De ziua lui Ion Stratan, despre poezia lui Stratan

 

(Foto: Ion Cucu)

Mihail Vakulovski

 

 O zi bună pentru a citi

sau Despre cimitirul maşinilor lui Ion Stratan

 

 

„am scris pe pomi – trecut pe

 aici – nino 1970 şi o semnătură”

„Eu fac naveta (retur) viaţă şi moarte”

 

 

Trecerea lui Ion Stratan prin poezie e ca o partidă de cărţi care, cînd crezi că stă să se termine („Încotro? Se întreabă regele de caro, ieşind pe uşa cazinoului”- Partida de cărţi) se desface ca o păpuşă rusească şi jocul reîncepe cu forţe noi, deşi cu aceleaşi cărţi şi, mai ales, cu acelaşi jucător („Schimbăm nu ritmul, ci metrul” – Faust XXI). Ion Stratan este un jucător pur-sînge, care, de cînd a intrat pe piaţa literară, a publicat cărţi în continuu, ca puţini dintre colegii săi de generaţie, Liviu Ioan Stoiciu, Traian T. Coşovei, Bogdan Ghiu, Nichita Danilov, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu sau Matei Vişniec, ultimii doi menţinîndu-se pe prima scenă cu cărţi de proză şi teatru, dar asta nu mai contează, cu atît mai mult că, în cazul lor, dar nu numai, e vorba de o cu totul şi cu totul altă scenă decît cea pe care au debutat.

Pînă acum traseul poetic al lui Ion Stratan cunoaşte trei trasee cu ajutorul cărora Ion Stratan a pătruns în cele mai ascunse şi cele mai ciudate locşoare, ca să zic aşa. Prima etapă a liricii lui Stratan e cea din studenţie, din perioada Cenaclului de Luni, pontoasă şi cu rime psihedelice; a doua perioadă – cea „cu nume”, în care excelează cimitirele de maşini; iar cea de-a treia perioadă, „narativă”, e etapa „Crimelor din strada Cerului” din Mai mult ca moartea, perioadă înscrisă în condica lui Ion Stratan sub pecetea poemelor în proză, Stratan publicînd, pînă în momentul de faţă, nici mai mult, nici mai puţin de zece cărţi, premiate şi răspremiate: Ieşirea din apă (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981), Cinci cîntece pentru eroii civilizatori (Editura Albatros, Bucureşti, 1983), Lumina de la foc (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990), Lux (Editura Albatros, 1993 ), Ruleta rusească (Editura Cartea Românească, 1994), Desfacerea (Editura Eminescu, 1995), O zi bună pentru a muri (Editura Pontica, 1996), Cîntă, Zeiţă, Mînia… (Editura Cartea Românească, 1996), La Roulette russe (Editura Creaphis, Rayaumount, France, 1995) şi Mai mult ca moartea (Editura Axa, 1997). Perioada de glorie a lui Ion Stratan se suprapune cu studenţia poetului, care, studenţia, se suprapune, la rîndul ei, cu Cenaclul de Luni, loc unde Ion Stratan era aproape un idol, un idol cu numele Nino şi asta se întîmpla în primul rînd datorită hedonismului şi ludicului lui Stratan, hedonism şi ludic literar şi existenţial în aceeaşi măsură, pe lîngă poeziile sale jucăuşe la care se rîdea în hohote Stratan fiind şi un comentator – oral – pe măsură, Nino Stratan fiind pe atunci asistat în primul rînd de Florin Iaru şi Traian T. Coşovei, după cum vorbesc hronicile acelor timpuri deloc îndepărtate, însă demult apuse. Ion Stratan începe primul poem (Aveţi aici) din prima sa carte (Ieşirea din apă) cu „aveţi aici / urmele unui imperiu sintactic” şi aceasta este concluzia la care ajungi după lectura cărţilor sale. Un început „la nivelul mării”, sau al autostrăzii, cu poezii de tip modernist, foarte frumoase, concise, aparent simple şi atrăgătoare („cîteva sentimente / mănuşi umede cu care / moşesc un gînd / o şopîrlă lepădîndu-şi coada / asemeni ipocritului suflet amintirile / o tristeţe care răscumpără / toate concepţiile despre lume” – Magazinul). De altfel, frumuseţea este motivul central al volumului de debut, Ieşirea din apă, în care se poate observa ludicul irezistibil al poeziilor lui Stratan, sau rima de cuvinte, cum va numi Stratan această caracteristică în cea de-a doua carte a sa, Cinci cîntece pentru eroii civilizatori: „e frig în lume, moş martin haide-ger, moş martin, haide / s-ar putea închide radioul / din care crainica şi-a coborît picioarele cu / 1) grija de a merge / 2) grija de a face ceva util / 3) utilajul de a face ceva griji / 4) grija de grija de a nu muri / crede-mă, crede-mă, moş martin haide-ger / în pomul copiilor un copil frigider” (Developare – Ieşirea din apă) – „undeva dejunează femei cu sînii lăsaţi / de dumnezeu” (Dejun pe iarbă – Ieşirea din apă) – „curg coarne din melci / şi de o mie de ori mai clarvăzătoare / din umeri curg mîinile tale / fără să doară” (Zori – Ieşirea din apă) – „Ale lui sînt aproape şi departele şi atunci / - da, şi atunci - / Tot al lui este, încît nu ne rămîne decît / începerea…(…) Ale lui au fost, / dacă ne aflam în timp. Aleluia!” (Oglindă în cupolă – Cinci cîntece pentru eroii civilizatori)… În primele cărţi ale lui Ion Stratan se simt (ca) acasă simbolurile moderniste, cu literă sau chiar litere mari, tratate un pic altfel în comparaţie cu simbolurile moderniştilor interbelici („o LINIŞTE întortocheată ca şi cum / mi-aş asculta propria ureche” - Legenda zilei, „era atîta linişte încît a vieţui părea o siluire” – Maria me ta kitrina), iar din Lumina de la foc îşi fac apariţia Cimitirele de maşini, japoneze, americane, englezeşti, româneşti şi celelalte, de care vreţi voi, maşini oprite din cînd în cînd pentru alte curse, cum e cea CFR-istă din Desfacerea, cu locomotivă, vagon de clasa I-a, vagon de clasa a II-a, vagon de dormit, vagonul cursă ş.a.m.d. Cimitirele de maşini ale lui Ion Stratan sînt de două feluri, unele „vii”, literare, celelalte „moarte”, documentare. Cele „moarte” sînt „ca-n viaţă”, ca-n ziare, fiind nişte anunţuri publicitare de vînzare-cumpărare ale unor maşini, moarte pentru ţările din care au fost aduse şi „de viitor” pentru ţara gazdă, România („25000$, 1984, 110000 km / 3952 cm / 3,183 CP, / Înmatriculată // MERCEDES C180 EXPRIT / 25800$, 1993, 1799 cm/3 / 122 CP, 5700 Km, negru // MITSUBITSHI PAJERO TD / 10000 $, 1990, 2500 cm / 3 / 95 CP 95000 km, Fără vamă” - „Land Rover V 81” din Mai mult ca moartea). Dintre „cimitirele vii” cel mai interesant mi se pare Cimitirul de maşini (I, japoneze) (Cîntă, Zeiţă, mînia…), un poem psihedelic compus din patru „cimitire” narative foarte haioase, în care personajelor, japoneze, mereu li se întîmplă cîte ceva, atît de altfel, încît e bine că sînt japonezi, astfel cititorul român înţelegînd că asta li se poate întîmpla doar lor, care sînt atît de departe şi atît de diferiţi („Familia Ku îl uită pe micuţul Sue la / plecarea spre picnic. Se reîntoarseră, îl luară / şi îl uitară pe motanul Die, grăbiţi cum erau. Reveniră, îl luară pe motan, dar o uitară pe micuţa / Kum Su acasă. Făcură cale întoarsă, o luară pe fetiţă / Dar îl uitară pe cîinele Komo legat în faţa casei. // Reveniră, îl luară pe Komo şi porniră, dar pe drum / văzură cum lipsesc măsuţa şi scaunele de camping. / Se întoarseră, le luară şi în sfîrşit bătrînul Ku / se aşternu la drum, uitîndu-şi soţia, pe delicata Ke / închizînd poarta din faţa casei”), istorioarele „japoneze” ale lui Ion Stratan fiind de fapt foarte româneşti, iar întîmplările lui orientale fiiind foarte balcanice, mai ales dacă schimbi numele, de oameni, oraşe, firme, obiecte („Mali-Sen îşi bea cafeaua în drum spre / serviciu pe bancheta din spatele maşinii / SUSUKI. La o oprire bruscă, costumul serj / se pătă cu două trei picături din ceaşca / de cafea. A doua zi, spre serviciu, Mali-San, / în zi de sărbătoare, îşi permise un sake pe care / îl savura la locul său obişnuit. Băutura era tare, / astfel că nu îşi dădu seama la o trecere de pietoni / dacă se vărsase sau nu sake pe trenciul său englezesc”). În Mai mult ca moartea se vede cu ochiul liber psihedelismul lui Ion Stratan, poezia căruia e mai mult decît ludică – e (aproape) inexplicabilă pentru cititorul tradiţional. Iată, spre exemplu, primul text al cărţii: „Intră Alonso, rege al Neapolelui / Intră Sebastian, fratele său / Intră Prospero, ducele ales al Milanului / Intră Antonio, fratele lui, ducele uzurpator al Milanului / Intră Ferdinand, fiul regelui Neapolelui / Intră Gonzale, un bătrîn consilier din Neapole / Intră Adrian, şi Francesco, lorzi / Intră Caliban, un sclav sălbatic şi diform / Intră Trinculo şi Stephano / Intră Miranda, fiica lui Prospero / Intră Ariel, un duh al aerului / Intră Iris, Ceres, Iuno, spirite / Iese Alonso, rege al Neapolelui / Iese Sebastian, fratele său / Iese Prospero, ducele ales al Milanului / Iese Antonio, fratele lui, ducele uzurpator al Milanului / Iese Ferdinand, fiul regelui Neapolelui / Iese Gonzale, un bătrîn consilier din Neapole / Iese Adriano şi Francisco, lorzi / Iese Caliban, un sclav sălbatic şi diform / Iese Trincule şi Stephane / Iese Miranda, fiica lui Prospero / Iese Ariel, un duh al aerului / Iese Iris, Ceres, Iuno, spirite”, Furtuna, deloc o excepţie, celelalte poeme fiind la fel de aiurite ca şi acesta, în Cei doi tineri din Verona cineva, cu nume bizar „avea grijă de” altcineva, cu nume ciudat, poanta fiind aceste nume, care pînă la urmă se leagă, cumva, între ele. Nevestele vesele din Windsor e compus dintr-o înşiruire de nume, masculine, cu „sir” sau „Dr.” înainte. În A douăsprezecea noapte cineva intră „şi îi şopteşte ceva” altcuiva. În Cum vă place toţi trăiesc în exil. Viaţa şi moartea regelui Richard al II-lea e compusă din personajele întîlnite de Richard al II-lea „în timpul vieţii” şi de personajele întîlnite de Richard al II-lea „în timpul morţii”. Şi aşa mai departe, personajele lui Stratan, luate din istorie, se ucid între ele, se confruntă, se confundă, se interpretează, se îmblînzesc ş.a.m.d. Poemele din cea de-a treia perioadă poetică a lui Ion Stratan sînt naraţiuni care se încheie ca-n poezia „lirică” şi care aduc a haikuuri, cu un fel de învăţătură şi totuşi fără morală („Piramida aztecă nu era departe. Jules şi Georges ajunseră / cu bicicletele de munte după multe peripeţii, iar ghidul le / explică amănunţit cum erau făcute jertfele, cum mergea / coloana către piramida tăiată la vărf, ca o platformă pătrată, / cum urcau cele 886 de trepte şi cum era aruncat tînărul cel / mai pur în hăul templului jertfirii. Jules se cunoscuse cu / Georges la un cămin, se împrieteniseră şi locuiseră mulţi ani / în aceeaşi cameră, după care fetele, profesiunea şi berea îi / despărţiră după o vreme. Se întîlniră cu ocazia / acelei sălătorii în Mexic şi hotărîră să vadă piramida vestită din Yucatan pe biciclete de munte. Cărările lor se reuniseră şi / erau acum din nou împreună, ascultînd interesaţi explicaţiile / ghidului. Jules era înalt, osos, cu păr roşietic şi ochi verzi, sprijinit / e o balustradă lîngă Georges, scund, cu părul creţ şi figura / de basc. / Deodată Jules se dezechilibră, alunecă pe o coajă de / banană lăsată de turiştii îmbrăcaţi colorat şi se prăbuşi fără / veste în hăul spaţiului pentru jertfă, sub ochii încremeniţi ai / tuturor, strigînd cu ultimele puteri, ca o chemare şi ca un / salut: Geooooooooooorges!”). Iar Oglinda din perioada a treia e cheiţa Cimitirelor de maşini din perioada a doua, care, la rîndu-le, lămuresc poantele din prima perioadă, cea cenaclistă. Pentru Ion Stratan realitatea n-a fost niciodată îndeajuns pentru a fi luată de poezie, pentru a fi egală cu arta. În poeziile lui Ion Stratan realitatea întotdeauna a avut nevoie de-o oglindă, pentru a ajunge acolo, în poezie, iar oglinzile lui Ion Stratan mereu au „ajutat” realitatea, au făcut-o să se simtă mai bine, mai altfel.  

 

(din „Portret de grup cu „generaţia optzeci” (Poezia)”)