De ziua lui bunicu, interviul cu el din "În gura foametei (mărturii ale supravieţuitorilor)" de Alexei Vakulovski

„Neamul nostru nu-i o păpădie”

Vasile VAKULOVSKI (n. 8 martie 1923)

Tare mulţi oameni au murit în satul nostru în timpul foametei. Nici nu-i putem compara cu cei căzuţi în război. Puţini bărbaţi apţi de muncă erau atunci în localitate; câţiva ani pământul a fost lucrat de femei şi copii. O secetă arzătoare ne veni în 1945-1946, iar iarna următoare fu vitregă, geroasă, cu foarte multă zăpadă. Era frig şi lângă gura cuptorului. Drumurile satului erau astupate, izbucnea unde şi unde câte o pârtie, ruşinoasă parcă, care ducea la fântână, la grajd, la casele oamenilor. Se stingea lumea şi nu avea măcar cine s-o îngroape. Toţi erau fără vlagă, erau anemici, aveau un singur gând: să mănânce, să mănânce… Păreau pierduţi, zăpăciţi. Nimeni nu credea în nimic. Toţi aveau un singur ideal: pâine. A fost, totuşi, formată în iarna aceea cruntă o echipă de bărbaţi mai viguroşi care săpau gropi comune, pe care, după ce le umpleau cu trupuri, le astupau cu ţărână şi acesta era tot ritualul îngropăciunii. Nimeni nu-i plângea.

Anume în timpurile vitrege, tragice, omul se apropie mai mult de arbori, de păsări, de humă şi înţelege mai adânc orice mişcare a vieţii pe pământ. După ce trece cumpăna, el, pare-mi-se, îşi ridică ochii spre stele. Şi asta e bine.

Altceva mă frământă: prea repede ne deprindem noi cu toate lucrurile – şi cu cele bune, şi cu cele rele. Prea nepăsători devenim. E rău? Nu-i păcat. În alte timpuri a fost şi mai rău. Mor cei apropiaţi? Nimic nu-i veşnic. Unde e înmormântat străbunelul, bunelul? Tata ştie. Dacă ştie şi el… înaintăm spre mocirlă. E vremea să ne oprim la un cot de drum şi să cugetăm asupra faptelor noastre.

Mormintele acestea comune mai pot fi zărite, dacă le cauţi atent, în cimitirul satului, dar nimeni nu le acordă nici o atenţie, cu părere de rău. Pare că generaţiile îngropate în cimitir nu se cunosc între ele. Dacă am fi păsări călătoare, am găsi cuibul unde ne-am născut? Mă îndoiesc.

În 1946-1947 copiii nu frecventau şcoala. Învăţătorii îi vizitau la domiciliu şi-i găseau deseori morţi alături de părinţi. Îi înmormântau. Nu are ce căuta cartea acolo unde copilul se umflă de foame, iar părintele nu-l poate ajuta cu nimic.

În primăvară au început a da ajutor celor care au supravieţuit, dar totuşi oamenii continuau să moară încă, deoarece erau distrofici, erau storşi de puteri. Când auzeau că se aduce pâine în sat, mulţi nu puteau aştepta acasă, ieşeau în întâmpinarea ei şi nu erau puţini cei care nu se mai puteau întoarce acasă. Mureau în drum. Gândindu-mă la vremurile acelea grele, deseori îmi pun întrebarea: putea oare fi evitată foametea în Moldova? Doar seceta nu-i un oaspete rar prin părţile noastre. Pământul acesta a fost pârjolit, ars, uscat, năpădit de lăcuste… Dar oamenii n-au murit în aşa proporţii, au rezistat, au învins. Neamul nostru nu poate fi comparat cu o păpădie. Neamul nostru nu-i o păpădie. La întrebarea aceasta vor răspunde specialiştii, dar mie mi se pare că n-am fi suferit noi zilele acelea negre, dacă nu li se lua oamenilor tot grâul, tot porumbul, adică toată pâinea. Lumea a rămas fără hrană. Dacă ar fi fost atunci lichidate rechiziţiile, lumea n-ar fi murit de foame, ar fi rezistat, s-ar fi salvat. Greul foametei a fost dus şi-n 1946-1947 tot de bietul sătean. El nu e numai talpa ţării, ci şi ţapul ei ispăşitor.

O mare tristeţe mă copleşeşte când mă gândesc că urgia foametei a trecut parcă neobservată de ştiinţa noastră istorică. Rămân uimit când văd câte pete albe sunt în istoria noastră. Oamenii care o scriu nu par a fi cercetători serioşi, ci nişte pseudosportivi care trec prin slalomuri, prin timpuri. Dar lumea nu uită foametea. Ştiu despre foamete chiar şi copiii cei mai mici. Doar în zilele celea negre le-au murit rudele, buneii. Mulţi poate au fost duşi în mormânt numai leşinaţi, căci ar fi o naivitate să vorbim la modul serios de o asistenţă medicală în acele timpuri. Omul crescut numai cu mirosul florilor nu poate rezista greutăţilor vieţii, să nu uităm aceasta. Să le deschidem ochii urmaşilor noştri, să le spunem tot adevărul, chiar dacă acest adevăr muşcă. Chiar dacă acest adevăr doare.