De ziua lui Cristian Popescu - o selecţie din poeziile lui.

                           Despre tata şi noi

 

                                                                                  poem dedicat infarctului ce

                                                                                  a avut loc în noaptea de 11 spre

                                                                                  12 octombrie 1975

 

Mama îşi întinde rugina pe buze şi mişcă lin evantaiul ca să

împrăştie lumina de lună prin cameră, ca să-şi aducă aminte

mai bine. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a

camerei şi mă lovesc cît mai tare de pereţi ca să sune ca un

clopot.

 

În fiecare seară mama  ne povesteşte cît de straşnic sînt

aliniate crucile în cimitirul militar şi cum stă crucea ta

în fruntea rîndurilor că doar e cruce de colonel. Şi ne

spune că tu le-ai ordonat soldaţilor culcat şi toţi, bine-

înţeles, te-au ascultat.

 

Am auzit c-o să-ţi dea voie în vacanţa de iarnă şi tu o

să-ţi înhami două-trei muşte la suflet ca să te aducă direct

la noi în bucătărie unde va mirosi a sarmale şi cîrnaţi.

 

Ce bine e în poze, lîngă tine! Eu m-aş veseli şi n-aş mai

pleca dacă nu m-ai ţine tu în poza aia pe după umăr.

 

Mi-am tatuat pe umeri epoleţii tăi de colonel, mi-am tatuat

pe piept decoraţiile tale şi sub ele s-au înşirat deja

ridurile.

 

Am tras cu ochiul şi am văzut că tu nu vii în fiecare dimineaţă

de foarte departe pînă în dreptul pozei atîrnate pe perete.

Şi-ţi lipeşti fruntea de luciul imaginii şi priveşti în gol

pînă cînd ne trezim noi şi trebuie să zîmbeşti.

 

Aseară mama ne-a explicat că unora le ajunge să moară într-o

noapte tot ce-au trăit în vreo 70 de ani. Ne-a explicat că tu,

dacă ai trăit 54 de ani, trebuie să mori 54 de ani şi de-abia

după aia îţi trece.

 

Tu ai fost colonel. Eu sînt liniştit. Zodia mea era de mult

înscrisă în stelele de pe epoleţii tăi. În nopţile de vară,

cînd cerul e senin, iau poziţia de drepţi.

 

Consiliul Popular al sectorului 7, Comitetul Executiv vă face

cunoscut că prin decretul nr. 149 conferă „Certificatul de

deces jubiliar” numele Popescu, prenumele Vasile, cu ocazia

împlinirii a 10 ani de la încetarea din viaţă. Mult stimate

tov. colonel, sînt fericit ca să vă felicit din toată inima

atît din partea mea cît şi a familiei mele, ci prilejul con-

feririi titlului jubiliar. Primiţi, vă rog, cele mai sincere

urări de bine. Seria D5, nr. 034201. Data naşterii: anul 1985,

luna decembrie, ziua 23. Locul naşterii: oraşul Bucureşti.

Decesul a fost trecut în registrul stării civile la 23 de-

cembrie 1985. Data decesului: anul 1985, luna decembrie,

     ziua 23 (cifre şi litere). Locul decesului: oraşul Bucureşti.

     Ah, cîtă bucurie, cît entuziasm familial

     Ne-a produs Consiliul Popular!

     Ah, dacă am şti autorul ca să-i strîngem mîna cu toată

                                                           căldura

     Dar e indescifrabilă semnătura!

     Oricum, sub litera hîrtiei

     Străluceşte Stema României!

 

Aş fi vrut să am un balon umflat cu ultima răsuflare.

Să respir în fiecare an, de ziua mea, cîte-o gură.

 

În seara cînd te-ai prăpădit mamei i s-au umplut sînii:

unul cu vin celălalt cu ţuică. Şi de atunci ne dă să bem

în fiecare zi cîte-un păhărel în cinstea ta. Şi noi creştem

voinici şi frumoşi.

 

La-nmormîntare, sora mea mai mică te-a sărutat şi ea pe

frunte. Şi ăla a fost primul ei sărut, timid, de femeie.

 

Ce bine c-am putut să ne potrivim şi noi zilele după tine,

atunci, la sfîrşit, cînd stăteai întins între lumînări

şi arătai tuturor vîrsta exactă.

 

În locul pozei de pe crucea ta am pus o oglinjoară din poşeta

mamei şi ea vine la mormînt s-aducă flori şi înainte să

plece îşi aranjează părul şi se rujează în oglinjoara aia.

 

La-nmormîntare, cînd noi, familia, ne aplecam pe rînd şi

sărutam pentru ultima dată fruntea rece a lui tata, asistenţa,

foarte numeroasă, a fost impresionată de cîtă tandreţe şi

dulci erau sărutările noastre şi a început să aplaude.

 

Tu ai murit de zece ani. La mulţi ani şi gata. Eu alerg

repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc

tare de pereţi. Ca să sune ca un clopot.

 

 

La parastasul bunicii

 

Bunicul s-a îngrijit din timp de prînzul ce trebuia servit la acest parastas. A lipit pe sticlele cu vin, drept etichete, pozele de la nuntă cu el şi bunica. A scos miezul din pîini şi a picurat cu grijă înăuntru ceară de lumînare pînă le-a umplut la loc. Şi la sfîrşit, la cafea, vor fi aduse ceşti mici în care o să pîlpîie cîte o lumină de candelă. Mama a avut ideea să însămînţăm din vreme pe mormîntul bunicii ceapă verde, ardei gras şi ridichi. Să servim lumea cu salate făcute din ele. Că-i mai bine în asemenea momente să mănînci din dragoste nu de foame.

Duminica trecută bunicul a umblat prin parc cu un pantof ce i-a rămas de la bunica şi s-a rugat de toate fetele de liceu să-l încerce. Cum a aflat acest lucru, bunica şi-a ales o rochie elegantă, o vîrstă potrivită, s-a gîndit la nişte vorbe liniştitoare şi a rugat un înger să o ducă în visul bunicului. Dar pe el l-a durut burta şi n-a putut să doarmă.

Toată lumea îşi va aminti că la înmormîntare sicriul nu era bătut în cuie ci era legat cu o fundă mare şi roz, ca un cadou trimis nu-ştiu-cui. Unii vorbesc c-ar fi fost scris pe el „A se păstra la loc întunecos şi rece” dar astea-s vorbe. Vorbe cu păcat.

Acum, pentru parastas, bunicul a pus în sufragerie un brad pe care l-a împodobit cu ochelarii bunicii, rujul, inelele, o mănuşă şi ultimii ei ciorapi de mătase umpluţi cu beteală. Cum a aflat acest lucru, bunica şi-a ales prima tinereţe, a pregătit un răsărit la mare şi cîteva vorbe drăgăstoase dar a nimerit în visul unui adolescent, băiatul vecinului, care a uitat tot cînd s-a trezit.

La masă lumea o să vorbească vrute şi nevrute. „Ai auzit dragă? Bătrînul şi-a făcut o mască de plastic cu chipul lui de la 20 de ani şi-o poartă prin casă toată ziua; şi-o scoate numai înainte de culcare. Unii spun că s-a ramolit atît de tare că nu mai ţine minte decît cum arăta la 20 de ani cînd a-ntîlnit-o pe nevastă-sa şi că fără masca asta nu se mai recunoaşte în oglindă. Eu cred că de frică, dragă, aşa, ca să mai uite. Vai de capul lui!”

La masă va fi adus într-un castron mare, adînc, plin cu pămînt, curcanul rumenit, apetisant. Îngropat pe jumătate.

„dar de nepotu-su ce să mai zici? Are bătături la tîmple. Auzi şi tu: cel mai mare specialist de la noi în strîns negru sub unghii.

Las’ că bunică-sa l-a întrecut. Strînge acum şi sub pleoape.”

Eu mi-am pus pijamaua, am stins lumina, mi-am aranjat perna sub cap şi am adormit. Bunica a nimerit destul de uşor la mine în vis şi stăm de vorbă, aşa, liniştiţi, cam de vreo lună.

 

  

Tradiţie

 

De cînd circulă douăşase, familia mea are locul ăsta rezervat în tramvai. Uite plăcuţa cu numele nostru. Aici a stat întotdeauna tata, aici a stat bunicul. Şedeau nemişcaţi cu biletul în mînă, cu zîmbetul pe buze. Uite, acum eu păstrez colecţia de vederi din toate staţiile în care opreşte douăşase. De la tata ştiu cum trebuie unsă din cînd în cînd fereastra cu lac de unghii ca să strălucească priveliştile.

Cînd mă mai hotărăsc să cobor şi s-o văd pe nevastă-mea aşez în locul meu pe scaun un manechin, un portret de-al meu, şi-i fixez biletul între degete. Un manechin îmbrăcat în hainele mele de mire. Cînd mă întorc îl găsesc murdar de ruj pe obraz, de la domnişoarele care nu îndrăznesc să mă sărute chiar pe mine. Noaptea îmi chem nevasta şi copiii la depou, îi urc în vagon, iar eu, aşezat la locul vatmanului, învîrt manivelele şi sun din oră în oră clopotul tramvaiului pînă spre zori.

 

 

 

            Altă idilă despre Bucureşti

 

Da, fac idilă. Vorbesc mereu despre Edenul din vitrine. În vitrină hainele nu se şifonează, nu se murdăresc, nu rămîn niciodată mici pe manechinele-copii. Ochii sînt ficşi, cuprind mereu o aceeaşi sferă vizuală. Pe această privire se poate aşterne praful ca pe orice lucru de lemn. Gestul este fix într-o naturaleţe forţată. Zîmbetul e vopsit propunînd o melancolie acută trecătorului. Culoarea feţei se poate cel mult coji, dar este de datoria vitrinierului de a îndrepta totul cu pensula. Tinereţea e veşnică. Piciorul manechinelor feminine e delicat şi subţire, dar încheietura mîinii îşi dezveleşte şuruburile. Da, idilizez, căci doar privind la cei de-aici, de jos, oameni sau manechine, îmi mai pot închipui duhurile curate şi albe de sus. Şi ştiu: chiar dacă am trecut de 13 ani, vîrsta de 13 ani există tot timpul. Chiar dacă n-am ajuns încă sau n-am să ajung niciodată la 80 de ani, vîrsta de 80 de ani există tot timpul. Adică vremea este mai inteligentă decît orice trăitor al ei. Ca şi limba care „este mai inteligentă decît oricare vorbitor al ei”. Şi asta ca să putem comunica. Unica şansă şi cale a iubirii. Ştampila pe care ne-o pune cineva în palma stîngă. Ştampila de riduri pe care-o punem noi pe fruntea manechinului din vitrine. Şi el învie.

 

            Domnule cititor,

 

            Viaţa mea de apoi s-ar putea să fie fata aia,

            adolescenta atît de frumoasă,  

            încît – de cînd am trecut pe lîngă ea, pe Calea

            Victoriei –

            m-am hotărît ca 2-3 ani de-acum încolo,

            de cîte ori voi ieşi în oraş,

            s-o caut numai pe ea printre chipurile

            frumoaselor trecătoare. Viaţa mea de poet, de

            apoi şi de cinci secunde de-aici:

            adolescentă

            frumoasă

            şi

            trecătoare.

            Bineînţeles că ea nu se gîndeşte la mine.

            Bineînţeles că nici nu ştie cine sînt.

            Bineînţeles că nici n-am habar unde locuieşte.

            Bineînţeles că imensa majoritate a

            posibilităţilor este absurdă;

            şi mai ales gîndul la viol,

            adică la sinucidere.

            Bineînţeles că n-ar veni la o asemenea întîlnire.

            Aşa că trăiesc mai departe,

            undeva, tolănit între dantelatele ghilimele

            ale morţii mele. (Blîndă şi delicată).

 

            Acea adolescentă de pe Calea Victoriei este

            cititoarea mea ideală, pentru că pot să port ani

            de zile acest poem în buzunar cu speranţa de

            a o reîntîlni şi a i-l dărui.

            Nu! Nici un stat de pe lumea asta

            şi cu atît mai mult monarhia anticonstituţională

            a Ierusalimului Ceresc

            n-ar accepta existenţa unei categorii sociale

            ca aceea pe care un vestit cărturar al secolului

            nostru

            a numit-o: „pensionari ai sinuciderii”.

            Nu se poate trăi cinstit şi onest

            decît direct dintr-o pensie a morţii!

            Şi asta v-o spun eu, cel care

            din 10 în 10 ani

            iese de la spitalul de nebuni

            ca de la maternitate.

 

            Cum să vă explic? De exemplu, acum e ora doişpe treizeci, stau tolănit în pat şi aştept radiojurnalul de la ora treişpe. Sora mea e angajată la radio – o dată la două zile spune ştiri – şi eu, fiind trist şi neavînd telefon în casa asta, mă voi simţi mai puţin singur şi mai în siguranţă dacă am să-i aud vocea. Sora mea de apoi şi sora mea trecătoare. Cred că nu prea pot să vă explic... Să-ncerc invers: pe Ruxandra o cunosc din liceu. Am aflat că are necazuri mari. E angajată tot la radio şi, acum cîteva nopţi, la ora trei, i-am recunoscut vocea răguşită prezentînd ştirile. O ascultam atent şi mă gîndeam c-o să spună o ştire, încă o ştire şi, pînă la urmă, izbucnind în plîns, o să urle în microfon: „da’ ce, mă, eu n-am voie?, numai ăştia din guvern?, numai ăştia din America? da’ ce? eu n-am ştiri?...” Nu ştiu dacă pot să mă fac înţeles... Oricum – asta e...

 

            Eu tac cel mai frumos şi mai

            expresiv

            într-o poză de la un an jumate,

            în pielea goală şi c-o minge

            mare în mîini,

            ca o sferă cerească.

            (Dac-aş fi ajuns dictator

            numai această fotografie

            aş fi permis să-mi fie făcută

            publică,

            purtată la manifestaţii şi pusă pe

            pereţi.)

            Dar, de obicei, vorbesc, vorbesc

            şi iar vorbesc...

            Ca şi căţeaua cu ţîţele supte şi

            lăsate

            care lingea resturi de ulei şi

            zeamă de ficat

            de pe-o hîrtie murdară pe sub

            mesele restaurantului

            ca să le transforme în lapte alb

            şi bun

            pentru căţei – aşa şi eu:

            încerc să scot tăcere din vorbe.

            Degeaba.

            Prin urmare:

            ATENŢIE, DOMNULE CITITOR!

            TU, DUHOVNIC FĂRĂ VOIE AL

            TUTUROR POEŢILOR LUMII!

            CREDE-MĂ PE CUVÎNT:

            RUGĂCIUNEA TA PENTRU EI

            E SINGURA FORMĂ DE LECTURĂ

            EFICIENTĂ, REALĂ!!!

 

            (Salvează-mă

            domnişoară-cititoare-frumoasă-şi-trecătoare!

            Viaţa mea de apoi... Dă-mi şi mie

            Un telefon.)

 

 

            „Trebuiau să poarte un nume”

 

            Caragiale n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă şi tristă în care toţi oamenii erau condamnaţi la crîşmă pe viaţă. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mîinii în lanţuri. De zăngăneau cîrciumile la fiecare sorbitură. A existat un fel de rai ponosit în pomii căruia creşteau gheare şi gîturi de găină şi mai ales picioare şi capete de porci. Dar femeile acelui loc îşi îmbiau degeaba bărbaţii să guste din ele. Căci oricît au muşcat ei de pofticioşi n-au reuşit să cadă de tot din raiul acela.

            Dar mai ales a existat o baladă numită „Mioriţa”, care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea şi-o mioară năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult şi cu care vorbea şi se-nţelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Şi toată lumea din acea ţară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpînului ei cel drag? Dar nimeni n-avea puterea să-şi spună-n faţă  adevărul adevărat. Şi anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali şi le-a spus: „Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mîndră crăiasă, cu a lumii mireasă. Sînt singură şi ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sînt foarte rău bolnavă. Veniţi să-i tragem un chef”.

            Nu. Caragiale n-a existat. Au existat nişte cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilaşii de clasa-ntîi şi să caligrafieze, să scrijelească cu un cuţitaş pe toate ţestele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca să fie morţii noştri cei dintîi, ăi mai prima din toţi, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urmă.

            Şi-a mai existat un băieţel de vreo 6-7 ani, numai în chiloţi – l-am văzut cu ochii mei – care adormise cerşind, cu mîna-ntinsă, în staţia de metrou şi oamenii îi puneau mai departe bani în palmă şi el se trezea fericit de cît primise în vis...

            Şi-au mai existat şi nişte mame care-şi alăptau cu greu copiii, de la colţul ochilor, cu lacrimi, nu de ţîţă, cu lapte...

            Şi pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, un singur nume şi pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea – li s-a spus simplu: Caragiale...