Interviu cu Marta PETREU

 

Foto: Ion Cucu

„Ştii cum se explică faptul că există mai mulţi bărbaţi celebri? Prin femeile necelebre care le-au pregătit ceaiul, le-au cîrpit ciorapii, le-au crescut copiii... Glumesc numai pe jumătate”,

interviu cu Marta PETREU 

realizat de Mihail Vakulovski

 

Doamnă Marta Petreu, pînă nu demult eraţi unul din puţinii poeţi „optzecişti” care încă nu-şi editase o antologie. Ce înseamnă pentru un poet antologia de autor?

Cum aţi hotărît să editaţi – la Apostrof – „Apocalipsa după Marta” – antologia dvs. de autor – şi de ce?

Da, am păcătuit, mi-am făcut o antologie de autor după pofta inimii mele. S-a întîmplat aşa: soţul meu a adus acasă un album Barlach. Răsfoindu-l, am dat de imaginea femeii cu faţa acoperită şi mîinile goale. Da, cea pe care am pus-o pe copertă. Şi mi-am spus că merge grozav cu poemele mele religioase, cu poemele mele de cerşetor la poarta transcendentului. Aşa că mi-am făcut antologia de dragul acestei imagini care mă cuprinde. A fost o întîmplare fericită. Colegii mei apostrofici mi-au lucrat cartea: Ana mi-a cules-o, Claudiu mi-a corectat-o, Adi mi-a machetat-o, dl Horváth a supravegheat tipografia, directorul tipografiei, dl Manole, mi-a dat o hîrtie specială... Era să clacăm la copertă: se pare că e cel mai greu să tipăreşti negru cu negru, imaginea ieşea mizerabil... Am întîrziat apariţia cărţii cîteva luni, tot refăcînd filmele. Eram bolnavă atunci, iar eşecul coperţii mi-a creat o nevroză rea, credeam c-o să mor şi n-o să-mi mai văd volumul. Acum o văd tot timpul, pentru că, oricît se străduieşte Jozsef, colegul meu care se ocupă cu difuzarea, nu reuşeşte s-o vîndă...

            Da. Iată, stimate tinere domn, din ce mi-a ieşit antologia: dintr-o întîmplare şi din gentileţea colegilor. I-am pomenit pe fiecare anume, cu numele, pentru că dacă această carte a mea va supravieţui 100 de ani de singurătate în moarte, să supravieţuiască cu ei cu tot, iar eu să nu fiu singură...

 

Cum aţi început să scrieţi poezie? Vă amintiţi anturajul, locul, sentimentul acelui moment/eveniment?

Oho! de cînd mă ştiu am vrut să devin scriitor. Am început să mîzgălesc hîrtia prin clasa a doua sau a treia. Făceam poezele. Foarte proaste.

 

Vă amintiţi ce aţi simţit cînd aţi văzut cartea dvs. de debut?

Nu. Îmi amintesc numai ce am simţit văzîndu-mi şpaltul. Era o dimineaţă umedă de februarie. Am făcut corectura, citind ce aveam în minte, nu ce era pe hîrtie. De aceea cartea a ieşit cu multe erori de tipar, care mi se datorează în întregime.

 

Cum a fost primită de critică Aduceţi verbele, cartea de debut, şi a acţionat asta cumva asupra dumneavoastră?

În 16 martie 1981, era o joi, pe vremea aceea România literară apărea joia: era după-amiaza. Am luat revista şi am început s-o răsfoiesc dinspre sfîrşit spre început, aşa răsfoiesc totdeauna revistele. Şi la un moment dat am ajuns la cronica lui Nicolae Manolescu, şi-am recunoscut coperta volumului meu. Prima cronică la prima mea carte. Am ameţit. Da, au fost pe urmă alte cronici, bune şi mai puţin bune, dar nimic n-a egalat şocul primei. Bucuria aceea. Am fost norocoasă. Cei ce debutează azi nu mai au şansa pe care am avut-o eu, pe care au avut-o toţi „optzeciştii”. Instituţia critică s-a dezorganizat azi. Păcat.

 

Aţi debutat la Bucureşti, unde mai apoi veţi publica aproape toate cărţile de poezie, excepţie făcînd Loc psihic, a treia carte şi – iată – Apocalipsa după Marta. (E o tactică, un plan bibliografic sau...)

Bucureştiul a fost, pur şi simplu, mai generos, mai deschis cu mine. Nu din cauza atmosferei politice, ci pur şi simplu pentru că în acei ani Clujul era un oraş îngheţat cultural. Foarte provincial. Foarte plin de prejudecăţi.

 

Despre perioada de la Echinox. Profesori, colegi, lecturi, amintiri...

Echinox-ul a fost un fel de minune. Era privit cu ostilitate: de universitate şi de universitarii care erau în afara lui; de lumea literară locală; de partid. Am învăţat enorm la Echinox: era o atmosferă de libertate, de frondă. Trupa de echinoxişti pe care am prins-o eu – Ţeposu, Groşan, Hurezeanu, Silvia Balea etc. – era extraordinară. Ca poet, însă, datorez mai mult Tribunei şi lui D.R. Popescu, care mă publica sistematic, punîndu-mi astfel numele în circulaţie, decît Echinox-ului. La Echinox alţii erau poeţii favoriţi...

 

Cînd aţi aflat de Cenaclul de Luni şi cum aţi făcut cunoştinţă cu membrii lui?

Devreme. Din Echinox, unde Ion Pop îi publica sistematic. La un moment dat s-a făcut un „cenaclu de luni“ pentru noi, cei din Cluj, care am citit acolo. Erau de faţă Doinaş, Dana Dumitriu. Am citit şi eu. Doinaş mi-a comparat poemele cu ale lui Celan. Stăteam lîngă Buduca şi l-am întrebat cine e Celan. Nu ştia nici el. Am aflat pe urmă. Pe „optzecişti” îi ştiam de te miri unde, veneau ei la Cluj, ne întîlneam la Sighişoara, la festivalul de acolo... Eram mulţi şi reuşeam, cu complicitatea unor critici consacraţi, să creăm o anume presiune asupra mecanismelor blocate, prin decizii politice, ale lumii literare.

 

De mai mult timp conduceţi revista şi editura Apostrof. Vi s-a întîmplat să primiţi la redacţie texte excepţionale cu nume încă necunoscute? Cum vedeţi/vi se pare literatura scrisă de tinerii ultimilor ani? Ce (sau pe cine) aţi evidenţia?

Excepţională a fost Iudith Meszaros. Floarea Ţuţuianu. În rest, primesc de toate: de la texte bune la textele grafomanilor. Ca peste tot...

 

Despre influenţe sau preferinţe. Şi cum s-a întîmplat ca L. Blaga, de care vă leagă atît de multe (filosofia, catedra, poezia şi – în sfîrşit – Clujul), să nu vă influenţeze în nici un fel poezia?

Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă pune în aceeaşi ecuaţie cu Blaga. Blaga a fost un mare poet şi-un mare filosof (şi un slab profesor). Eu sînt un soldăţel care azi e, mîine – nu se ştie. Îmi fac şi eu de lucru pe-aicea, o vreme. Dar, o să fii surprins, Blaga, pe care l-am citit foarte devreme – primisem Poemele luminii ca premiu, pe clasa a VII-a –, m-a învăţat libertatea de-a scrie cum simţi, respectînd numai ritmul... Liceană, ani de zile am purtat peste tot, prin toate gazdele unde locuiam, volumele cele două din BPT, citite şi răscitite...

 

Despre antologia generaţiei ’80 de Al. Muşina. Rolul, locul şi importanţa ei.

Atunci mi-a plăcut, cu cîteva obiecţii. Acum cred că a fost prematură. Ar trebui refăcută, mulţi poeţi au crescut prin cărţi publicate ulterior...

 

Ce ziceţi de canonul „topul“ naţional (din centru) şi de canoanele locale, în cazul dat – cel (cele) clujean(-jene). De unde credeţi că apar atîtea (şi asemenea) diferenţe?

Pe cel naţional – nu-l cunosc. În cel local – sînt exclusă din start.

 

Poezia dvs. degajă o puternică iluzie de biografic, chiar dacă uneori e o biografie simbolică, alteori generalizată şi intens artistizată, o biografie a faptelor, dar şi a stărilor. Ce rol a avut pentru poezia Martei Petreu biografia Martei Petreu?

De izvor.

 

Aţi spus că premierea cărţilor dvs. (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, Premiul Salonului de Carte Oradea şi Cluj, Premiul revistei Poesis, Premiul „G. Coşbuc” al revistei Contemporanul, Premiul „Nichita Stănescu”, Premiul Uniunii Scritorilor pentru poezie) s-a datorat prietenilor dvs. Ce rol are prietenia (a) în şi pentru literatură şi (b) pentru dvs. personal?

Păi da. Dacă n-ar exista prietenii care ne citesc, cine ne-ar mai citi – şi premia! – pe lumea asta? Am cîţiva prieteni, nu mulţi. Mă sprijin de ei să rămîn în viaţă. Îmi pasă de reacţia lor cînd eu scriu ceva. Îmi pasă de ceea ce scriu ei. Dar premiul de debut nu mi-a fost dat pe prietenie, nu cunoşteam nici un scriitor la vremea aceea. Şi nici premiul pentru Cartea mîniei, cred.

 

Poeziile dvs. sînt la genul feminin şi abordează cu multă îndrăzneală relaţia dintre bărbat şi femeie. Prietenii mei, Bărbaţii, Creierul tău frumos sau „nu mă atinge” sînt nişte sintagme care spun foarte mult. Credeţi că un bărbat se impune mai mult în literatură decît o femeie?

            Sau cum se lămureşte că există incomparabil mai mulţi scriitori celebri de genul masculin?

Da, există mai mulţi scriitori „de genul masculin”. Dar situaţia începe să ţină de trecut... O să vină ele, feministele, şi-o să facă ordine şi-n literatura română...

            Ştii cum se explică faptul că există mai mulţi bărbaţi celebri? Prin femeile necelebre care le-au pregătit ceaiul, le-au cîrpit ciorapii, le-au crescut copiii... Glumesc numai pe jumătate.

            Dar bărbaţii sînt într-adevăr prietenii mei. Fără ei, lumea ar fi de cenuşă.

 

Cu toate că – în poezie – sînteţi o voce feminină „cu garda deschisă” (Gh. Crăciun), ceea ce se întîmplă foarte rar în literatură, cel puţin pînă acum, în poezia erotică scoateţi în evidenţă o altfel de dragoste decît s-ar aştepta criticii literari, care – nu-i aşa? – sînt bărbaţi. O dragoste prin intelectul, creierul masculin, o atracţie cerebrală. N. Manolescu v-a propus la o emisiune de-a sa (Profesiunea mea cultura) să citiţi Falanga, un poem desăvîrşit. Care e relaţia dvs. cu un poem pe care-l scrieţi, cu unul deja scris şi cu un poem de-al dvs. pe care trebuie sau vreţi să-l citiţi? Care e deosebirea dintre un poem pe care l-aţi citi(t) într-o emisiune televizată şi altul din aceeaşi carte pe care n-aţi vrea să-l citiţi?

Mulţumesc, şi eu cred că Falanga e o artă poetică deplină. În privinţa a ceea ce aş vrea să citesc... O, demult, demult, cînd scriam un poem, ardeam de nerăbdare să-l citesc cuiva cu voce tare. Mi se părea normal şi să-l citesc în public: la cenacluri, la radio, la televizor... Am observat, însă, că lectura propriilor mele poeme îmi face rău. Mă face să regresez spre fondul latent, adesea traumatic, din care le-am născut. Tremur citindu-mi-le. Tremur şi mi-e rău. Aşa că, mai nou, nu mai accept să citesc nici un poem, nicăieri. Pur şi simplu. Sînt toxice.

 

Cred că nu sînt singurul curios de unde vine sau cum a apărut acel „Oho!“ omniprezent în poezia dvs. şi nemaiîntîlnit la alţi scriitori?

 

Îl am şi cînd vorbesc. Bine că am ceva original, nu-i aşa?

 

Foarte interesantă este relaţia eului dvs. poetic cu Dumnezeu, care se înrăutăţeşte în Dimineaţa tinerelor doamne, se răceşte şi mai mult în Poeme neruşinate, ca în Cartea mîniei El şi eul să devină duşmani şi ca să ia o cu totul altă direcţie în Apocalipsa după Marta. Nu cred că v-aş fi întrebat de religie dacă această temă n-ar fi fost atît de importantă în poezia dvs.

E Dumnezeul tatălui meu. Mi l-a dat mie. Am spus asta, am scris asta în poemele mele, dar ăsta-i avantajul de-a scrie poezie: scrii adevărul şi nimeni nu te crede, toţi gîndesc că „poetizezi”.

 

Citind cărţile dvs. îţi vin în minte termeni ca poezia trăită, poezia antică, poezia vitală, poezia existenţială, poezia disperată, poezia intimă. Ce afirmaţie a criticii literare despre poezia dvs. v-a părut  (–) cu totul aiurea; (–) v-a amuzat; (–) v-a enervat; (–) v-a plictisit etc.

Oho, tînărul meu interlocutor, n-am chef să recitesc cronici vechi. Îţi mărturisesc o veche tristeţe, vindecată: la prima mea carte, mi-aş fi dorit ca Negoiţescu să scrie despre ea. N-a scris. Peste ani, mi-am dat seama că cel mai bun critic de poezie nu e Negoiţescu, care o ia adesea razna, ci Manolescu. Iar prima cronică la prima mea carte a scris-o Manolescu. Un dar pentru o viaţă, nu-i aşa? De amuzat, m-a amuzat clasarea mea printre textualişti şi printre postmodernişti, apoi printre feministe. Cutiuţele astea nu mi se potrivesc nicicum...

 

În Ziua mîniei eul poetic trage moartea de coadă, o zădără. Cînd vă gîndiţi la moarte (altă temă importantă în poezia dvs.), „moartea” e ceva personal, vă priveşte pe dvs. sau, să zicem, o temă filosofică?

Am trăit, aşa cum se cuvine, într-o intimitate adîncă cu ea. De pe la 8-9 ani. De pe vremea cînd tatăl meu ne citea Apocalipsa, iar eu înţelegeam ce înseamnă că „Oamenii îşi vor căuta moartea şi n-o vor afla, vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei”. Ea, moartea, e norocul nostru. Al meu.

 

Cel mai des procedeu utilizat în poezia dvs. e comparaţia. Cu ce aţi compara (I) poezia dvs. şi (II) cu cine v-aţi compara ca poetă?

Nu ştiu. Nu ştiu.

 

În numărul Saul Steinberg al Apostrof-ului scrieţi despre expoziţia cu „lucrurile” scriitorului din East 57 Street. Aveţi obiecte la care ţineţi mai mult şi ­– dacă da ­– ce vă leagă de ele? Ce n-ar trebui să lipsească dintr-o expoziţie Marta Petreu şi ce n-aţi dori să apară acolo?

Un volum Rilke pe care l-am furat din casa unui prieten, Biblia, maşina de scris Consul pe care mi-a dat-o Pierre, o fotografie cu Pierre, o bombonieră albastră de sticlă a mamei mele (mă fascina în copilărie), fotografia mătuşii mele Marta (de la ea am numele), cele două volume Blaga primite premiu pe clasa a VII-a, o nucă de cocos primită de la soţul meu, fotografiile surorii şi fratelui meu, carnetul de şofer, o tavă de ceramică albă cu flori liliachii de la mama mea, un polover negru de lînă, un CD cu Imperialul lui Beethoven, altul cu Patetica lui Ceaikovski, un DEX, o agendă, Catulli Carmina de Carl Orff, un dicţionar botanic cu planşe colorate, o brichetă, o scrumieră, un pachet de ţigări, o ceaşcă de cafea galbenă ca păpădia plină cu cafea, ochelarii. Nici o rochie, nici o haină. Nici o bijuterie. Nici o mobilă.

 

Acum aţi putea începe viaţa oarecum de la început, în sens că să vă lipsiţi de absolut toate obiectele dvs., aţi putea să lăsaţi totul şi să vă mutaţi într-un apartament gol din... de unde vreţi dvs., doar nu din România.

            ... ce oraş (?) aţi alege dacă ar trebui să alegeţi...

Tînărul meu domn, am făcut o dată asta, m-am mutat într-un apartament perfect gol. Cine ştie ce aduce viitorul, poate... Poate mă mut la ţară. Am găsit un sat perfect: Rimetea, sub Trascău. Case albe. Piaţetă centrală. Biserică de secol XII. Munţii ­– de-asupra. România, judeţul Alba. Două ore de Cluj, cu maşina. Din păcate, mult prea scump pentru posibilităţile mele.

 

Cu ce scriitor, cu cine aţi vrea – acum – să vă întîlniţi?

Cu Kafka. Cu Bioy Casares. Cu Tolstoi. Cu Cioran. Cu Negoiţescu. Cu Bulgakov. Cu Schopenhauer. Cu Pascal. Cu Aristotel. Cu Seneca. Cu Caragiale.

 

Îmi dau seama că nu v-am întrebat nimic despre copilărie. Credeţi că începuturile sînt fatale, v-a marcat ceva de care n-aţi mai putut scăpa?

Da, da, da. Tatăl meu cumplit. Mama. Noroiul de pe uliţă, vara, după ploaie ­– era călduţ, îl simt şi-acum pe tălpi. Iarba care încolţea. Felul cum răsăreau florile. Florile. Omizile care-mi făceau scîrbă. Mirosul grădinii de zarzavat. Şoarecii. Pisicile. Aveam una, Tiva, neagră cu pete albe. Mieii cărora le făceam cănăcei de lînă. Bivolii de care îmi era frică. Straturile pe care le pliveam. Mirosul de porumb copt. Culoarea nopţilor de toamnă şi mirosul cînepii topite în rîu. Era tot timpul ceva de făcut. Florile de fînaţă. Animalele care trebuiau hrănite. Un cîine, Grivei, mort de bătrîneţe. Văruitul de primăvară. Rochia nouă de Paşti. După-amiezile de duminică, cu lungi dureri de cap. Frigul. Frumoase erau numai verile, lungi, calde, prăfoase, cu fructe dulci căzînd în iarbă, cu mirosul de rezedă şi regina nopţii. În rest, o tristeţe, o posomorală, o jale.

 

(Bucureşti – Cluj)

 

 

(Din „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)”, Tracus Arte, 2011)