Proză nouă, în revista Vatra (din rockmanul "Coşmar de librar", în lucru)

 Vineri, 16 septembrie 2022, ora 18:00, la Librăria Humanitas Brașov (Piața Sfatului, nr. 16), întîlnire cu George C. Dumitru, la CenaKLUb Tiuk nr. 146. 

O proză de-a lui George publicată în revista Tiuk! nr. 39 (2013): 

George C. Dumitru

Ăsta nu sunt eu

(proză)

 

Turcul știe, e clar, se uită la mine pe sub sprâncene, are o privire complice, de unde naiba știe, cum a putut afla, îmi face cu ochiul sau mi se pare? De unde știi, mă, îi zic în gând când îi dau banii, cine ți-a zis, mă, îl întreb în gând când iau carnea înfășurată în lipie. I-aș da cu fesul ăla de pământ și i-aș călca ciucurul în picioare, i-aș băga mâna în gât și l-aș lipi de perete, i-aș îndesa botul în grămada de carne care se rumenește la rotisor: cine ti-a spus, mă, shaormarule, cine? M-ai urmărit? Se hlizește când îmi dă restul și își împinge bărbia spre mine, al dracului, mă cunoaște, a văzut tot, m-a văzut, cum putea să mă vadă?

Sunt nebun, habar nu are, e amabil cu clienții, atât, uite, acum își arată dinții băiatului de lângă mine, care vrea și limonadă, i-o aduce cu gura până la urechi, i-o dă slugarnic, mie complice, ăstuia slugarnic, al dracului turc, m-am speriat degeaba. Și eu tâmpit, cum ar fi putut să… Nu știu ce am gândit de… M-au tăiat căldurile, îmi curge transpirația pe sub bluză, m-am încins, îmi tremură mâna pe shaorma când o duc la gură, să mă ia dracu cu tot cu slăbiciunea asta, cu tot. Îmi stă carnea în gât, ar fi trebuit să iau și o limonadă, dar nu mai am chef să dau ochii cu ăla, cu buzele lui umede, cu figura lui mieroasă, cu obrajii lui elastici, să îl ia dracu de turc, mai bine înghit repede și plec, o iau la picior, o iau la întâmplare să mă mai răcoresc, să mă mai calmez, să îmi pun gândurile în ordine, să le ia dracu de gânduri și de tot, să nu îmi mai bubuie prin cap.

În sus e clubul ăla, ce nebunie era aseară, ce desfrâu era azi noapte, cum veneu ele și o căutau, cu ochii hămesiți o căutau, urâtele, grasele, bătrânele. Fardate, gătite, cu pulpele la vedere, cu pieptul la vedere, cu umerii goi, cum o mai căutau ele cu ochii hulpavi. Și se puneau pe dansat, și își mișcau senzual cururile, bucile încrețite, țâțele lăsate, și zâmbeau provocator și se uitau fix și o cereau, disperatele. Eu o aveam, de-aia venisem, o aveam în pantaloni și eram dispus să o dau, eram pregătit pentru ele, eu și mulți alții, care se îngrămădeau pe acolo, beau, fumau, dansau și se lipeau. Cu palmele lor transpirate, grețoșii, chelioșii, moșii, atingeau, libidinoșii, salivau, își imaginau, își doreau. Dar mai mult la alea tinere, alea proaspete și frumoase, grasele stăteau pe bară, urâtele beau singure și se prefăceau vesele, și se arătau încântate.

Și ea, cea mai urâtă din marea aia de oameni, se prefacea cel mai tare, în timp ce suspina cu zâmbetul ei fals. Plângea sub masca de fard întins pe obraji și pe gât și pe umeri, în cercul ei de prieteni, cu un pahar pe jumătate gol în mână. Se unduia și sugea din pai, o căuta și ea, dar mai timid, nu îndrăznea, se știa urâtă și timidă, se cunoștea, se privise în oglindă, de mică se privea și tot spera.

M-a pocnit mila, rău de tot, mi-a înflorit efectiv în stomac, m-a înfiorat, m-a acaparat, m-a doborât ca niciodată, pe mine, niciodată, dar atunci nu știu de ce, oi fi fost mai melancolic, să o ia dracu de melancolie, o fi fost votca sau singurătatea, s-o ia dracu de singurătate, și aproape am plâns pentru ea, mi-am zis săraca, săraca fată. Și nimeni nu îi zicea și ei nimic, nimeni nu o privea și pe ea, nici prietenii ei, nici gașca ei nu o băga în seamă, și ea sugea din pai, lipită de un stâlp, unduindu-se ușor, timidă și urâtă, săraca, săraca fată. Până și bătrânicioasele de mai devreme se cuplaseră, se lipiseră, dansau, discutau, râdeau, își dădeau carnea la frământat, pielea la rașchetat, spre degete aspre, spre blugi scorțoși.

Trec ore, se schimbă muzica, se sparg pahare, apar animatoare aproape dezbrăcate, se fâțâie pe mese. Se umple clubul, vin dorobanțierii, își etalează cămășile slim fit cu guler ridicat, pantofii strălucitori, pantalonii mulați, își arată firicelele de păr de pe piept, inelele de argint late. Gigolii, metrosexualii, cătălinbotezații. Dar ei nu o caută, ei doar se perindă, ei vin și pleacă. Vor să fie văzuți și doriți, să li se ceară, să li se saliveze, să li se lipească, ei nu oferă, ei doar așteaptă și se etalează.

Și ea suge din paiul ăla în neștire, înghite gheața topită în pahar, se unduiește timid pe ritmul muzicii și îi privește, suspină și îi vrea, pe toți, pe unul, pe oricare. Dar o trădează părul, e prea rar deasupra frunții largi și unsuroase, și o trădează gura, e prea subțire peste dinții strâmbi, bărbia, cam proeminentă, nasul, coroiat, doamne, e o vrăjitoare, doamne, săraca fată, e ireală. O urățenie ca-n povești, beau și-mi vine să plâng, dacă mai stau mult cu ochii la ea o să bocesc aici, a dracului melancolie.

În sus e clubul ăla, ce nebunie era aseară, acum e liniște, e gol, dacă ai trece pe lângă el nu ți-ai putea imagina, dacă n-ai ști nu ai putea crede, și totuși e adevărat, de ce mă privesc toți oamenii ăștia pe furiș? Și își dau coate când trec pe lângă mine și își șoptesc cu teamă, îi văd, precauți, le e frică, probabil au aflat și le e frică, știu de ce sunt capabil, și-au dat seama, și ei, ca și mine, ne-am dat cu toții seama.

Sunt nebun, am luat-o la vale, îmi bubuie gândurile în cap, să le ia dracu de gânduri și de cap, ăia doi vorbesc de-ale lor, ăsta a primit un telefon și fuge cu falafelul în mână, ăla se grăbește să ia un taxi, nu le pasă de mine, îi doare în cur, ce tâmpit să cred că… că ei toți…

Mie mi-a păsat de ea, o fi fost băutura, o fi fost generozitatea mea sufletească, dorința mea de-a demonstra cuiva ceva, dracu știe ce a fost, dracu știe de ce am cumpărat un wiskicola și i l-am oferit, cu tot cu pai. Și ea a tresărit surprinsă și m-a privit surprinsă și mi-a zâmbit strâmb și s-a fâstâcit și n-a știut ce să facă, săraca, săraca fată. Dar a luat paharul și a supt de două ori și a început să se unduiască mai hotărât, cu mișcări mai largi și mai lascive, cu ochii în jos, cu mine lângă ea. Ardea, căci s-a lăsat atinsă și se-mpingea spre mine, mirată și bucuroasă, se privise toata viața în oglindă sperând, și acum i se întâmpla ceva, i se întâmplam eu.

Dar ea nu mi se întâmpla mie, eu eram complet detașat, îmi urmăream mișcările parcă din afară, un experiment, asta era. Cu un cobai încă reticent, unul încă reținut, nu se descătușa, privea în gol și dansa și sugea alcool din reflex, că nu știa ce altceva să facă, se privise toată viața în oglindă și altceva nu știa să facă.

A trebuit să stimulez cobaiul și m-am băgat în ea, i-am trecut brațul peste abdomen și am apropiat-o de mine, i-am lipit spatele de pieptul meu. Să nu o văd, era bine așa, mirosea frumos, să nu o văd, să o ia dracu cu urațenia ei, dar ce frumos mirosea, toată viața cu ochii în trusa de machiaj, încercând să ascundă, să retușeze, să facă imposibilul, săraca fată. De milă mi-am băgat nasul în părul ei rar și parfumat, de milă mi-am lipit buzele de umărul ei și cobaiul a tresărit, a fremătat și s-a înfiorat, a dracului melancolie, iar mi-a venit să bocesc.

Turcu șopteste ceva colegului de lângă el și arată spre mine, ăla ridică din umeri și dispare în spate, de ce face asta, unde se duce, pe cine vrea să cheme, pe cine vrea să sune? Mă caută, or să mă caute, am făcut-o de oaie, să mă ia dracu, ar trebui să mă opresc din mâncat, cum pot să mănânc în condițiile astea, cum de încă mi-e foame, de ce nu îmi stă carnea asta în gât. Mi-a fost poftă de shaorma, dupa toate astea mie mi-a venit pofta, sunt inuman, ar trebui să o iau la sănătoasa, să las totul și să o tai, să alerg - gâfâi - obosesc, să nu mai bubuie atâtea gânduri, ar trebui să mă urc în tren și să dispar, în avion și să dispar, nu să dau târcoale locurilor de aseară ca un tâmpit, ca un nebun care încă vrea să înțeleagă, care încă vrea.

Ce e de înțeles, am făcut-o și gata, nu m-am gândit la nimic, nu aveam cum, m-am oprit din gândit de când am părăsit împreună clubul. Nu credeam că o să merg cu ea acasă, dar mă încălzisem rău de tot, să fi fost mirosul, să fi fost abandonul ei total, răsuflarea ei sacadată? După atâta timp – parfum de femeie, după atâta, s-o ia dracu de singuratate și dimineață împuțită, de mahmureală și de băutură. I-am zis urâtei: Nu vrei să plecăm de aici, și urâta nu a zis nimic, dar m-a luat de mană și m-a tras după ea, afară.

 Era răcoare și ploua, ploaia m-a înviorat, ce dracului făceam, unde mă duceam eu cu asta agățată de mine, tăcută și zgribulită și hotărâtă, unde.

În taxi s-a lipit de umărul meu, s-a băgat în sufletul meu, începeam să regret, dar mă încălzisem, îmi descheiase cămașa și mă mângâia pe piept și mă încălzisem, urâta mă seducea, așa mă seducea ea, săraca. Încercam să nu-i privesc fața, să nu mă lovesc de ochii ei și am știut că asta e soluția, să nu o văd, era bine așa, ce frumos mirosea, ce frumos mă mângâia, am închis ochii, era bine așa.

Avea un apartament mic, mic și curat și ordonat și mirosea a bețe chinezești, să le ia dracu de bețe cu parfumul lor vomitiv cu tot, m-am ținut de nas până în dormitor. Cuibușorul ei cochet, patul ei făcut impecabil, pătura fără cute, pernele fără cute, o fotografie pe noptieră, ea cu o prietenă sau o soră la fel de urâtă, săracele, cum zâmbeau ele spre aparat, cum se maimuțăreau ele mimând veselia sub fardul ăla, sub masca aia.

Și cum fremăta ea în picioare, când îmi descheia camașa și pantalonii și mă împingea pe pat, peste pătură, peste perne, cum se punea ea pe mine și îmi băga unghiile în piept și îmi lua mâinile și își atingea sânii și coapsele și abdomenul. Cum am întors-o eu cu spatele, era mai bine așa, îi vedeam ceafa și umerii și părul rar, era mai bine așa.

Nu mai rezist, îmi iau o limonadă, i-o cer turcului și i-o plătesc, hai, arunc-o încoa, mi-e sete, m-a apucat setea, sunt inuman și mi-e poftă, mor de poftă, turcule, câte știi tu de te uiți blajin la mine? De ce mă compătimești? De ce dai din capul ăla și îmi surâzi înțelegător, cine ești, ce legătură ai cu ea, ce vrei să faci, pe cine vrei să chemi? Se aude o sirenă, a dracului sirenă, mi-a scos inima din piept, mi-a rămas limonada în gât, ei sunt, vin după mine, trebuie să fug, dar am rămas înțepenit, am picioarele greoaie, am gleznele prinse între două cataroaie, o să mor.

Ce m-o fi apucat, ăsta nu sunt eu, eu nu fac așa ceva, eu nu îmi pierd controlul niciodată. Nu am vrut, jur, jur că nu am vrut, dar și ea, de ce a trebuit să se întoarcă spre mine, de ce nu a stat cuminte cât eram în spatele ei, s-o ia dracu de singuratate și de tot, începuse să îmi placă, îmi plăcea, uitasem.

Uitasem și a trebuit ea să îmi amintească, a ținut ea să îmi arate iar, să întoarcă capul și să îmi rânjească, schimonosită de plăcere, doamne, era ireală, doamne, o vrăjitoare, m-a cutremurat imaginea aia, dinții ăia îngrămădiți în gură, barbia aia roșie străpungând aerul, buzele întinse la maximum, dezvelind gingia groasă, obrajii lăsați, gumați, făcând cute adânci în piele, dar mai presus de toate, mai urâtă decât toate, privirea. Recunoscătoare, umedă, câinească. Îmi mulțumea ca un câine, ca o vacă, icnea și îmi mulțumea că o fac să icnească, a dracului singurătate, cât o fi așteptat ea, cât.

N-am vrut, jur, turcule, ti-aș lua fesul ăla și aș da cu el de pământ, ti-aș băga botul în uleiul încins în care prăjești cartofii, de ce nu o iau la picior, ce caut aici, aproape de clubul ăla, ca un nebun, un criminal care bântuie locurile crimei. Nu aici am omorât-o, dar aici a început totul, mă jur, imaginea aia, ah, de ce s-a gândit ea să se întoarcă, ce impuls tâmpit, ce prostie, începuse să îmi placă, săraca, a căutat-o, proasta, m-a facut să o lovesc, să îi dau un dos de palmă peste fața aia zbârcită și să o împing dezgustat, să îmi eliberez ochii de ea, doamne, nu am vrut, jur, nu am știut că lovitura mea va fi atât de puternică. A căzut din pat, a zburat, și timpul s-a oprit și ea și-a schimbat expresia în slow motion, rictusul i s-a stins în trepte, gura i s-a adunat la loc, ca să i se redeschidă rotund, surpriza, oroarea, s-o ia dracu de singuratate, și-a zis în cădere, dai peste toți nebunii, toți tâmpiții, doamne, din extaz în agonie.

Și s-a lovit la cap, turcule, s-a înfipt cu tâmpla în colțul noptierei. A spart fotografia, ea și soru-sa sau o prietenă la fel de urâtă, își arătau dinții una alteia, aia din cadrul ramei fără geam, asta cu sângele șiroind. Și urâții sunt oameni, și ei vor să fie iubiți, și ei au dreptul la viață, ce e viața fără iubire, s-o ia dracu de iubire și de tot.

Săraca, a murit din greșeală, a omorât-o urâțenia ei. Stătea acolo cu tâmpla înfiptă în mobilier, plină de sânge, cu ochii dați peste cap și expresia aia mirată, cu trăsăturile calme, și părea mai umană, moartea o umaniza, toată viața cu ochii în oglindă și la ce bun, pentru ce?

Dar nu am vrut, jur. Cheama-i, turcule, sună-i, du-te în spate și sună, aștept aici, nu am unde să mă duc, am picioarele învelite în beton, să le ia dracu de gânduri, că îmi bubuie iar în cap, să îl ia dracu de cap și de tot, să fie liniște, vreau liniște. Mi-e somn, vreau să dorm, sunt inuman, să vină, turcule, cheamă-i, să vină.