la dosarul meu de la Securitate, că am o rudă în străinătate! Vai, nu conta că el niciodată nu mi-a dat nici un semn din Canada pînă la Revoluţie (şi nici după Revoluţie, deşi conduce o editură acolo; amuzant, Dan Deşliu a publicat la editura aceasta canadiană a vărului meu o antologie de poezie română la zi, în care erau cuprinşi şi cam toţi optzeciştii, mai puţin... eu – asta spune multe, nu?)… Mai mult, fiul lui Constantin Stoiciu, Andrei Stoiciu, educat în Canada şi cu examene luate în Franţa (azi, culmea, Andrei Stoiciu e consilier „cu societatea civilă” pe lîngă preşedintele Ion Iliescu!), are cărţi de proză publicate după Revoluţie în franceză şi în româneşte şi e membru al USR.

Dar merită să subliniez că „al treilea plan” de care faci caz că există în poezia (ca şi în proza) mea, are sens – el e legat de subconştientul colectiv. Faţă în faţă stau La fanion şi Inima de raze, volume care se bat cap în cap, în Inima de raze răbufnînd subconştientul colectiv (ca şi în următoarele mele volume, Cînd memoria va reveni şi O lume paralelă, apărute pînă la Revoluţie, cu specificul lor recognoscibil). La mine subconştientul „personal”-cotidian-concret şi cel colectiv-străbun-mitologic se completează. Aici e „reţeta” poeziei mele, în acest „tangaj” între un subconştient personalizat şi altul depersonalizat, unul de suprafaţă şi altul de adîncime. E o explicaţie. Tu poţi să surîzi de o asemenea posibilitate… Nu spun că familia mea originară e terorizată de un blestem moştenit – „lumea cealaltă” amestecîndu-se brutal cu lumea asta: primul copil al mamei mele (soră mie) a murit după cîteva luni, mama mea a murit trăsnită, la un an şi cîteva luni după ce m-a născut, mama mamei mele a murit în biserică (semn grav pentru consăteni, biserica trebuind să fie închisă şi resfinţită), un frate al mamei mele a murit călcat de tren (venit să serbeze botezul meu, la Cantonul 248, iarna)... Ce să-ţi mai spun? O soră a mea, din partea mamei a doua, Sofia (ei i-am dăruit primul ciclu, Evoe! din volumul meu de debut, La fanion) a murit la 18 ani în condiţii îngrozitoare...

 

…Apoi, religiosul/religia, e destul de des/deasă în poezia dvs.

– Face parte din acelaşi raport subconştient personal / colectiv, vine de la sine, n-am nici un merit. Conştient, exploatez doar „vocabularul” (cuvinte, sintagme) cules din lectura cărţii religioase. Altfel, sunt un creştin „nepracticant”, cred că poezia vine direct de la Dumnezeu – numai că mijlocitorii (poeţii) sunt diferiţi “ca oameni”, de unde diversitatea de stiluri… Pun simplist “problema”, sunt „un om cu frică de Dumnezeu” – tocmai fiindcă nu am certitudini...

 

E foarte important că poeţii „optzecişti” se fac originali prin relaţia de comunicare, modul de adresare, prin cuplul creat în poezie; la Călin Vlasie, de exemplu, cei doi sunt „un psih şi o psihă”, la Al. Muşina familiaritatea / intimitatea cuplului viu; din realitatea e transferată sută la sută în text („Cînd am intrat tocmai aţipise. Plecase. Şi părea aşa amărîtă, cum sta / În halatul gros, vişiniu şi prea mare, înghemuită / Cu faţa la pernă şi părul ciufulit, încît / mi-am dat seama cît e / De frumoasă. // „Ce faci, viţică?” i-am spus şi am sărutat-o”“), la Vasile Gârneţ nu mai vorbeşte autorul-eu poetic, ci Ioana, personajul feminin. Iar la dumneavoastră personajul-eu poetic se adresează de obicei cu „fă”, care sună firesc, mult mai firesc decît în viaţă, în realitate („Mă asculţi?… poftim! Alo!… ha, / ha: fata picherului, lîngă mine, dormea… scoală, fă!”… (A fost o întrebare despre oralitate sau despre dialog, sau despre relaţiile din interiorul poemelor dvs. Sau despre senzaţia eului poetic, care de multe ori nu este ascultat de cea de lîngă el („a!: neatentă la ce îţi spun eu”, „dar nu mă asculţi”).)

Poeziei (şi prozei) optzeciste îi e specifică şi oralitatea comună, neliterară, pe lîngă „narativitatea dialogului”, din cărţi. Aşa ea a spart canoanele „genului”, poezia s-a aglutinat cu proza tangenţial, „pe ici, pe colo”, s-a curăţat parţial de „metafora” obligatorie a poeziei moderne şi şi-a deschis un drum necunoscut, „postmodern”… Dacă e să citesc poezia optzecistă şi douămiistă, pot să afirm liniştit că modelul optzecist a impus o poezie a firescului… Rămîne de văzut cum se va ieşi din această „formulă credibilă” optzecistă.

La mine, „versurile curg” în legea colocvialităţii – ar trebui să mă asculţi cînd îmi citesc poemele. Că „eul poetic” se adresează cu „fă” la un moment dat, e în firea limbii române vorbite neliterare în viaţa de fiecare zi. Altfel, celui ce mă citeşte îi las senzaţia discursivităţii şi incoerenţei (deşi în subtext totul e mai mult decît coerent şi cursiv în versuri)…

 

Cum aţi ajuns la această oralitate care (acum) vă caracterizează (ca poet), limbajul oral, gestica orală chiar, fiind o trăsătură care trage după ea alte caracteristici?

Frumos spus – care trage după ea alte caracteristici… Aş zice că la mijloc e un limbaj domestic, luat de pe stradă, care susţine autenticitatea demersului liric. Limbaj al vieţii mele interioare. Un detractor al meu, poet muscal din Focşani, m-a tot acuzat că am pus pe hîrtie felul de a vorbi al tatălui meu, „ceferist” (o spune întotdeauna peiorativ), ceea ce lui i se părea derizoriu, „în afara” poeziei. Dar eu continui să cred că poezia e chiar peste tot, ea n-are oprelişti şi criterii, nici măcar legate de oralitate, de retorică sau logică formală, ea are valoare naturală (estetică şi morală) dacă are, nu dacă respectă o regulă a jocului inventată de poet. „Punerea în scenă” a unui poem nu aparţine lucidităţii la mine, ci „inconştientului”, care-mi joacă adesea feste şi mă pune în situaţii fără ieşire, inexplicabile, „transa” aceea de care se vorbeşte nu e chiar vorbă în vînt. Altfel, sincer, habar nu am cum se scrie un poem, de aceea le dau dreptate celor ce susţin că un poem se scrie singur. (Dar voi avea ocazia să revin asupra acestui interviu, cu multe întrebări scrise de tine de mînă, în vara anului 2001, la care n-am răspuns, şi cu tot felul de răspunsuri uitate pe computer, recitite în vara anului 2002)