Studii live sau În cursa pe viaţă şi pe moarte a lui Andrei Bodiu
„N-aveam chef de
nimic / N-am nici acum”
„Îmi descriu
existenţa în alb şi negru”
Dacă, la limită şi cu o mare doză de reavoinţă,
poţi să spui că Mircea Cărtărescu e mai mult prozator, Caius Dobrescu – mai
mult eseist sau Liviu Ioan Stoiciu mai mult ziarist, este evident că Andrei
Bodiu e, orice ar face, în primul rînd poet. Cea mai mare poantă făcută lui
Andrei Bodiu (de către un critic) ar fi să-i judeci poezia prin prisma poeticii
sale, cum a procedat el cu cei şase poeţi din Direcţia optzeci în poezia română (I): Mircea Cărtărescu, Florin
Iaru, Mariana Marin, Ion Mureşan, Al. Muşina şi Liviu Ioan Stoiciu, dar nu-s eu
criticul ăla. Deşi s-a lansat cu mare viteză (şi curaj) în critica literară,
publicînd într-un singur an două cărţi foarte muncite – Mircea Cărtărescu (Braşov, Editura Aula, 2000, colecţia Canon)
şi Direcţia optzeci în poezia română (I)
(Piteşti, Editura Paralela 45, 2000),
o monografie despre un confrate care ar fi putut şi el să scrie, cu acelaşi
succes, o carte despre colegul său mai tînăr, şi un studiu critic despre
generaţia „optzeci”, Andrei Bodiu rămîne un poet pe viaţă şi pe moarte, iar poezia sa e, şi pentru scriitor, şi
pentru cititor, o cursă de 24 de ore –
, altfel unul dintre cei „doi” are de
pierdut.
Pînă
acum Andrei Bodiu a publicat trei cărţi de poezie, Cursa de 24 de ore (Timişoara, Editura Marineasa, 1994), Poezii
patriotice (Timişoara, Editura Marineasa,
1995) şi, după cinci ani, Studii pe
viaţă şi pe moarte (Piteşti, Editura Paralela
45, 2000), în afară de asta mai e prezent şi-n Pauză de respiraţie, antologia Grupului de la Braşov, din care mai
fac parte, după cum se ştie, Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, şi
a alcătuit, împreună cu Romulus Bucur şi Georgeta Moarcăs, antologia, în limbi
străine, a poeţilor români din anii ‘80-’90, intitulată Romanian Poets of the ‘80s and ‘90s (Piteşti, Editura Paralela 45, 1999, Colecţia Mediana). Deşi Studii
pe viaţă şi pe moarte, ultima sa carte publicată, este, cu siguranţă, cea
mai bună carte a sa de pînă acum, Andrei Bodiu îşi găsise stilul încă din
cartea de debut, Cursa de 24 de ore. Încă de la început Andrei Bodiu a
mizat pe autenticitate, – de aici şi
existenţialismul poeziilor sale.
Andrei Bodiu chiar trăieşte ce scrie. Andrei Bodiu scrie ce trăieşte. Realitate şi biografic sînt cuvintele care caracterizează poezia lui Andrei
Bodiu, realitatea cuprinzînd socialul,
iar biograficul – eul autorului cu
garda deschisă vraişte. Două trăsături asupra cărora insistă în prefaţa
antologiei de poezie Romanian Poets of
the ‘80s and ‘90s, scrisă
împreună cu Romulus Bucur, un poet de care-l leagă nu numai poezia, dar şi
influenţele, şi Andrei Bodiu şi Romulus Bucur fiind admiratori făţişi şi activi
ai poeziei americane contemporane şi cunoscători foarte buni ai limbii engleze.
„Toate poemele din această antologie exprimă relaţia dintre realitate şi sine.
Poeţii anilor ’80 şi ’90 nu concep creaţia ca pe o simplă înşiruire de noţiuni
abstracte; ei pornesc de la un fapt concret, banal în aparenţă, încercînd să
sugereze ideea reieşind din palpablilitatea acestuia” (Traducerea lui Doru
Cimpoi, Contrafort, nr.11-12, 1999), scriau prefaţatorii Andrei Bodiu şi
Romulus Bucur, prezenţi şi ca poeţi în antologie. „Identificarea eului poetic
şi a biografiei nu poate fi însă complet realizată. Totuşi, poeţi ca de pildă
Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu sau Marius Oprea se află în stare
să-şi transcrie biografia direct prin intermediul unui limbaj desluşit”, continuau
autorii şi fireşte că aveau dreptate, mai ales că e vorba de poezia lor. Dacă
totuşi Romulus Bucur e mai aproape de „poietic”, Andrei Bodiu denudează poezia
sa de orice fel de artificiu, şi din punct de vedere lexical, şi din punct de
vedere comunicaţional, „ideatic”. Chiar în primul poem din prima sa carte, Cursa de 24 de ore, care se numeşte,
semnificativ, noul poem, tînărul poet înlocuieşte hotărît
„poiezia” din poezie cu realul, biografic şi cotidian. Astfel o discuţie despre
poezie cu prietenul (acelaşi cult al prieteniei), tema căreia e că dimineaţa –
amiaza – seara – noaptea nu sînt pentru poezie, devine poezia propriu-zisă. Vorba
Anemonei Latzina, „Nu-i şi asta oare tot poezie?” (Ars poetica, în Vînt potrivit
pînă la tare, Editura Kriterion, Bucureşti, 1982, o antologie
de Peter Motzan). „Miezul nopţii nu-i o
vreme potrivită poeziei”, zicea Julia Fields (Nu-i o vreme potrivită poeziei, în Antologia poeziei americane de Ion Caraion, Editura Univers, Bucureşti, 1979). „Dimineaţa nu
este pentru poezie. / Cum nu este nici pentru dragoste. / E pentru muncă”, o
susţinea, peste ocean, Andrei Bodiu: „Nici prînzul nu e pentru poezie. / Cum nu
e nici pentru dragoste. / La prînz trebuie să mîncăm” – „Nici seara nu e pentru
poezie. / Cum nu e nici pentru dragoste. / Seara mă spăl pe mîini” – „„Şi
noaptea?” mă întrebă el. / „Noaptea e pentru somn. / Da. Pentru somn”.” Pentru
Andrei Bodiu poezia nu e ceea ce te aşezi să scrii în versuri, ci ceea ce ţi se
întîmplă chiar ţie, „o poezie, deci, despre
viaţa noastră obişnuită, dar care, totodată, să exprime şi poezia din această viaţă” (Al. Muşina, Poezia cotidianului), o poezie în care accentul se deplasează de la general la concret. Poezia
lui Andrei Bodiu nu teoretizează, după poezia lui însă se poate teoretiza
îndelung. După poezia lui Bodiu se pot susţine şi demonstra foarte convingător
cele două teorii celebre ale lui Muşina: noul
antropocentrism şi poezia
cotidianului. Poezia lui Andrei Bodiu e un exemplu de poezie biografică sau existenţială, aşa cum după poezia lui se poate studia autenticitatea şi profesionalismul. Poezia lui Bodiu e ca şi cum „sub deal e-un
depozit de arme / şi noi culegem ciuperci” (Cinci
femei din casa verde, în Studii pe
viaţă şi moarte). Poezia lui e acea realitate
epidermică despre care Nicolae
Manolescu spunea că „se scrie direct pe pielea poemului” (postfaţa de pe
coperta a 4-a a volumului Studii pe viaţă
şi pe moarte). Poezia lui Bodiu e atît de „realistă” încît, fără să ştii,
îţi dai seama că, dacă ai încerca să descoperi personajele din textele sale, ai
fi surprins să constaţi că sînt cu toate reale şi în viaţă, chiar şi cele
numite impropriu, cum e „Devoratorul” (Muşina) sau „Fumătorul” (Crăciun). Andrei
Bodiu e ca un critic literar care face cronici numai la cărţile poeţilor pe
care-i cunoaşte personal. Vezi Virgil,
Ciprian, Dudu şi cu mine, poem pe care l-am auzit pentru prima oară într-o
cameră cu Virgil (Borcan), Ciprian (Şiulea) şi Dudu (Dumitru Crudu), citea „Eu”
(Andrei Bodiu), sau Eu cu Mihai Ignat
discutînd despre Thomas Wolfe în anticariat, un tablou din viaţă în care-ţi
imaginezi nu numai scena, dar recunoşti şi locul, iar „Mihai Ignat” e poetul şi
colegul său Andrei Bodiu de la Universitatea Transilvania din Braşov şi la revista Interval, pre numele lui adevărat chiar Mihai Ignat. Şi aşa mai
departe. La Andrei Bodiu şi visurile sînt hiper-realiste, aşa cum realitatea
poate să fie „la cea mai înaltă ficţiune”, crăcănată în faţa computerului, ca-n English
for children din Studii pe viaţă şi
pe moarte, poem care aminteşte de Lecţia
de engleză din Xilofonul… Simonei
Popescu, dar şi de Engleza fără profesor
de Eugene Ionesco, Andrei Bodiu de
altfel fiind de mai multe ori confundat cu un autor de literatură a absurdului,
cu care însă poetul Andrei Bodiu n-are nici o legătură, „abstracţionismul” său
venind din hiper-realitatea pe care o aduce în poezie. Caius Dobrescu compară
poezia lui Bodiu cu poemele de închisoare ale anilor ’50, pe care nu le cunoştea,
atunci, nici el, nici Andrei Bodiu, spunînd că „poezia lui este o mărturie
despre anii ’80, face parte din acel corpus de texte fără de care generaţiile
viitoare nu vor putea înţelege (ceea ce a mai rămas din) spiritul epocii” (LADA şi OMUL, în Vatra, nr.1-2,
1995). „Poezia are o funcţie socială, altfel nici nu ar exista”, spune Al.
Muşina, acum în funcţia de teoretician, în Eseu
asupra poeziei moderne (Editura Cartier,
Chişinău, 1997), temă despre care T.S. Eliot a scris un eseu foarte
substanţial, cu mulţi ani lumină înainte de Muşină şi „ceva mai bine” decît el,
text care aşa şi se numeşte – Funcţia
socială a poeziei, tradus de Petru Creţia pentru Antologie de poezie modernă. Poeţi moderni despre poezie. Poezia
lui Bodiu e ca o realitate scurtă, asurzitoare. Ea te ţine într-o tensiune
continuă, şi aceasta îi reuşeşte datorită stării „psihice” din interiorul
poeziei, legată direct de social, de lumea în care trăieşte – a trăit autorul.
Ca şi Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, Andrei Bodiu vrea să
schimbe ceva. O stare de nemulţumire continuă, de revoltă, dar într-un fel
împăcată, bacoviană, nu rimbauldiană ca la Simona Popescu şi Caius Dobrescu. O
revoltă combinată cu o blazare şi o oboseală cronică. „Lumea lui Andrei Bodiu
pare una de după catastrofa nucleară, ea trăieşte the day after. Simbolurile şi motivele apocaliptice lipsesc tocmai
pentru că marea catastrofă s-a consumat. Aş spune de aceea despre lirica sa că
este nu post-modernă, ci post-milenaristă. Viaţa pare să se desfăşoare aici de
parcă tot ce a fost mai rău, tot ce putea fi mai rău, s-a întîmplat deja”,
spune Caius Dobrescu în LADA şi OMUL.
Această „apocalipsă” e comunismul, sistemul social în care trăia, fără
speranţe, scriitorul care, ca tot omul, se împăcase cu nemurirea acestui
sistem. O blazare supărată, o împăcare agresivă („uşa era tot aici eu / stau cu
spatele pe ea cine / vrea să intre nu are decît” – hardughia). Un
pesimism agresiv şi în acelaşi timp mazochist, căci, zicea şi Al. Cistelecan, „Poezia
lui Bodiu e o poezie a exasperării, dar a unei exasperări ce nici nu clipeşte
în faţa distructivităţii, a unei exasperări deviate în cinism” (Noul poem, Luceafărul, nr. 6, 1994): „am trecut prin centru să cumpăr
ţigări am / intrat într-o plăcintărie a trecut şi ianuarie / şi a fost destul
de cald lîngă mine era o femeie / care mînca plescăind m-a scos din / sărite am
/ vrut să-i pun mîna pe gură s-o opresc într-un fel / dar am zis treaba ei am
mîncat însă mai repede / am intrat într-o librărie să văd dacă nu / i-a apărut
cartea lui marineasa am ieşit după / vreo cinci minute începuse să plouă bine
că / nu ninge mi-am spus am văzut o femeie / frumoasă aproape de treizeci de
ani păcat mi-am / spus am mers la anticariat se vindeau cărţi de bucate la
pachet cu cărţi de critică / ale unor obscuri afară stătuse ploaia m-am
întîlnit / cu o colegă mi-a spus că merge la anticariat i-am / zis să nu se mai
ducă şi n-am reuşit s-o conving / cred că se plictisea şi avea chef să se
plimbe m-am / gîndit să merg să beau o bere am renunţat de / revelion şi-aşa
ţi-ai dat în stambă mi-am spus am / renunţat şi asta e aiurea să-ţi propui un
lucru / pe care ştii sigur că nu îl vei face” (trezirea). Poezie-descriere, ca Scurtă
întîlnire din Studii pe viaţă şi pe
moarte sau ca oricare alta. Autorul nu face altceva decît să descrie ce a
trăit, ce a făcut sau ce a văzut; să observe imaginile, acţiunile din realitate
şi să le treacă pe hîrtie, aici rolul principal revenindu-i filtrului
autorului, astfel că alegerea durează. Andrei Bodiu înşiră acţiuni, acţiunea
avînd loc înaintea informaţiei, şi-n realitate, şi-n poezia lui: „Tu mături în
casa bunicii. / Bunicu-tău te priveşte cu ochi pătrunzători / Dintr-o poză de
sub sticlă. // Tai pîine. Te tai la degete. / O picătură cade în iarbă. //
Tu-mi spui „m-am tăiat la degete”.” Andrei Bodiu e mai înainte cu o frîntură de
secundă, Andrei Bodiu cîştigă teren ca la rugby. Descrierile lui Bodiu sînt
post-baudelairiene, care se întîmplă ca, prin hiper-realismul lor, pur şi
simplu să înspăimînte. „Ea are-o mustaţă mare şi neagră şi / ea mare cum e
mestecă ţelină ca pe gumă. / „dă-te mai încolo” îi zic „nu că m-ai speria” /
îmi zic ea rîde şi-i şuieră cariile ea // rîde / şi-un fir din păru-i cărunt se
întinde pe blugii mei” (Cinci femei din
casa verde), – iată cum într-o zbenghuială ordinară, într-o singură strofă,
autorul ne aruncă în spate un car de
informaţii. Dacă Simona Popescu creează mişcare pe spaţii largi, în poeme lungi,
ca-n tenisul de cîmp, Andrei Bodiu reuşeşte să ţină lucrurile în mişcare pe
spaţii foarte mici şi chiar, de obicei, înguste, ca-n tenisul de masă, nu însă
şi în cazul poemului hardughia, unde
Bodiu face o trecere bruscă de la „realismul socialist” al părinţilor la poezia
cotidianului. Cursa de 24 de ore i-a
amintit lui Caius Dobrescu „aproape instantaneu” de Lada lui Daniil Harms, care începe aşa: „Omul cu gît subţire a
intrat în ladă , a tras capacul deasupra şi a început să se sufoce” (Daniil
Harms, Un spectacol ratat, Editura Junimea, 1982). Fireşte că e vorba de acea
stare inconfortabilă din poezia lui Andrei Bodiu, păstrată şi-n celelalte două
cărţi, stare absolut sinonimă cu lipsa de libertate, – iată că socialul intră
iarăşi în poezia lui Bodiu cu cămaşa descheiată la toţi nasturii. Aceeaşi stare
care pe Al. Cistelecan l-a făcut să-l creadă „un poet al infernului, al
asfixierii cotidiene” (Noul poem, Luceafărul, nr. 6, 13 iulie 1994) , atmosferă numită de Cornel
Moraru „de sufocare şi de excitaţie nervoasă” (Un maratonist al clipei, Vatra, nr 1-2, 1995), de Romulus Bucur „o
imensă oboseală şi frustrare” (Victorie
derizorie, în Poeţi optzecişti (şi nu
numai) în anii ’90, Editura Paralela
45, Piteşti, 2000), de Grigore Chiper – „de lehamite” (După Life studies, Contrafort,
nr.1-2, 2001) şi, de Caius Dobrescu, „disperare stoică”, „stare de
cronicizare a spaimei şi dezgustului, de disperare pătrunsă în oase, devenită
una cu măduva oaselor” (LADA şi OMUL).
Făcînd această paralelă, atunci, în 1995, Caius Dobrescu parcă făcea o
previziune. Altfel cum s-ar lămuri această coincidenţă, pînă şi de termeni, nu
doar de atmosferă, din fragmentul ce urmează acelui prim rînd harmsian: „- De
bună seamă – şi-a spus, sufocîndu-se, omul cu gît subţire – mă sufoc în ladă
pentru că am gîtul subţire. Capacul lăzii este închis şi nu permite ca aerul să
pătrundă pînă la mine. Am să mă sufoc, dar capacul lăzii tot n-am să-l ridic.
Am să mor încetul cu încetul. Voi avea astfel prilejul să studiez lupta dintre
viaţă şi moarte”. Iată că e vorba, la Bodiu, ca şi la Harms, de studii pe viaţă şi pe moarte. „Cît
despre noi: moartea e sigură. / iar amintirea e trasă pe benzi de casetofon”,
spunea Andrei Bodiu într-un poem din Poezii
patriotice, nici unul din textele căruia nu poartă titlu, volum plin de
aceeaşi nesiguranţă şi dezamăgire. Stări (sau stare) care bîntuie prin patria
lui Andrei Bodiu şi prin poeziile sale patriotice. În Poezii patriotice Bodiu reduce poezia la cît mai puţin, reuşind să
scoată poezii de-un vers, de-o propoziţie sau două, fiecare dintre ele
conţinînd în trupu-i aceeaşi stare apăsătoare, care, la lectură, îl cuprinde şi
pe cititorul tînăr, care nu prea ştie cu ce se mănîncă patriotismul ironizat cu
atîta sarcasm şi frică de Bodiu, un poet tînăr care ştie. Un patriotism obosit,
blazat, pretenţios şi trist şi ironic, dar, în comparaţie cu Florin Iaru, un
hedonist fără scăpare care spunea că „Dispariţia unei femei precipitate / a
deschis botul cursei de 24 de ore” (Ecoul
invidios), prin ironia sa Andrei Bodiu cere socoteală, fiind vorba, ca şi
în cazul celorlaltor trei maşscriişti, de un demers anarhist. Poezii patriotice e o carte care l-a ţinut pe autorul ei departe de poezie un
cincinal. O stare care l-a ţinut mult pe Andrei Bodiu.
Dacă la lectura primelor două
volume vroiai să termini cît mai repede cartea, în Studii pe viaţă şi pe moarte mişcarea
despre care vorbeam mai sus are forţa să te lase cu gura căscată, ca la
cinematograf, în faţa realităţii din poezie. O carte care poate fi re-citită cu
multă atenţie într-o cursă de 24 de ore, dar care a fost scrisă, cu multă
grijă, ştiinţă şi răbdare, în ani de zile, ceea ce poetul nu uită să specifice,
nici la lansări, nici în autografe. „Andrei Bodiu e un poet atît de consecvent
cu sine, încît nu poţi decît să-l invidiezi”
(Poezie de mare viteză pentru un
alergător de cursă lungă, Observator
cultural, nr. 13, 2000), spunea Gheorghe Crăciun, un campion al
cristalizării corporalităţii textului, unul dintre cei mai cizelaţi prozatori
„optzecişti”, dar şi consilierul editorial al editurii Paralela 45 şi, deci, şi al Studiilor
pe viaţă şi pe moarte, care povestea că „Nu-i este dat întotdeauna unui
editor să aibă în mînă o carte atît de vie şi încă neîncheiată la toţi
nasturii, cum mi s-a întîmplat mie cu manuscrisul lui Andrei Bodiu. Am lucrat
împreună pe structura cărţii, am ales împreună imaginea de pe copertă. Am
reuşit să pregătim împreună cartea pentru tipar în vederea lansării ei la
Tîrgul Internaţional BOOKAREST. Şi
am făcut împreună toate acestea pe ultima sută de metri, aşa cum este şi poezia
lui Andrei Bodiu”. De parcă Andrei Bodiu a aşteptat cinci ani Tîrgul de Carte
Bookarest, de parcă aceată carte, „pe viaţă şi pe moarte”, e lucrată atîta timp
ca, pentru un simplu tîrg, fie şi de carte, să fie grăbită în asemenea hal. În Studii pe viaţă şi moarte se poate vorbi
deja de o altfel de apatie („Farmecul meu e să fiu antipatic” – Gheorghe Iova, Texteiova), mai energică decît în Poezii patriotice, şi mai „fără grabă”
în comparaţie cu cea din Cursa…,
expresie din poemul „fără filtru” Linia
albă. E vorba de acel ritm muşinian, doar că Andrei Bodiu poate să facă
mişcare şi viteză în poezie numai cu ajutorul descrierii. Sînt alăturate două
situaţii, (I), „Aseară am trecut pe lîngă / O mîţă am crezut că se scarpină
că-i ajunseseră puricii / pînă-n gît că-i rodeau spinarea pînă la sînge / că-i
înghiţeau strat după strat carnea” şi „”Sau se zbenguie în călduri?” m-am
întrebat”, care, trebuie să înţelegem, sînt la fel de naşpa, ceea ce nu poate
să ducă decît la cea de-a treia (şi ultima) situaţie („Si-n faţa mea am văzut o
maşină / gri metalizat alergînd alergînd / şi-n spatele ei mîţa / fără cap fără
coadă”), redată excelent, cu o exactitate atît de veridică, încît poţi să zici
că în realitate se întîmplă ca-n poezia lui Andrei Bodiu şi nu invers.
Sfîrşitul e deci „ca-n viaţă”, hiper-realist, sfîrşit aşteptat şi, în acelaşi
timp, surprinzător: o maşină în viteză, pe care Andrei Bodiu o redă, ca şi
Romulus Bucur, printr-o repetiţie, „alergînd alergînd”, care aduce personajului
liniştea cea din Linia albă („S-ar
putea să fie linişte în / încăperile tale golite”.). Iar autorul-eu poetic pur
şi simplu se întorcea, „ca omu’”, acasă. Aşa cum poate să accelereze fără
probleme, Andrei Bodiu e un tehnicist care poate să şi frîneze, să oprească
timpul / acţiunea în loc sau să facă o pauză. Ca-n viaţă. Sau ca-n jocul de
computer Acolade. Între două întrebări („Lungi pauze între întrebări” – Mîinile tale cum freamătă), sau între întrebare şi răspuns, scriitorul de
obicei include o acţiune statică, de pauză, o pauză de respiraţie, ca-n Cinci femei din casa verde, unde între „”Te-ai
săturat?” o întreb” şi „”m-am săturat” zice şi-aruncă bob după bob / peste
capetele noastre. „ include „şi ea trage un gît de apă dintr-un borcan”, care
opreşte viteza poemului drept în gura deschisă a personajului feminin: „Cum
băştinaşii culegeau porumbul / şi-l aruncau într-o gură deschisă / „Te-ai
săturat?” o întreb şi ea / trage un gît de apă dintr-un borcan / „m-am săturat”
zice şi-aruncă bob după bob / peste capetele noastre”. Bodiu ştie să-şi facă
poemele din pauze şi repetiţii, cum se întîmplă şi-n unul dintre Epilog-urile din Cursa de 24 de ore, poezia lui Bodiu avînd mai multe epilog-uri,
acum avîndu-l în vedere pe cel care se termină cu „// atît // atît //”. Pentru Andrei Bodiu multe lucruri pur
şi simplu se subînţeleg şi nu cer să fie spuse, iar ritmul de multe ori e
susţinut tocmai datorită pauzelor, ca-n marele
meu poem de dragoste din cursa de 24
de ore, aici un ritm obosit, ca şi „fata pe care o strîngi tare în braţe”.
O tristeţe care iese din realitatea poemului şi te atinge cu şirurile de
enumerări-acţiuni-descrieri- fracturi… Fragmentarismul, sau „fracturismul”, cum
va fi numit peste cîţiva ani după apariţia Cursei…,
de doi poeţi de asemenea de la Braşov, basarabeanul Dumitru Crudu şi Marius
Ianuş (vezi Fracturismul: un manifest,
Paralela 45, nr. 1-2, 1999, anul VI), se va accentua şi mai tare în Poezii patriotice, unde toate poemele
sînt nişte bucăţi, nişte rupturi, nişte cioburi. Jocul cu distanţele, excelent
dirijat de sforile din mîinile lui Bodiu, iau un contur foarte clar în poemul Ard cozile de rachetă (Studii pe viaţă şi pe moarte). Distanţe
„geografice” şi distanţe „temporale”, care ajung la orgasm „un centimetru
măcar”. Avem două personaje, „tenismanul (care) / îşi împinge rachetele // (pauză - // - care sugerează efortul şi , fireşte, un
fragment de timp) În troleu” şi o ea, un personaj feminin, subînţeles
datorită rîndului „(fusta neagră stă să-i plesnească)”, cu care primul personaj, tenismanul, vrea să comunice, să intre în
contact cu orice preţ, dar subtil, cu discreţie. Cît de mari sînt dorinţa şi
şansele lui vedem din ultima strofă, în care
autorul concentrează toată energia lui „a fi sau a nu fi”: „acum // (aceeaşi
pauză!) jucătorul de tenis îi priveşte sandalele sandalele ei (repetiţie care, iarăşi, încetineşte
ritmul, repetiţie aşezată lîngă un predicat care, în loc să creeze mişcare,
intensifică, aproape cu încetinitorul, această încetineală) se îndepărtează
/ Încet. (de-abia acum se recurge şi la
semantică) Deasupra troleul măreşte / Tangajul (un „tango” ardelenesc) El se apropie pînă-n / Staţie mai e un
centimetru măcar”. Fireşte că în poezia lui Andrei Bodiu e, în termenii lui
Steven Connor (Cultura postmodernă. O
introducere în teoriile contemporane, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999), o „tăcere” negativă, „demonică, nihilistă”. „Negativă”, dar constructivă şi
apăsătoare. În poemul Faţa lui de maior
SS propoziţia „Va inventa
povestea cu cîştigarea războiului / şi doborîrea prăzii” e înregimentată de „E
singur” şi „E atît de singur”, sintagme care, iarăşi, fragmentează ritmul, după
care urmează o acţiune nervoasă şi devastatoare, comentată cu o calmitate
(linişte?) şi un cinism care e în stare să îngheţe şi acea faţă din titlu: „Loveşte
cu / sete sticla de apă minerală de pe masă. / dărîmă două scaune se ridică uşa
se închide perfect”, calm sadic, cinism „admirabil”, asemănător cu cel al lui
Daniil Harms sau al lui Caius Dobrescu. Simplitatea poeziei lui Bodiu e plină
de viaţă, de sentimente, contînd nu numai detaliile, dar şi gestica („Bobiţele
sînt pentru / tine” zici”), o simplitate şi mai „egoistă” decît la Simona
Popescu, totuşi „inocentă” faţă de cea a lui Bodiu. Dacă în primele două cărţi
Andrei Bodiu era pasionat în special de banal, de derizoriu, în Studii pe viaţă şi pe moarte sînt
preferate situaţiile limită, ca-n proza lui Poe şi-n poezia lui Vladimir Vîsoţki, pe care-i
interesa, pentru literatură, omul şi reacţiile lui în cele mai grele situaţii.
Un aer de luciditate nebună, pe care ţi-o poate da doar poate o prea mare doză
de cafea (cofeină?), o blazare amestecată cu sentimente, acţiuni la limita
morţii / vieţii, sinuciderii, ca-n 11 şi
32 de minute („Stăm în gară şi / ne uităm la ceas. / Vasile zice că se
sinucide / săptămîna asta. / Mai e o jumătate de oră”). Poezia care se fardează pe vene şi chiar pe sîngele care, iată,
curge cu sarcasmul unui om căruia i-e totuna („Îmi amintesc cum Harry-şi /
Întindea o folie de plastic peste cearşaf / Înainte să-şi taie venele să nu
murdărească cearşaful / De sînge pe întuneric / Ajung acasă îi spun lui Vasile
/ Trenul ăsta face cinci ore el / Îmi întinde o pungă de plastic / Cu un cadou
pentru fiică-sa”). Şi ironia lui Andrei Bodiu e destul de ciudată, chiar şi
pentru un om care a citit şi Bodiu. De exemplu, nu ştiu ce-l distrează
autobuzul din Trece un autobuz din
Republica Moldova, citind peste tot, „cu zîmbetul pe buze”, acest poem
deloc mai isteţ decît celelalte. Şi la Lăptăria Enache, la lecturile din cadrul
Tîrgului de Carte, şi la Festivalul de poezie din Sighişoara (2000), şi chiar
habar n-am ce-i distrează pe ascultătorii lui români. De exemplu, la Sighişoara
erau în sală cîţiva critici literari austrieci şi nemţi, cunoscători foarte
buni ai limbii române, care, însă, n-au gustat deloc această poezie (acum,
Bodiu poate să spună că nemţii erau obosiţi după s-au rătăcit în… pădure,
venind din centrul Sighişoarei în centrul Sighişoarei…, pentru că acesta e
adevărul, dacă vă puteţi imagina aşa ceva). Mie, personal, acest autobuz mi-a
amintit de a doua noapte a fost lună
din Cursa de 24 de ore, poem care
începe cu „Printr-o zonă sinistrată /
trecea un autobuz”.
O zi ploioasă din Vilenica este un poem după care se poate specula în legătură cu poetica
scriitorului. Că poezia lui ar fi ca nişte „Fotografii în alb-negru” ale „unui
fotograf orb”, adică cioburi ale realităţii, înşirate unul lîngă altul, astfel
obţinînd „studii pe viaţă şi pe moarte” şi că arta-literatura-poezia nu este
altceva decît aceste studii făcute/luate absolut la întîmplare din viaţă. Şi că
în alt poem, Cine ne poate învinge, însuşi
Andrei Bodiu zice că „Îmi descriu existenţa în alb şi negru”. Simona Popescu:
„Poeziile lui Andrei Bodiu sînt, cum bine zicea Gheorghe Crăciun, un fel de
fotograme. Doar că fotogramele lui nu sînt unele obişnuite. Totul se întîmplă
precum în O zi ploioasă în Vilencia. E vorba acolo despre expoziţia unui
pictor orb. „El fotografiază noaptea / Noaptea fulgerată / De lumina unui bec
de 200 de waţi”. Asta e! Bodiu „fotografiază” parcă la întîmplare, în plină zi,
nu noaptea, ca orbul fotograf. Ziua e fulgerată de lumina unui bec de 200 de
waţi, la întîmplare, pentru că totul, prin developarea transcrierii, poate avea
importanţă” (Despre urmele care se
destramă în alte geometrii, în Observator
cultural, nr.18, 2000). Într-adevăr, poezia lui Bodiu e alcătuită/compusă
din asemenea „fotografii” hiper-realiste, dar
(citeşte „dar”-ul lui Răzvan Exarhu de la Rondul de noapte, întins şi plin de subînţelesuri)… Dar alăturarea
acestor fotografii” (photographitty)
nu poate să fie întîmplătoare, mai ales în cazul lui Andrei Bodiu, care
cîntăreşte foarte mult şi cu mare obiectivitate realitatea dinaintea poemului
prefabricat, şi aceasta poate şi fiindcă instrumentul poetului nu este o cameră
de filmat sau un fotoaparat, fie şi hiper-sofisticat, ci ochiul liber,
dezarmat, cum cerea, încă în secolul trecut, acelaşi Daniil Harms. Între
privirea lui, a poetului, şi realitate nu se mai interpun nici un fel de
lentile culturaliceşti, aceasta aducînd poeziei un plus de claritate şi
autenticitate, după cum spunea Muşina: „ochiul însuşi e cel care vede, care
„înregistrează”, nu ca un aparat fotografic, desigur, fiindcă ochiul nu este şi
nu poate fi (măcar atît am învăţat în ultima sută de ani) asemănător cu un
aparat de fotografiat” (Noul antropocentrism). Şi, în acelaşi
timp, rezultatul ar fi fost cu totul altul dacă altcineva decît Andrei Bodiu ar
fi alăturat, la fel, aceleaşi cioburi de realitate, farmecul poeziei lui Bodiu
fiind viaţa dată de el acestor „filme”, obţinută cu multă, multă migală şi
muncă. În comparaţie cu (mine şi cu) Simona Popescu, care se revoltă din toate
puterile lui Arthur Rimbaud şi se înspăimîntă la ideea că va trebui să
muncească, temă nu prea plăcută („Într-o lume bazată pe muncă, baza nu poate fi
promovată” – Gheorghe Iova, Acţiunea
textuală. Bunul simţ vizionar, Editura Paralela
45, Piteşti, 1999), lui Andrei
Bodiu se pare că chiar îi place să facă această „chestiune”. Cel puţin – îi
place să muncească la poeziile sale, cel puţin asta spun excelentele sale
poezii „universitare”, în special Studenta
Alina, unul dintre cele mai reuşite poeme de pînă acum ale lui Andrei
Bodiu, texte despre care scrie în A trăi
cu ochii deschişi, un eseu din numărul Scriitorul
şi universitatea al revistei Interval, al cărei redactor-şef este
Andrei Bodiu. „Lumea universitară stimulează scrisul”, spune acolo Bodiu, idee
care e şi concluzia textului: „Despre cum am scris Extratereştrii din vîrful dealului, Studenta Alina sau O femeie de cretă… Toate sînt poeme care au legătură
directă cu experienţa mea de universitar. Dacă n-aş fi fost profesor în
facultate, nu aş fi scris aceste poeme. Meseria mea actuală are legătură cu
poezia. Poezia mea porneşte din/de la realitate iar realitatea de care mă
„lovesc” în fiecare zi este lumea universitară. (…) Despre cum am scris Extratereştrii din vîrful dealului…
stînd la o cafea pe colina universităţii, la ore tîrzii ale după-amiezii şi
privindu-mi studentele, fiinţe fragile, trecînd cu dezinvoltură prin haita de
cîini care asediau clădirea. Despre cum am scris Studenta Alina… după o discuţie tranşantă şi sinceră cu o studentă
care spunea că ei nu-i place nimic din ce face şi că studiază doar pentru a nu
se apuca, încă, de muncă. Despre cum am scris O femeie de cretă, în timp ce mă aflam în DII4, o sală de pe colina
universităţii braşovene unde pe perete imaginaţia înfierbîntată a unui student
desenase pe perete o imensă femeie de
cretă albă” – iată cu cîtă plăcere poetul vorbeşte despre locul de muncă, iar
rezultatele poetice în urma acestei combinaţii sînt cele amintite de el: O femeie de cretă, Extratereştrii din
vîrful dealului şi Studenta Alina, fermecătoarea studentă Alina, pe
care am avut-o cu toţii ca şi colegă, elevă sau studentă, „personaj” făcut parcă special pentru a-l întîlni
pe Andrei Bodiu, numai bună pentru blazarea şi angoasa poetului Andrei Bodiu: „”Pe
mine nu mă interesează / nimic” spune studenta Alina // „doar limba franceză
doar / limbile moarte // doar parapsihologia” / mai spune studenta Alina / şi
scoate din buzunar două alune sparte / şi-o batistă umedă împăturită / perfect.
// „Literatura mă enervează căci ce e / aia să citeşti romane” / mai zice
studenta Alina şi-şi plimbă alene picioruşele-n măcriş. (…) Studenta Alina
n-are chef de poeţi. / Ea pur şi simplu nu are chef. / „nemţi americani greci
sîrbi / suedezi polonezi lehamitea cruntă i se arată doar / să-i spui un nume
dulce francez / şi să ai grijă cum îl pronunţi cu r graseiat / tăindu-ţi din
aer elanul să-l spui / şoptit alene / şi să nu-ncerci s-o minţi / că te prinde”.
Prin două formule, nici mai mult, dar nici mai puţin, criticul Cornel Moraru îl
prinde foarte bine, ca la fotograf (sîc!) pe Andrei Bodiu, cu tot cu poezia pe
care o face: „un maratonist al clipei” şi „poezia concretă”. Vorba Simonei
Popescu: „Asta e”.
În încheiere, aş mai menţiona
că, deşi poetul Andrei Bodiu scrie puţin şi este deosebit de migălos cu ceea ce
face, aceasta nu se vede, ceea ce demonstrează că, pînă acum, lui Andrei Bodiu
i-a reuşit aproape totul. Iar textele sale cele mai bune sînt o paradă de
potenţă poetică, în care distanţele se măresc şi se micşorează, se apropie şi
se îndepărtează după placul autorului care are ochiul drept pe lupa de la
luneta din mîinile realităţii.
https://edituratracusarte.ro/produs/portret-de-grup-cu-generatia-80-poezia/
Comentarii
Trimiteți un comentariu