Alexei Vakulovski, „În gura foametei”

 

Tata era un artist înnăscut – scria, desena și picta din fragedă copilărie. Sora lui puțin mai mică, cu care am fost dintotdeauna foarte bun prieten, mi-a povestit că așa și-l amintește din copilărie – pe sobă, citind, scriind, desenînd sau pictînd, cu o bucată de pîine în mînă. Erau copiii foametei, tata e născut în 1949, și cei doi frați ai lui – imediat după, iar după cel de-al II-lea Război Mondial în Moldova și Ucraina a fost o foamete generală, absolut îngrozitoare, care scotea animalul din om, părinții ajungeau să-și mănînce copiii și din astea (vezi cartea lui tata, „În gura foametei”, dar și „Pioniera goală” de Mihail Kononov surprinde canibalismul, doar că din blocada Leningradului). Tata a intrat la două facultăți odată, ceea ce în URSS era destul de SF, înțeleg, dar a putut să le urmeze, pentru că la una, Facultatea de Filologie a Universității din Moldova (pe care am absolvit-o și eu, și frate-meu, și mama), a mers la zi, iar la aia de pictură de la Leningrad (Sankt Petersburgul de astăzi) a studiat la fără frecvență.

În studenție era considerat un fel de cap al generației, nu era doar un tînăr scriitor foarte talentat, ci și rebelul care smulge steagul URSS de pe căminul în care locuia și-l înfige pe WC-ul public din apropiere, lîngă cinematograful 40 Let VLKSM. (OK, îl cunosc bine și știu că cam așa funcționa, dar meritul e al locatarilor căminului – colegilor și prietenilor lui – că nu a ajuns la răcoare atunci, cînd foarte mulți oameni înfundau pușcăriile din Siberia doar pentru o glumă sau un banc). Cînd a dus manuscrisul său de poezie la editură și i s-a spus că-i volumul cîștigător, doar să scrie acel poem despre Lenin sau partidul comunist, fără de care nu se publica atunci nici o carte, omul a refuzat categoric să facă acest compromis, deci a refuzat și publicarea în volum (se întîmpla înaintea nașterii mele, deci înainte de 1972, și nu, nu s-a păstrat acel manuscris).

A scris tot timpul, a publicat foarte multe povestiri umoristice prin revistele raionale și republicane, a desenat, la fel, mereu, dar cartea la care a lucrat într-adevăr toată viața a fost asta despre foametea de după cel de-al II-lea Război Mondial, „Copiii foametei”, pe care a terminat-o în timpul vieții, dar pe care n-a văzut-o publicată niciodată, așa cum a și cobit.

Îmi amintesc bine cum o aduna. În primul rînd, știa totul din punct de vedere istoric, dar și biografic, știa cine prin ce a trecut și de ce vrea sau nu vrea să povestească despre astea. Apoi mergea pe la personajele lui, le convingea să povestească, le invita la noi, la un pahar de vin. Dimineața mama pregătea plăcintele, mîncarea, iar el scotea măsuța și scăunelele în grădina de sub pomi și-și aștepta personajele. Nu o dată, cînd sunau clopotele de la biserică și întreba cine a murit (vecina Maria știa ce se întîmplă în sat puțin înainte să se întîmple), afla că e exact cel/cea pe care îl/o aștepta („Iar mi-a murit moșneguțul”). Totuși, a adunat cartea asta, a corectat-o, redactat-o, i-a găsit imaginea pentru copertă, eu am vorbit cu Alexandru Pecican, care i-a făcut cîteva variante și a fost de acord cu una dintre ele, era tare mulțumit de toate.

Cartea era perfectă, eu lucram la IRIR (Institutul Român de Istorie Recentă), o propusesem la Polirom, unde ne publicam studiile, fusese acceptată și introdusă în planul editorial, dar ce să vezi – în locul ei s-a publicat altă carte de la IRIR. Apoi am propus-o unei edituri din R. Moldova, care părea interesată de temă, dar care mi-a cerut o sumă incredibilă pentru publicare – cîteva mii de dolari, am toate mesajele legate de publicare salvate, nu (pot să) inventez nimic.

Tata mi-a zis o dată că va muri și nu va vedea cartea asta publicată. Am izbucnit în rîs, pentru că era foarte tînăr cînd am avut discuția asta, mult mai tînăr decît sînt eu acum (a murit la doar 56 de ani). I-am zis că important e că e o carte foarte bună, iar publicarea ei se va întîmpla, să stea liniștit în privința asta, dar cel mai important acum, după ce are și cartea gata, și coperta, nu e să fie publicată cît mai repede, ci să fie publicată la o editură mare, care să-i facă și promovare OK, să intre și-n librării, unde să poată fi găsită, să fie citită, lansată, discutată, recenzată.

Din păcate, am avut amîndoi dreptate – a murit înainte să-și vadă cartea publicată, iar după aceea cartea a avut o soartă incredibil de favorabilă. Datorită lui Flori Bălănescu a apărut, cu admirabila ei prefață, la Academia Română. Institutul Național pentru Studierea Totalitarismului, apoi a avut cîteva tiraje la editura bucureșteană Tracus Arte, cu prefață de Flori Bălănescu și postfață de Dumitru Crudu și, în sfîrșit, avem și o ediție, a treia (dar prima publicată) în R. Moldova, la Editura Prut Internațional, cu prefață de Igor Cașu și cu un dosar de presă.

Ediție care va avea lansarea la Teatrul Național Mihail Eminescu din Chișinău, unde după carte s-a pus în scenă un spectacol excepțional, în regia Luminiței Țâcu, cu super actorii Ghenadie Gâlcă, Diana Decuseară, Valentin Zorilă, Tinka Mardari, Iurie Focșa, Draga-Dumitrița Drumi, Olga Triboi, Doriana Zubcu-Marginean, Alexandru Pleșca. Am văzut avanpremiera alături de mama și frate-meu, cînd am vrut să fac o poză, dar imediat a venit o tanti să mă certe (deci am făcut o singură poză la avanpremieră), apoi am văzut-o și la Teatrul Națonal I.L. Caragiale din București, cînd Ion Caramitru a venit la mine să-mi spună că e cea mai bună piesă făcută din mărturisiri pe care a văzut-o vreodată (firește că am precizat că nu eu sînt autorul textului, ci tata, și că meritele sînt ale Luminiței Țâcu & actorilor, da’ no, omul a venit să mărturisească ce avea de spus cui a putut, iar eu eram mare admirator al actorului Ion Caramitru, așa că am fost ambii emoționați la max). Spectacolul se numește „Copiii foametei” și are locul lui în cartea-album, îngrijită de actorul Petru Hadârcă, directorul teatrului, „100 de spectacole în 100 de ani la Teatrul Național Mihai Eminescu din Chișinău” (Editura Cartier).

Păi acum, cînd cartea a apărut – într-o ediție de lux – și acasă, va fi lansată la Teatrul Național din Chișinău, cu regizoarea spectacolului și actorii, iar după aceea se va juca și piesa! Tata, mă vezi, mă auzi? Omule care ai dat nume străzii pe care ai locuit, casa ta e pe strada cu numele tău! Păi, hai la lansare, măi tată! La Teatrul Național!

(chiar dacă, firește, am avut dreptate în legătură cu soarta cărții, am un gust tare amar).

 

„Miercuri, 24 aprilie, ora 17.00, vă invităm la prezentarea celei de a treia ediții a volumului „În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor”, de Alexei Vakulovski. Precizăm că aceasta este prima ediție apărută în RM.
Și pentru că deja de 10 ani fragmente din carte se joacă la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, în regia Luminiței Țâcu, sub numele „Copiii foametei”, ne-am gândit să facem o prezentare mai specială, în Sala Studio a Teatrului Național „Mihai Eminescu”, lansând astfel invitația, pentru cei care încă nu au văzut piesa „Copiii foametei” sau care vor să o revadă, să rămână la spectacol, în aceeași zi, aceeași sală, de la ora 18.30.

Vor vorbi despre carte, foamete și spectacol:
istoricul Igor Cașu,
regizoarea Luminița Țâcu
și actorii
Alexandru Pleșca,
Diana Decuseară.

 

Moderatori: Alexandru Vakulovski și Moni Stănilă

Intrarea la prezentarea cărții e gratuită.

https://www.facebook.com/events/1870044456804710?ref=newsfeed

Pentru participarea la spectacol, puteți procura bilete online:
https://tnme.md/spectacole/copiii-foametei-marturii”. 

Teatrul National „Mihai Eminescu”:

„De 10 ani, pe scena teatrului nostru se joacă spectacolul „Copiii foametei. Mărturii” după cartea „În gura foametei” de Alexei Vakulovski, dramatizare și regie - Luminița Țâcu. E primul spectacol într-un teatru profesionist care abordează tema foametei organizate din perioada sovietică (1946-1947).

Vă așteptăm împreună cu editorul și invitații la eveniment: Moni Stanila, Alexandru Vakulovski, Igor Casu, să vorbim despre carte, despre experiențele trecutului, despre noi cei de astăzi și posibilitățile de a nu repeta ororile inumane.”