La mulţi ani, Leo Butnaru!

Leo Butnaru e unul din cei mai buni şi prolifici scriitori basarabeni, poet foarte bun, traducător neobosit. La un moment dat am adunat un nr. întreg Tiuk! dedicat lui Leo Butnaru, ocazie cu care am făcut şi interviul ăsta:  

„RUPEREA DIN CLIŞEU, NESOMNUL IDEAŢIEI”,

interviu cu Leo BUTNARU,

realizat de Mihail VAKULOVSKI

 

– Domnule Leo BUTNARU, sunteţi vestit în România ca unul din cei mai mari specialişti în avangardă, dar şi ca un poet excepţional. Dvs. cu ce vă mândriţi mai mult, ce vă pare mai important pentru dvs.?

– În ce mă priveşte, nu cred că e cazul să o fac pe ţanţoşul, dar sunt conştient şi convins că relaţiile cu avangarda, ca neastâmpăr-neanchilozare şi căutare creatoare perpetue, peste secole (iată, au trecut deja 100 de ani de la manifestele gen „O palmă dată gustului public”, actuale, vă asigur, şi astăzi), că aceste relaţii, ziceam, (îmi) sunt fireşti, naturale şi... mutual nu că avantajoase, ci generoase. Pentru că am editat 2 volume de avangardă, format mare, de circa 1 000 de pagini. Am publicat, aparte, volume de Hlebnikov (două), Krucionâh, Bahterev, Ayghi (ca descendent din fenomenologia la care ne referim). Sunt pe cale să apară, la „Ideea europeană”, alte cărţi de Hlebnikov şi Dobâcin (acesta – un prozator rasat şi nefericit, ca mai toţi avangardiştii, de altfel). Elaborez, construiesc, regizez 3 sau 4 volume ale Panoramei poeziei avangardei ruse. Proiect unic, chiar şi pentru Rusia. Am tradus deja din creaţia a peste 150 de autori, „întruniţi” graţie solicitudinii unor exegeţi ai fenomenologiei – Loşcilov, Târâşkina (Novosibirsk), Biriukov (Germania), Gromova (Moscova), Evzlin (Spania), alţii – din Sankt Petersburg sau Israel... Ţin la faptul că, organic-natural, cred, scrisul meu învederează respect pentru avangardă, ca dorinţă de altfel (ca noutate şi, dacă e posibil, originalitate), de alteritate, de rupere din clişeu, de nesomn al ideaţiei. Bineînţeles, sunt oarecât mândru că scrisul, dar şi traducerile mele sunt solicitate şi publicate de cele mai prestigioase reviste – „România literară”, „Contrafort”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Sud-Est”, „Apostorof” (aici ţin chiar o rubrică-antologie), „Familia”, „Viaţa Românească”, „Ateneu” (şi aici, de ani de zile, ţin o rubrică – „Din Basarabia”), „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Poesis”, „Ex Ponto”... Mai recent, am fost contactat de junii confraţi de la „Dilematica” şi „Noua literatură”. Acum un timp,  o făcuseşi chiar tu, Mihaile, prezentându-mă... abundent în „Tiuk!”

 

– Vă mai amintiţi cum erau primele dvs. poezii, cum aţi ajuns la poezie şi când aţi început s-o scrieţi? Cum aţi ajuns la acest stil al dvs. care vă caracterizează, doar colegii dvs. de generaţie scriu... altfel, cu rimă-crimă etc., inclusiv cei mai buni, ca Vasile Romanciuc – bun exemplu de poet bun.

– Ca nişte tentative de mai multă libertate – nu numai de... expresie – erau acele dintâi îndrăzneli prin care ajungem la scris prin... scris. Libere ca formă, cam în răspăr cu, aproape, generalitatea oficializată. Dintâile impulsuri metaforice. Însă în conţinut – uşor anodine. Chiar dacă primul meu poem publicat (în mai 1967) se numea „Din nou” – mai nimic nou în ideea lui despre „eterna” (sau, poate, deja... terna) rocadă toamnă-primăvară cu imaginea... imaginativă a pandantului schiţat de zborul cocorilor ce se dorea, fireşte, simbolic. Şi, dacă ar fi fost posibil, – de ce nu? –...profund-filozofic... (Zâmbiţi, vă rog...) Marele merit ar fi fost, probabil, că nu-l amestecam în toate astea şi pe „Marele Ilici”, cum era „la modă”, rimându-l cu micuţele „pitulici”, şi cum o făceau alţii, cu, dar mai ales – fără ocazie vernală sau... hibernală – pentru că era vorba de Ilici ce hiberna (şi mai hibernează!) în mausoleu, nu?

În ce priveşte forma – liberă – a versului... Peste patru decenii şi ceva, combustia acelor momente s-a diminuat, ca forţă. „Şocul” iniţial l-am ca şi dezamorsat. În caz contrar, ţinându-mă sub presiunea rodomontadei, ca să folosesc un franţuzism, ar ieşi că mă dau de erou. Disident. Naţional(e). E cam la modă în Interriverania. Se fac liste şi temenele-încântări reciproce. Printre cântăreţi (şi) de Lenin, pe care l-ar fi rimat, se vede, cu „lin” – substantiv (peşte), dar şi adjectiv. Da, mai e şi sensul ăla de – vas de lemn, de tablă sau de beton în formă de jgheab – care aminteşte, sigur, de... coşciug, cavou-mausoleu etc. Aminteşte de ducele bolşevic la care veneau, imaginar, barzii moldoveni şi cei din întreaga URSS, să i se spovedească, filial, mărturisindu-i fel de fel de eresuri. Iar ducele le prelua desaga (ce... saga!) ci lacune şi o ducea el, neobositul, Ulyanov-Lenin omnipotentul-ubicuul.

Da, ai dreptate, Vasile Romanciuc e un poet foarte bun. Dar neclamoros ca alţii, care se dau naţionali, mari şi disidenţi cu permisiune de la fostul – şi mai că actualul – CC.

 

– Dvs. aţi făcut foarte, foarte multe interviuri, care s-au adunat în cărţi de dialoguri. Ce vă pare fascinant la acest sub-gen literar? La ce fel de întrebări nu prea vor să răspundă interlocutorii dvs.?

– Motivarea apare, imlicit...-tacit, sugerat, chiar din titlurile cărţilor mele de dialoguri: Răspuns şi răspundere; Spunerea de sine; Prezenţa celuilalt; Micşorarea distanţei; Răspund, deci exist (aceasta – încă „în manuscris”-computerogramă). Aici sau în toate astea e fascinaţia. Şi întâlnirea, conversaţia cu mari personalităţi. Interviul este genul public al spovedaniei de care e mai puţin interesat duhovnicul. Iar interlocutorii mărturiei publice nu răspund exact la unele din întrebările pe care le pune şi confesorul. Este marja noastră de apărare. De trecut, de prezent. Este precauţia noastră întru viitor. Pentru că omul, chiar creator de anvergură fiind, e slab, totuşi, în faţa nepătrunsei taine a existenţei, iar uneori – în faţa durităţii, chiar brutalităţii ei.

 

– Cum e munca de traducător? Cum alegeţi autorii pe care-i învăţaţi româna, să zic aşa?

– Precum trebuie să fie – fascinantă, dar şi dificilă. Aleg literatura altora, nouă şi antrenantă în perpetuitate, – cea a avangardiştilor, spre exemplu, – ce are propulsie şi peste, iată, o sută de ani. Literatura care, à reburs, ne răzbună juneţile închingate de rigidităţi ideologice absurde, de cenzura (anti)estetică ridicol-agresivă. Iar mai „dincoace”, mai dinspre noi, aleg autorii care nu numai că au rezistat, ci care au şi creat cu adevărat în epoca represans – Igory Bahterev (l-am editat, în româneşte, la... spanioli, la Madrid; iar „Tiuk!”-ul l-a pus pe web), Ian Satunovski, Ghennadi Ayghi (trei cărţi), Viaceslav Kuprianov, Ivan Ahmetyev, Aleksandr Tkacenko (toţi trei pe cale să apară la Editura „Vinea”). Apoi, cei peste patru sute de autori pe care i-am inclus în cele două volume de miniatură poetică rusească (iar circa 1000 de pagini), numită „Orizont testamentar” (testamentar – ca filiaţie din avangardă şi afirmare în postmodernism şi neoavangardă). Am tradus alte sute de poeţi în următoarele două volume, 3 şi 4, de texte, gnomice – ca formă, „nelimitate” – ca metaforă, condensare ideatică, sugestie metaforică, varietate tipologică.

 

– Cum vă pare literatura scrisă de scriitorii basarabeni mai tineri decât dvs.?

– Demnă de atenţie. A unora – chiar de consideraţie. Demnă. Iar a câtorva – de adevărat respect. Mă gândesc la cei care publică în „Contrafort”, „Noua literatură”, „Semn”, „Sud Est”, „Luceafărul”,  „România literară” şi, nu în ultimul rând, – „Tiuk!”. La cei care „se rodează” în cenaclul din sala cu cămin a USM. Ştii prea bine, în special prin tineri sau relativi tineri, literatura scrisă în Basarabia se integrează în totuumul scrisului românesc, personalizându-se, punându-şi în evidenţă o anumită specificitate, trăsăturile, spectrul ceva mai altfel. Şi destul de dinamic, ca energetică – ideatică, semantică.