Interviul cu Andrei Bodiu, din "Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)", Tracus Arte

 „Titlurile sînt la fel de importante ca şi poemele însele”,

interviu cu Andrei Bodiu,

realizat de Mihail Vakulovski

 

Domnule Andrei Bodiu, ce vroiaţi să vă faceţi în copilărie?

Am fost un copil cam  singuratic. De altfel, şi mama şi sora mea îşi şi îmi reamintesc că îmi făcea plăcere să mă joc singur. Îmi amintesc că am vrut să devin pădurar, mecanic de locomotivă. Poate şi altele pe care nu le mai ţin minte acum. Ba da, am vrut să mă fac pirotehnist, plecînd de la un film românesc din anii ’70, Cuibul salamandrelor. Şi mă mai visam luptînd în turniruri pentru inimi de domniţe sau în comandouri distrugătoare de nazişti. Aventura a rămas, din acest punct de vedere, pur teoretică.

 

Cînd aţi scris primele poezii? Vă mai amintiţi ceva despre ele?

Era prin clasa a IX-a, a X-a, cînd profesoara noastră de română, Cornelia Bularca, ne-a invitat să participăm la un cenaclu literar. Era mai mult o şezătoare literară la care, cu tact, profesoara noastră ne lăsa să credem că sîntem foarte buni. În mod sigur nu eram şi noi ştiam bine acest lucru. Primele mele poeme erau nişte bacoviene încercări melancolice… Să-ţi mai spun că învăţătoarea mea din şcoala generală, doamna Petrişor, mi-a spus că am talent şi că voi deveni scriitor. A avut intuiţie învăţătoarea mea.

 

Despre primele întîlniri cu Caius-Marius-Simona şi ceilalţi, cum vi-i amintiţi, din acea perioadă?

Cu Simona şi Marius am fost coleg de clasă în a XI-a şi a XII-a, la liceul Unirea din Braşov. Am fost şi sîntem prieteni foarte buni, pentru că, deşi trăiam vremuri tulburi, aveam o mare libertate interioară şi ne plăcea realmente să fim împreună. Popeasca stătea cu noi pentru că o făceam să rîdă. Şi acum, cînd sîntem în formă, o facem să rîdă cu lacrimi. Mie unul îmi plăcea foarte mult să o văd rîzînd. Oprea era pasionat de arheologie şi, cîteodată, dispărea cu zilele de la şcoală. Apărea apoi bronzat, zîmbitor şi chiar cu un aer superior faţă de noi, ceilalţi. Dacă stau să gîndesc în urmă, chiar avea dreptul să ne privească aşa, pe noi, elevii mai mult sau mai puţin model. Pe Caius Dobrescu l-am cunoscut mergînd la Cenaclul 19. Îmi amintesc  perfect, era o zi de februarie, şi am intrat în cofetăria de la Cerbul carpatin, pe Hirscher, să mîncăm o prăjitură şi să bem un ness. Înăuntru – un lungan care stătea chircit pe scaun comenta de zor cu un coleg de-al său. Lunganul era Caius Dobrescu, „colegul” – prietenul nostru Gabi Gaman. Simona, care m-a dus prima dată la Cenaclul 19 îl ştia deja. Eu atunci l-am cunoscut. Cred că a şi citit atunci un poem, Baia de tablă, pe care nu l-am prea priceput, dar care i-a impresionat profund pe Sandu Muşina şi Gheorghe Crăciun. Caius avea 16 ani şi era în a X-a la liceul Andrei Şaguna. Ne-am împrietenit foarte repede.

 

Cum a apărut Cercul Literar 19?

La Casa de cultură a oraşului lucra un metodist, Adrian Munteanu, care i-a propus, aşa cred, lui Alexandru Muşina şi Angelei Nache, o poetă foarte interesantă, care a plecat ulterior în Franţa,  să facă un cenaclu. Muşina  avea „în spate” experienţa de la Cenaclul de Luni şi dorea să facă un cenaclu de elevi de liceu. Zis şi făcut, s-a anunţat şi în liceul nostru, la Unirea. Simona a fost cea mai receptivă. Ea m-a convins să mă duc la cenaclu şi să şi citesc. A fost suficient să mă duc o dată. N-am mai plecat.

 

Ce atmosferă era la cenaclu?

Era o atmosferă extraordinară. Niciodată, în lunga experienţă cenaclistică următoare, nu m-am simţit aşa bine ca atunci. Cei mai vîrstnici: Muşina, Crăciun, Moceanu, Gogea, Angela Nache, ne priveau ca pe nişte fraţi mai mici, adolescenţi “super-înzestraţi”, „super-inteligenţi”, vorba lui Muşina. Ne întîlneam duminica, la două săptămîni o dată, mai întîi în subsolul casei de cultură, apoi într-o altă sală, ascultam poezie şi proză, discutam, auzeam tot felul de nume noi care ne incitau la lectură. Consider şi acum că în formarea mea experienţa de la Cercul literar 19 a fost esenţială. Cenaclul a funcţionat şi după ce am plecat în armată şi apoi student la Timişoara, dar, deşi Muşina a sperat să ţină „flacăra vie”, atmosfera din 1981-1982 nu s-a mai întors.

 

Toţi vă văd şi acum împreună, ca un grup. Aţi şi publicat o carte împreună, Pauză de respiraţie. Care este cauza şi ce vă uneşte cu adevărat şi acum?

„Grupul de la Braşov” înseamnă Simona Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Andrei Bodiu. Ne-a unit şi ne (mai) uneşte, deşi fiecare are astăzi drumul propriu, un anume fel de a percepe realitatea, cotidianul. Cred că am pus în practică, chiar mai mult decît au făcut-o ei, ideile teoretice ale optzeciştilor care au fixat în centrul poeziei conceptele de realitate şi biografie. În ce mă priveşte, sînt în continuare fascinat de realitate, de realitatea cotidiană şi cred că marile teme, Marile Adevăruri pot fi descoperite în această realitate. Pauză de respiraţie e o carte la care ţin foarte mult, nu numai pentru pozele de pe copertă care mă arată mai tînăr şi mai slab. Au trecut zece ani de atunci. În ce ne priveşte pe noi, cei din grup, am rămas la fel de prieteni ca în liceu.

 

Ce rol a avut, pentru voi, Alexandru Muşina? Cum „s-a purtat” cu voi, atunci, în adolescenţă?

Am să spun  doar ce a însemnat Muşina pentru mine. Întîlnirea cu el a fost esenţială în devenirea mea ca om şi ca scriitor. Am fost foarte apropiat de el pentru că, faţă de mine, a fost de o mare generozitate. Mi-a orientat lecturile, mi-a citit cu un ochi de mare cunoscător poemele. Avea, stătea atunci pe Castelului 104, casa deschisă pentru noi şi pot spune că îl vizitam la ore imposibile. Într-un fel, şi am mai spus undeva lucrul ăsta, cred că şi noi l-am ajutat. Nu numai pentru că l-am ajutat să-şi  vîndă florile, glumesc, ci şi pentru că Muşina este o natură sentimentală, sensibilă. Comunismul îl adusese la exasperare pe poet. Prietenia noastră  cu el a avut, cred, şi darul de a-l mai întrema sufleteşte.

 

După terminarea liceului, cei trei – Marius, Simona, Caius – au plecat la Bucureşti, iar dumneaoastră, la Timişoara. De ce aţi ales Timişoara ?

Privind în urmă, cred că a fost un anume spirit de aventură la mijloc. Văzusem oraşul o singură dată, la terminarea clasei a XI-a şi-mi plăcuse mult. Şi astăzi cred că, alături de Braşov, Timişoara e cel mai frumos oraş din România. Nu mi-a părut rău nici o clipă că am  făcut studenţia acolo. Am urmat o facultate foarte serioasă şi am cunoscut cîţiva oameni excepţionali: Livius Ciocârlie, Iosif Cheie, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Vasile Popovici, Mircea Mihăieş, Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi… În Timişoara se învaţă, cred, cel mai bine, toleranţa şi spiritul democratic. Deloc întîmplător  Revoluţia a început acolo.

 

Nicolae Manolescu şi Alexandru Muşina scriau că, atunci cînd eraţi încă liceeni şi aţi citit în Cenaclul de Luni, aţi fost foarte bine primiţi. Deşi au fost numai trei, nimeni nu mai vrea să rişte şi să spună exact cine a lipsit şi din ce cauză. Vă aminitiţi ce aţi citit şi cum v-aţi pregătit pentru această lectură?

Recent, Nicolae Manolescu şi-a reamintit venirea noastră în Cenaclul de Luni. Trebuie că a fost ceva cu totul special dacă, după atîta vreme, domnia-sa îşi aminteşte foarte bine „desantul” nostru acolo. Cît despre cine n-a fost prima dată… N-am fost toţi patru? Îmi amintesc că Oprea a citit Sala de aşteptare, pe care în stilu-i caracterisatic o bătuse de cîteva ori la micuţa sa maşină Flying Fish,  Dobrescu a citit un poem pe două voci cu Oprea, lectură care, ţin minte, l-a entuzuiasmat pe Florin Iaru şi eu am citit vreo zece poeme scurte din care îmi amintesc că lui Manolescu i-a plăcut Vagabondaj. Înseamnă că Simona a lipsit. Nu sînt însă sigur. Au trecut nouăsprezece ani de atunci. Cert e că a doua oară cînd am citit Simona a avut un succes extraordinar. Îmi amintesc că atunci am citit mai mulţi, inclusiv Daniel Pişcu şi încă cineva, pe care, iarăşi, cu toată bunăvoinţa nu mi-l amintesc. Atmosfera  de la Cenaclul de Luni era senzaţională. La a doua participare cred că erau în jur de o sută de oameni. Privind în urmă, nu pot să nu observ că Cenaclul nu mai era doar cenaclu, ci devenise, pe un model propriu istoriei noastre, o formă alternativă la dictatura tot mai dementă a lui Ceauşescu. Practic, nici eu, nici ceilalţi nu am fost membri ai Cenaclului de Luni. Muşina a fost, Cărtărescu, Iaru, Bogdan Lefter, Bucur, Magda Cârneci, Mariana Marin, Traian T. Coşovei, Vlasie… ei au fost membrii cenaclului. Noi am avut şansa imensă ca, fiind cu zece ani mai tineri decît ei, să citim acolo. Mie cel puţin lectura în cenaclu mi-a dat o mare încredere în mine. Citisem doar în faţa unor poeţi excelenţi, excelenţi cititori de poezie.

 

Voi aţi lansat şi ideea de „maşscrism”…

Maşscrismul s-a născut de la „ca şi cum m-aş scrie” şi are legătură cu faptul că doream  să ne scriem biografiile „în realitate”. Cînd primea poeme de la congenerii noştri spre lectură, Caius Dobrescu întreba: „e de-al nostru, scrie cu realitatea?” Era şi o glumă aici, dar nu numai…

 

Cum aţi ajuns la cele trei titluri ale cărţilor de poezie. Ce şi cîtă importanţă au, pentru dumneavoastră, titlurile cărţilor?

Primului volum i-am spus Cursa de 24 de ore încă de la 17 ani. Am rămas consecvent pentru acest titlu pînă a apărut cartea, în 1994, cînd aveam 29. Poezii patriotice e un titlu „la mijloc de rău şi bun”, ales după o perioadă în care am traversat o criză. Ultimul de pînă acum, Studii pe viaţă şi pe moarte, mi-a, cum să spun, venit. Ca şi celelalte. Cred însă că poemele „cheamă”  titlul cărţii. Am găsit titlurile după ce am scris poeme din respectivul, devenit, volum. Pentru mine titlurile sînt la fel de importante ca şi poemele însele. Îmi (mai) plac titlurile volumelor mele.

 

Ce rol are pentru poezia dumneavoastră ritmul, ritmicitatea?

Ritmul e esenţial. El ordonează poemul. El ţine trează atenţia cititorului. El dă relief semnificaţiilor. Nu i-am înţeles niciodată pe poeţii care mizează pe discursivitatea în exces. Aia nu mai e poezie. Spune-i oricum: delir, delir verbal… Poezia fără ritm e ca mîncarea vegetariană.

 

Are socialul vreun rol în poezie?

Omul, viaţa lui, are un rol în poezie. Toate marile întrebări se regăsesc în viaţa de zi cu zi a omului.

 

Deşi v-aţi găsit stilul încă din prima carte, fiecare dinte cele trei cărţi e diferită…

Cînd începi să te repeţi eşti terminat. Cel mai rău lucru este să te simţi confortabil în propria ta formulă. E drept, există poeţi consideraţi mari care mestecă acelaşi lucru de la volumul de debut. Pentru mine, „căderea” într-o formulă înseamnă sfîrşitul drumului. Ce rost are să te autopastişezi? Sper, dacă mă ajută Dumnezeu şi Muza, să-ţi fac o surpriză şi la a patra carte. Cînd va fi să fie. Nu mă grăbesc. Pentru un poet graba e la fel de rea ca şi  lipsa de talent.

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră revista Interval?

Interval a fost, încă de la prima ei serie, între 1990-1992, o revistă de elită. Astfel a fost gîndită de cei care au iniţiat-o: Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun. Noua serie, care a debutat în 1997 şi pe care am gîndit-o împreună cu Caius Dobrescu, a încercat să păstreze standardele propuse în 1990, deşi, evident, a trebuit să se adapteze şi timpului. Sincer să fiu, mi-aş dori un Interval mai apropiat de literatură şi probabil că, de acum înainte, revista va merge pe o direcţie mai accentuat literară. M-am cam plictisit de „ideologie”. E de multe ori redundantă şi nu face decît să ascundă anume fanatisme. Or, fanatismele, de orice soi, îmi repugnă.

 

Sînteţi prezent şi în antologia de poezie a genraţiei „optzeci” (Al. Muşina), şi-n cea „nouăzecistă” (D.S. Boierescu). Dumneavoastră cum sau ce vă consideraţi?

Mă bucură prezenţa în cele două antologii. Consider, însă, că în poezia românească nu s-a născut, după 1990, o nouă generaţie. Pentru ca o astfel de generaţie să se nască e nevoie de ceea ce Paul Cornea numea „puncte de ruptură”. Între poezia optzecistă şi cea noăzecistă nu există astfel de puncte. Prin ce are mai bun poezia anilor ’90 adînceşte, continuă ceea ce au început optzeciştii: o poezie şi o literatură care situează în centrul ei realismul şi biografia. Adevăratul punct de ruptură s-a petrecut, în literatura noastră postbelică, între „şaizeciştii” Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ioan Alexandru şi „optzecişti”.

 

Vă pare justificată prezenţa voastră, a grupului de la Braşov, în antologia de poezie a genraţiei „optzeci”?

Mai întîi aş spune că a fost opţiunea lui Muşina şi el, ca orice antologator, are o motivaţie pentru prezenţa noastră, în respectivul, onorant, context. Mai cred că Muşina a vrut să privească fenomenul optzecist în dinamica lui, ceea ce, am spus şi mai devreme, e potrivit. Dacă-ţi mai aminteşti, însăşi „emblema” nouăzecismului, regretatul Cristian Popescu se află în această antologie. Alegîndu-ne şi pe noi pentru antologie, Muşina şi-a dovedit, încă o dată, spiritul polemic.

 

Ca autor de antologie, dar şi ca profesor universitar şi „părinte” de cenaclu, cum vi se par poeţii contemporani?

Cred că poezia română contemporană, şi aici includ şi ceea ce ştiu din poezia scrisă în Basarabia, este o poezie de prim-plan în Europa. Poezia noastră e însă prea puţin cunoscută. De ce? Răspunsuri ar fi multe. Nu există o strategie limpede de promovare a literaturii române peste hotare. La noi strategiile culturale depind de cine conduce Ministerul Culturii într-un mandat sau altul. Organizaţiile scriitoriceşti n-au nici ele un program de promovare al literaturii noastre în lume. E rău şi pentru că, repet, cred că avem ce propune. Mai e apoi şi egoismul stupid al cîte unui autor român care, ajuns peste graniţă, uită de confraţii săi din ţară. E celebră zisa unui poet român care, întrebat fiind de numele altor poeţi valoroşi din ţara sa, a replicat: „eu, eu sînt cel mai valoros”. “Şi după dumneavoastră?”, a venit întrebarea. „După mine nu mai e nimeni”.

 

Aţi publicat două cărţi de critică literară, Mircea Cărtărescu (Editura Aula) şi Direcţia optzeci în poezia română (Editura Paralela 45), o monografie şi o carte despre generaţia „optzeci”. Care sînt argumentele care v-au făcut să preferaţi termenului „generaţie” pe cel de „direcţie”?

Am pornit de la ideea că modelul poetic propus de optzecişti e viu şi astăzi. El nu a fost substituit de o altă pardigmă poetică. Şi poeţii din anii ’90 şi cei care debutează azi scriu o poezie care situează în centrul ei realitatea şi biografia, o poezie care mizează pe directeţe, oralitate, pe comunicare. De mai bine de douăzeci de ani poezia română se află în interiorul modelului propus de optzecişti. Am vrut să dovedesc că există această dinamică, inclusiv temporal, şi am înlocuit uzatul termen de „generaţie” cu acela de „direcţie” care mi s-a părut mai cuprinzător. Mă aştept ca, în cîţiva ani, să existe o schimbare, o „ruptură” şi atunci vom vorbi de o altă direcţie.

 

Spuneaţi că Direcţia optzeci în poezia română este „un elogiu adus diferenţei”. Cînd aţi publicat Pauză de respiraţie pe ce aţi mizat, pe asemănări sau pe diferenţe?

Cred că, mai presus de toate, atunci cînd am publicat Pauză de respiraţie  a contat prietenia noastră. Nu cred că vreunul dintre noi s-a putut, atunci, în 1991, „obiectiva” şi, de undeva de sus, să spună: „mizez pe asemănările dintre noi”. De altfel, cred că fiecare carte a noastră a arătat că avem, fiecare, o voce distinctă, că sîntem preocupaţi „să citim “ realitatea din unghiuri diverse.

 

Este sau nu este generaţia „optzeci” o generaţie politică?

Nicolae Manolescu spunea, într-un anume context, că ar fi interesantă o carte despre angajarea politică a optzeciştilor. Şi eu cred că astfel de carte ar fi binevenită. S-ar putea explica multe dintre lucrurile bune şi mai puţin bune care s-au petrecut în societatea românească după Revoluţie. Mulţi optzecişti au fost membri ai Alianţei Civice şi apoi ai PAC. La Braşov, spre exemplu, cînd s-a creat nucleul PAC-ului, trei dintre cei cinci fondatori au fost scriitori: Vasile Gogea, Caius Dobrescu şi cu mine. Cred că dacă am avea înţelepciunea de acum nu ne-am mai grăbi aşa cum ne-am grăbit cînd am susţinut, eu am vrut asta, să ieşim din Convenţia Democrată. Chiar şi aşa PAC ar fi putut fi alternativa care măcar ar mai fi echilibrat, la alegerile din 2000, raportul dintre forţele politice româneşti. Absenţa unei forţe politice responsabile, care să-i unească mai ales pe intelectuali, s-a făcut simţită în 2000.

 

Aţi scris destul de mult despre cenzură. Are asta vreo legătură cu „biografia”?

Am scris despre cenzură pentru că iubesc cel mai mult libertatea. Mă înspăimîntată orice tentativă de a pune oprelişti libertăţii de exprimare. Scriu despre cenzură pentru că am prins epoca anilor ’80 cînd eram pregătit să-mi scriu cărţile pentru sertar. Nu erau, pe faţă, poeme împotriva regimului, dar erau poeme ale unui om  care se vroia liber, lucru imposibil în atmosfera sinistră creată de dictatura lui Ceauşescu. Cred că e foarte important să ne amintim ce a fost iar şi iar pe vremea dictatorului pentru a ne preţui mai mult libertatea. Sînt uimit cînd văd studenţi, şi nu dintre cei slabi, care încep să nu mai creadă ce a fost cu adevărat comunismul. Din păcate, sărăcia şi nesiguranţa par uneori mai importante decît demnitatea. Eu voi alege, oricînd, demnitatea.

 

Ce rol are biografia lui Andrei Bodiu pentru poezia lui Andrei Bodiu?

Esenţial. Cred că din lucrurile pe care le simţi şi vezi se poate naşte poezie autentică. Toate poemele mele au un sîmbure biografic.

 

Cum citiţi cronicile la cărţile dumneavoastră?

Cu atenţie şi respect pentru cei care le scriu, indiferent dacă celor care scriu le plac sau nu cărţile mele. Sînt şi critici pe care refuz să-i citesc. Sînt cei prinşi cu mîţa-n sac, cei care scriu despre cărţi fără să le citească. Cunoşti şi tu cazuri de indivizi care predică  pentru „literatura de calitate”, dar ei nici măcar nu-şi asumă minima condiţie de cititori ai respectivei literaturi.

 

Care ar fi astăzi rolul criticii literare?

Rolul criticii este să separe grîul de neghină şi să-i ţină pe veleitari afară din joc. Din nefericire ale politichiei literare valuri ne oferă drept scriitori tot felul de veleitari, unii siniştri, alţii simpatici, dar tot veleitari care au chiar şi „spate” critic. Cînd susţii veleitarii ori o faci din calcul, ori din prostie. În critica românească există ambele variante. Un critic care face multe compromisuri nu are cum supravieţui, îşi pierde credibilitatea.

 

Nu vă par tinerii aşa cum apăreaţi voi în faţa Fumătorului înrăit şi a Mîncătorului de seminţe dintr-un poem din Studii pe viaţă şi pe moarte?

Personajele respective sînt, nu-i aşa?, fictive. Încrederea mea în tineri diferă de la caz la caz. Nu-i suport pe junii talentaţi, dar fără caracter. În ultima vreme indivizii de acest fel s-au înmulţit. Cînd li se mai dă însă concursul şi sînt încurajaţi, chiar de autori importanţi, atunci, crede-mă, nu mai înţeleg nimic. Sau înţeleg că trăim într-o lume mult mai mică decît am crezut eu.

 

Ca redactor-şef al revistei Interval aţi făcut un număr intitulat Intrarea în literatură, care e şi titlul unui eseu publicat încă în nr. 1 din prima serie a revistei. Ce părere aveţi despre literatura de după voi?

Cred că se scriu lucruri bune şi foarte bune. De altfel, respectivul număr din Interval dovedeşte că literatura nu piere, că sînt tineri talentaţi, care au ceva de spus. N-am să fac nici o listă pentru că nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni. Cred că tinerii trebuie sprijiniţi. Eu conduc un „cerc literar” la facultatea de Litere. De anul acesta avem şi un masterat care se intitulează Literatură şi comunicare şi care e deschis pentru cei care scriu. Am dedicat un număr de revistă tinerilor, iar Interval a sprijinit, la a doua lui serie, programatic scrierile tinerilor.

 

(iulie-august 2001, Braşov)

https://edituratracusarte.ro/produs/portret-de-grup-cu-generatia-optzeci-interviuri/