Interviu cu Florin IARU

„Trei lucruri în lume dacă nu sînt foarte bune, nu sînt bune: poezia, vinul roşu şi pepenele verde”

„Huston, Huston, mă auzi?” Domnule Florin Iaru, scriaţi cu ironie şi... în acelaşi poem pe care l-am citat, Stop cadru la Huston: „rechem dulce tinerii mei ani”. Acum, după aproape douăzeci de ani, aţi devenit un pic mai serios sau, să zicem, mai puţin ironic?

Nu, cred că sînt mai ironic acuma. Atunci era un soi de grabă sau de disperare de a ajunge repede la un rezultat. Cînd eşti foarte tînăr ai multe proiecte în cap şi nu eşti sigur de nimic. Eşti colţuros, eşti pătrăţos, eşti întors pe dos şi încerci foarte multe, că eşti în grădina potecilor care se bifurcă. Există o febrilitate a tinereţii de a căuta gloria, de a obţine succesul, de a ajunge la notorietate. Probabil că perioada aceea cînd am scris versurile acestea, de fapt asta s-a întîmplat acum 11 ani, consideram că deja am început să-mbătrînesc. Şi întotdeauna am privit tinereţea, cel puţin tinereţea mea, ca pe o nerealizare. Pentru că nu am făcut ce mi-a plăcut şi tinereţea mea a fost un eşec. Copilăria un eşec şi tinereţea un eşec. De ce? Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut ce-am făcut, dar nu cred că am făcut toate lucrurile bune pe care mi le-am pus în cap sau nu cred c-am avut destul curaj. Eu am fost un om timid, complexat, aşa cum sînt în general foarte junii intelectuali – cam toţi sînt puţin complexaţi, nu ştiu niciodată dacă o să le placă fetelor, dacă înfăţişarea lor este una care corespunde unui anumit standard de frumuseţe masculină ş.a.m.d. Ei bine, tinerii mei ani erau foarte influenţaţi de..., în primul rînd de descoperirea literaturii române aşa cum nu se preda la şcoală, eram foarte plăcut impresionat, prin 1970, deci cam pe la 16 ani, de Blecher – atunci au apărut primele fragmente din Vizuina luminată şi mi s-a părut o carte extraordinară, mi s-au părut nişte rînduri extraordinare. Îl citeam pe Caragiale cu un alt ochi, adică mie mi se părea Caragiale extrem de poetic, el, care era recunoscut prin faptul că nu-i plăcea poezia modernă contemporană lui, el era mai degrabă un clasicist şi, cu toate acestea, în pofida acestei voinţe clasice pe care a avut-o, mă rog, imprimată de Titu Maiorescu, Caragiale produce cele mai ciudate fraze şi cele mai ciudate propoziţii din literatura română. Din punctul meu de vedere, în secolul XIX nici un scriitor n-a scris o propoziţie de încheiere ca asta: „dar nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză”. E vorba de nenea Anghelache, cel care zace pe catafalc, se sinucisese şi nimeni nu ştie de ce. Sinuciderea lui nenea Anghelache a rămas o enigmă pînă şi astăzi, poate din cauza faptului că toată lumea a luat felul de a povesti al lui Caragiale în sens clasic, în sens tradiţional, al autorului omniscient. Cînd aici, este evident, avem o deplasare spre unghiul de vedere al secolului XX, cu totul neaşteptată din partea lui Caragiale, din partea unui autor clasic român. Acest nenea Anghelache care nu vrea să răspunză la întrebarea „De ce nenea Anghelache, de ce?” defineşte practic ce este mai bun în modernitatea prozaică - şi poate şi poetică – românească din secolul XX. De asemenea, am descoperit, tot atunci, suprarealismul, dadaismul, curentele beat americane, atît cît puteam să le cunosc şi eu. A existat, mi se pare, o antologie a lui Ion Caraion, i-am uitat titlul, era o antologie groasă...

„Antologia poeziei americane”, cu copertele albastre.

Nu cred că era americană. Exista şi una americană... există şi o antologie de poezie americană. A, nu, a lui Baconski! A fost o antologie de poezie universală modernă, am uitat cum se chema...

Antologia lui Baconsky se numeşte Panorama poeziei universale.

Panorama. Şi asta era a poeziei. Aşa, şi-atunci am făcut cunoştinţă cu cummings. Trecusem deja de vîrsta minimei adolescenţe cînd modernismul ţi se pare o năzdrăvănie sau o năzbîtie. Deja eram în căutare. La 14 ani citisem Sorescu şi Blaga şi era în capul meu un fel de amestecătură. Era, cum să spun, un fel de plăcintă cu carne şi cu ardei iute, adică Blaga şi cu Marin Sorescu. Din fericire, mi-a trecut repede, dar asta nu înseamnă că mi-am găsit drumul. Ei, ăştia sînt „rechem dulce tinerii mei ani”. Sînt anii de căutare în care nu eşti sigur, în care eşti foarte atent la tot ce se întîmplă. Cei mai mulţi urmăresc, nu foarte de-aproape, fenomenul literar contemporan – sînt uimit de dorinţa scriitorilor de a avea întotdeauna dreptate, de a ajunge la o formă dreaptă, fixă, pătrăţoasă, perfectă, din care să nu se mai mişte nimic. Eu sînt uimit de lucrul ăsta. Tinerii mei ani erau de mari îndoieli. După ce descoperisem o anumită direcţie, prin anul III de facultate am început să scriu altfel, foarte prost. Şi bine-am făcut. Prin anul IV am început să-mi revin. Am plecat la muncă în profesorat, n-aveam nici un fel de confirmare că mă voi mai întoarce vreodată în Bucureşti, că cineva va înţelege ceva din ce scriu sau nici măcar dacă ceea ce scriu eu şi cred eu că este bun va părea altora bun. Această îndoială pe care o aveam era, cum să spun, şi dulce şi amară. Era ca o dulceaţă de cireşe amare. Îmi plăcea foarte mult pe vremea aceea dulceaţa de cireşe amare şi mîncam foarte mult, cîteodată cîte un borcan întreg. Ei, fiind un om destul de timid, plecat undeva în lume de capul meu, incapabil să mă descurc foarte bine, dar nici capabil să abandonez totul şi să dau dracului totul, păstrez în momentul de faţă o imagine destul de tulbure pe care eu încerc s-o fac mai frumoasă. Sînt mulţi dintre prietenii mei care-mi aduc aminte de o serie de lucruri pe care le-am uitat. Constat cu uimire că ţin mai bine minte literatura şi faptele literare decît viaţa mea.

Despre influenţe. În afară de Caraion şi Caragiale, de care aţi amintit, ce alţi scriitori v-au plăcut cel mai mult în tinereţe? Şi nu numai v-au plăcut, dar poate că au şi lăsat urme, cumva...

Arghezi şi Bacovia, fără îndoială. Ion Barbu mai puţin şi Blaga deloc. Mi-a plăcut într-o perioadă Tonegaru. Din postbelici, în studenţie îmi plăcea Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, pe care l-am şi parodiat odată. Am încercat să scriu o poezie a la maniere şi, evident, Nichita Stănescu. Sînt lucruri care nu se-mpacă din punctul de vedere al generaţiei mai noi. Generaţia mai nouă este intransigentă: dacă merge pe o cale înseamnă că toate celelalte căi nu sînt bune sau nu pot fi înţelese sau sînt inutile. Eu cred că plăcerea pe care ţi-o provoacă o poezie bine scrisă sau bine gîndită structural, indiferent că este într-o formă modernă sau formă clasică sau formă de neînţeles, e o poezie bună. Pe urmă mi-au mai plăcut americanii. Fără îndoială T.S.Eliot şi Ezra Pound. Charles Cross, de la francezi, mi-a plăcut foarte mult. Cine să spun, în perioada aia? Am citit poeţii ruşi, dar nu... alura lor sentimentală care plăcea publicului românesc din anii ’70 şi care insufla la petreceri recitări: „O, voi cai, voi cai şi voi sănii!” – mie nu-mi spune nimic, nu mi-a spus nimic. De altfel, era şi o perioadă în care, perioadă de formare, în care apăruse un soi de neopăşunism. Partidul ne îndemna să scriem estetic, să ne preocupăm numai de estetic. Iar esteticul însemna rupt de orice fel de realitate, rupt de viaţa de zi cu zi. Se cînta satul, cerul înstelat, florile, cîmpul, norii învolburaţi, iarba, cuptorul, lucruri care, de fapt, nu existau. Se cînta o ţară care nu exista. Sau un peisaj după bătălie care nu exista. Şi, din această polemică, îmi plăcea tot ceea ce era deviant. Fără îndoială Urmuz, pe care îl ştiam pe dinafară. Cam asta este. Şi-mi plăceau prietenii mei care m-au influenţat foarte mult: Traian T. Coşovei, Nino Stratan, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Matei Vişniec. Îmi plăcea cum scriau. Şi, dacă nu ştii, de foarte multe ori noi am schimbat versuri între noi. Pentru că, la un moment dat, eram atît de impregnaţi unul cu altul încît practic comiteam versurile celuilalt şi după aceea le făceam cadou. Traian îmi dădea mie un vers şi eu îi dădeam lui un alt vers înapoi. Şi se punea frumos în carte pentru că mentalul, matricea stilistică era cea importantă. Şi cam aşa s-a întîmplat, cam astea au fost influenţele. La proză, nu mai spun, Daniil Harms mi s-a părut un autor extraordinar, care ar fi avut o carieră strălucită în Occident dacă n-ar fi murit în lagărul sovietic ş.a.m.d.

Vă amintiţi cînd aţi început să scrieţi poezie şi cam cum erau aceste prime poezii ale dumneavoastră?

(rîsete puternice) Da, mi-aduc aminte, aveam şapte ani. Locuiam în gazdă la generalul Şoarec, undeva la subsol, pe strada Doamna Olte... Era un subsol de două camere, unde locuiam cu părinţii şi, din cînd în cînd, mă duceam la general ca să-i ţin de urît cînd părinţii mei erau plecaţi la serviciu. Şi acolo am luat o hîrtiuţă şi am scris o poezie, nu ştiu cum am denumit-o, cred că am numit-o Poezie, că aveam şapte ani şi opt luni. „Pe bolta cerului senin / a răsărit o stea micuţă / apoi mai mare / este Luceafărul ce-n poezie apare / mii de steluţe argintii pe bolta-nseninată / din orice se prevede / e calea laptelui ce drumul îţi arată”. Din cauza acestei mici stupidităţi copilăreşti am ajuns scriitor. Probabil, dacă lucrurile ar fi mers normal şi mergeam să mă dau cu trotineta pe care o pierdusem... dacă n-aş fi pierdut trotineta, n-aş fi scris niciodată!

Dar n-aţi scris nici un imn trotinetei!

Nu, nu. N-am scris nici un imn trotinetei pentru că ea m-a obligat să scriu poezie. Am rămas în casă după ce am pierdut trotineta în prima zi după ce am primit-o. Aşa că... trotineta, săraca! Mă rog, s-a scris mult şi despre biciclete. Despre trotinete nu s-a scris şi, în general, nu îmi mai stă în cap, ea e din copilărie. Nu ştiu, n-am scris cu trotineta! (rîde)

Cum aţi debutat? Vă mai amintiţi ce-aţi făcut în ziua cînd aţi văzut cartea?

A, debutul în carte!

Debutul în general, nu numai în carte...

Mă rog, hai să zicem aşa: am debutat odată ca copil-poet prin revistele şcolare. În ’64 –’65 am dat la Arici pogonici sau cam aşa ceva şi mi-a apărut la Poşta Redacţiei. După aceea apăream în antologiile care se făceau la Palatul Pionierilor. În 1970, în urma unui pariu, am scris o proză mică. Şi proza aia a luat-o cineva, cred că Tudor Opriş şi a dat-o la Amfiteatru şi a apărut şi a fost debutul meu în proză. După care... alea sînt prostioarele de tinereţe. Eu nu cred în copii geniali. Adică cred în ei, cred că sînt copii geniali, supradotaţi, dar toată această superdotare se termină la 18-19 ani, pentru că cei mai mulţi sînt incapabili să o ia de la început. Şi-au format o matrice copilărească de copilărire a lumii şi de seriozitate prin copilărie şi mai departe nu pot să treacă. Sînt mulţi copii de tipul acesta, geniali. Ce bine că n-am fost! Şi ce bine că nici prietenii mei n-au fost copii geniali. Noi am încercat foarte mult şi am ratat mult. Bun, şi? Prin 1977-78 erau concursurile de debut. Şi eram vreo zece oameni, doişpe oameni şi dădeam, aflam unde se depun manuscrisele, depuneam manuscrisele şi aşteptam rezultatul concursului. În 1979 a debutat Traian T. Coşovei. În 1980 debutează Mircea Cărtărescu. În 1981 debutez eu şi Ion Stratan. Tot atunci, în 1980, debutează Matei Vişniec. Magda Cârneci – tot atunci, mi se pare, în 1980 sau '81. Cu mine a fost o poveste mai ciudată, adică eu n-am luat concursuri. Adică am luat de două ori la ăla, Caietul debutanţilor, unde debutam la grămadă, dar, pentru că unei redactore de carte, Gabriela Negreanu, Dumnezeu s-o ierte, i-a plăcut ce-am scris, mi-a propus să-mi scoată o carte la Editura Albatros. Între timp eu îi înnebunisem pe prietenii mei că mîine apare, şi aşa mîinele ăsta a durat vreo doi ani de zile pînă în 1981, cînd mi-a apărut cartea Cîntece de trecut strada, după o foarte lungă aşteptare. Cartea nu mai era cum voiam eu, deja o aveam pe a doua gata, La cea mai înaltă ficţiune. Dar a fost bine că a apărut. Întîmplarea a făcut că am luat un premiu cu ea şi banii ăia mi-au prins foarte bine, pentru că eram şomer pentru prima dată în viaţa mea. Terminasem stagiul la şcoală la Galaţi, mă-ntorsesem în Bucureşti şi căutam un serviciu şi, pentru că nu era post în învăţămînt, trebuia să fii membru de partid ş.a.m.d…. Deci, trebuia să mă duc undeva... şi pînă atunci mi-a prins bine premiul pe care l-am luat de la Uniunea Scriitorilor – premiul de debut. Eu şi cu Ion Mureşan, mi se pare, am luat premiul de debut. Ce să spun? E o bucurie, cum să spun, şi-o teamă în acelaşi timp. Cînd debutezi ţi-e frică pentru cartea aia. E, cum să spun, ca prima iubire, ca prima noapte de dragoste, cînd eşti cu cartea ta. Aştepţi cu înfrigurare primele reacţii. Citeşti printre rînduri şi cea mai amărîtă notificare. Să zicem – sînt trei rînduri, le citeşti pînă se toceşte hîrtia. Şi întotdeauna îţi pui problema: eşti cu adevărat genial? I-ai doborît pe toţi? Trebuie să explici tu mai departe, să iei toţi oamenii şi să le explici ce-ai vrut să scrii acolo? Asta e tentaţia. Din păcate sau din fericire, simţul ridicolului m-a împiedicat să întreb vreodată sau să mă enervez vreodată că ce-am scris acolo nu a fost înţeles, c-am fost neînţeles. Mie mi se pare că cititorul este întotdeauna de-asupra scriitorului. Îi place – citeşte, nu-i place – nu citeşte. Îi place – laudă, nu-i place – critică. Şi aşa am înţeles toate lucrurile, din cauza asta n-am avut niciodată nici o dezamăgire şi nici un fel de deziluzie. Înţeleg că oamenii sînt foarte diferiţi şi că, dacă e să impui un nou stil în poezie, o nouă formă de poezie, dacă asta o fi nouă, lucrurile nu sînt foarte simple, întrucît există stratul de lectură care deformează. Noi nu citim, nu sîntem nişte cititori inocenţi. Nu există cititor inocent de poezie contemporană. Orice cititor de poezie contemporană, deci care are exerciţiul lecturii, vine după o anumită formatare pe traseul lecturilor de dinainte. Şi-atunci ai surprize. În general, 99% poţi să spui dacă o poezie este bună sau proastă. Dacă ai gust e foarte uşor, şi mie, în general, mi-e foarte uşor să spun dacă nişte poezii sînt bune sau proaste. Indiferent dacă sînt ale unor celebrităţi sau ale unor necunoscuţi. Sînt bune sau proaste! Vorba unui unchi de-al meu: trei lucruri în lume dacă nu sînt foarte bune nu sînt bune : poezia, vinul roşu şi pepenele verde (harbuzul). Asta mi-a spus. Dacă nu sînt foarte bune, nu sînt bune. Deci, vinul trebuie să fie foarte bun, că altfel nu-i bun, pepenele trebuie să fie foarte bun, că altfel nu-i bun, şi poezia trebuie să fie foarte bună, că altfel nu e bună. Şi asta recunoşti uşor, după ce ai citit mii, zeci de mii de versuri. Nu mii de cărţi, că nimeni nu poate citi mii de cărţi. După ce ai citit zeci de mii, sute de mii de versuri şi ai produs tu tone de hîrtie, automat îţi dai seama în faţa cărui obiect eşti. Apropo, am făcut un lucru după ce mi-a apărut prima carte – mi-am ars toate manuscrisele. Urăsc critica şi hîrţogăraia literară. Am oferit un produs final, ăla este la vedere! Din punctul ăsta de vedere, fac o paranteză, deconspirarea atît de delicioasă a corespondenţei între Eminescu şi Veronica Micle mie mi se pare o impietate. În definitiv, sînt doi amanţi care îşi trimit scrisori şi noi le deschidem plicurile şi ne hlizim la intimitatea lor.

Puteam să-i şi premiem!

Asta nu, săracii.

Mi-am amintit acum întîmplarea cu schimbarea titlului Înnebunesc şi-mi pare rău... 

Da. Asta e o întîmplare pe care pot s-o spun pe scurt. Scosesem două volume şi încercam să-l scot pe-al treilea. Din nefericire, ocupasem timp de şaisprezece săptămîni pagina a doua din revista Săptămîna, la Judecata de apoi a poeţilor, scrisă de Eugen Barbu, în care eram făcut schizofren, canalie, incult, nebun (schizofren, dar şi nebun!), netalentat, tendenţios, prost ş.a.m.d., la concurenţă cu Dan Mutaşcu şi nu mai ştiu cine. De ce la concurenţă cu ei? Nu-mi exprimasem niciodată nici o părere despre aceşti oameni. De fapt, nici nu mă interesează ei. Bun, şi, în urma acestui val de articole foarte dure, numele meu a intrat în circuitul cenzurii. Asta e, vai de fundul meu, s-o spun pe-aia adevărată! De fapt, Eugen Barbu n-avea nimic de-a face cu mine, n-avea nici o treabă cu mine şi cu noi. El voia să-l lovească pe Nicolae Manolescu, să arate că Manolescu promovează nişte nonvalori care sînt antiromâneşti, care nu-nţeleg politica partidului ş.a.m.d. Din cauza asta, cînd am fost gata cu volumul al treilea, cu ăsta am fost gata tot în 1984–1985, l-am predat la editură, încercam să-l scot. I-am dat numele Înnebunesc şi-mi pare rău. Numele ăsta mi-a fost scos pe nas timp de doi ani de zile, după care redactorul şef mă cheamă şi-mi spune că trebuie să scoatem jumătate din carte „şi să dai nişte versuri mai optimiste”. Si l-am întrebat: „da' n-aţi rîs cînd le-aţi citit?” – „Ba da, am rîs” – „Şi atunci ce vi se pare mai optimist decît atît? Aţi rîs, deci sînt vesele, sînt foarte haioase, zic eu!” Zău, cred că n-au nici un fel de problemă, şi-n continuare cred şi acum că nu-i nici un fel de problemă politică acolo. Poate că-i o problemă existenţială, sigur că da. Sînt versuri care te pot face să rîzi. Pe mine nu mă interesează foarte mult socialul în sensul obişnuit, ci socialul care găureşte oamenii ca pe nişte bureţi, ca pe nişte cadavre vii. Deci, existenţa care te găureşte, care te ciuruieşte, deci face din tine un obiect în loc să te lase să fii. „Bun, şi, zice, trebuie să schimbi titlul”. Şi eu i-am zis Ferestruica. Eu lucram jos, la subsolul Cărţii Româneşti şi-acolo directorul adjunct mi-a închis uşa şi mi-a făcut un fel de vizuină ca la închisoare, pe unde se dau cărţile şi se iau banii. Buuun. Si de-acolo mi-a venit termenul de ferestruică. A dat telefon la cenzură şi zice „tînărul, tovarăşul Florin Iaru s-a hotărît să schimbe numele cărţii în Ferestruică. „Si ăla de dincolo: „Ce? Ferestruică? Ce-aţi înnebunit?!!?”. Evident, intenţia mea era să ajung prin sonoritate şi la Perestroika şi la Ferestruica. Apropo, eu lui Petre Stoica îi spuneam Perestroika. Şi-atuncea am venit cu o încercare, disperat. Nu vă place Înnebunesc şi-mi pare rău, atunci Înnebunesc şi-mi pare bine e bine??! Acuma, cum să-ţi spun, ai un sentiment îngrozitor cînd nu-ţi iese cartea, cînd ştii că s-ar putea să te pensionezi, să ieşi la pensie dintr-un depozit de carte, ca gestionar, şi-n timpul ăsta ceea ce scrii tu sau faci tu să nu ajungă la public. E o încercare foarte dură şi eu îi înţeleg pe toţi cei care au mai ciuntit, că nici eu nu mi-am publicat toate versurile; cum am putut... Dar, cum să spun, acum îmi pare bine pentru că în 1990 am scos-o cum am vrut eu, adică am scos-o şi cu asta basta. Dar pe vremea lui nea Caisă nu se putea scoate şi în ea chiar eu m-am cenzurat – pusesem deoparte una sau două dintre poeziile mai ciudate, care nu puteau să intre niciodată – Est etica sau Zile de viol şi rîs ş.a.m.d. Ei, şi a apărut şi-a treia carte în '90. Şi asta a fost istoria titlului Înnebunesc şi-mi pare rău. Pentru că asta a fost senzaţia, înnebuneşti înţelegînd care este realitatea şi să nu poţi să spui, să fii atît de nebun încît să nu spui „e întuneric”, ci „e lumină”, să nu spui „mi-e foame”, ci “sînt sătul”. Măi, era absolut îngrozitor. Tot ceea ce vedeam era negat cu înverşunare în dreapta şi-n stînga, într-o complicitate care-ţi făcea cu ochiul. E, cam asta a fost!

Eu am auzit altă variantă, care mi s-a părut la fel de interesantă, cea cu “rămîne cum am stabilit”.

Asta am uitat. Nu, dar Înnebunesc şi-mi pare rău, asta ţin minte... Rămâne cum am stabilit! Da! Mă rog, cum să-ţi spun, încă o dată-ţi spun, asta mi se trage, cum ţi-am mai zis mai-nainte, din faptul că nu sînt pregătit, adică nu mă pregătesc pentru succes, nu-mi fac niciodată iluzii, decît poate în legătură cu un om sau doi. În restul lucrurilor nu-mi fac absolut niciodată iluzii. Dacă un prieten mă trădează, este-n regulă – aşa s-a întîmplat şi nu-mi fac nici un fel de... nu mă supăr. Dacă sînt dat afară de undeva sau dacă ratez ceva, totul e în regulă, aşa se întîmplă! Sînt un fatalist în felul ăsta. Din cauza asta n-am suferit foarte tare. În acelaşi timp, îmi citeam poeziile în mediile noastre şi era bine, cine trebuia să le-audă le-auzea.

Oralitatea e una din trăsăturile caracteristice pentru dumneavoastră, ca şi pentru mulţi colegi de generaţie, criticul Gheorghe Perian numindu-vă „un poet cu plăcerea sunetelor”. Vă amintiţi cînd aţi început să învăţaţi cuvinte şi expresii din argoul străzii? Ce vă amintiţi despre străzile copilăriei?

Nu sînt străzile din copilărie, sînt străzile din adolescenţă. Fiind un copil foarte timid, n-am depăşit limitele străzii pe care stăteam decît o dată sau de două ori, cînd am mers cu ceilalţi băieţi să jucăm fotbal pe gheaţă. Atît. Deci, ieşeam pînă la stadionul Dinamo şi mai departe nu! Am fost foarte timid. În centrul oraşului am ieşit abia dupa opt ani. O dată sau de două ori m-au dus părinţii si mi-a fost foarte frică. Abia începînd cu vîrsta adolescenţei, cînd ieşi cu colegii în gaşcă şi mergi la o bere, mergi la o petrecere, începi să baţi oraşul, ieşi şi-l asculţi. Iar în studenţie îmi plăcea foarte mult să merg noaptea, cu maşinile de noapte. Traversasem tot oraşul cu maşinile de noapte şi acolo auzeam tot. În general, primele strigăte de pe stradă sînt din strada copilăriei, totuşi: „coada la topor, spoi tingiri, sticle goale, sticle murdare cumpăr!” Astea le ţin minte ca şi-acum, treceau ţiganii pe lînga gard şi ţineam fereastra deschisă şi-auzeam: „coada la topooor!”, „sticle goale, sticle murdare cumpăăăr!”, „spoi tingiri!” s.a.m.d. Ei, şi după aceea am auzit tot, pentru că aveam nu o memorie în ceea ce mă priveşte pe mine, ci o memorie a lucrurilor din jurul meu. Ţin mult mai bine minte lucrurile pe care le-am citit sau care s-au întîmplat în literatură decît ce am făcut eu. Am ani de zile din viaţa mea despre care nu pot să spun nimic. Şi mie mi se pare că toate aceste sunete care vin de-acolo completează viziuni (ţîrîie mobilul). Numai un pic...

Era povestea aceea cu dicţionarul. Să ai tot timpul un dicţionar la tine, să citeşti toate cuvintele, să le prinzi, să te prinzi de ele şi să le foloseşti, să devină ale tale. Dar eu cred că acest tip de arhivare, de căutare în vechime, în istoria cuvîntului, nu mai spune un lucru adevărat. Părerea mea e că ne-am îndepărtat foarte mult de etimologie şi că etimologia este numai un pretext, o sterilitate de tip intelectual. Mie mi se pare că sunetele şi întîmplările, orăcăitul unui calculator, lătratul unui cîine, o ceartă pe stradă, un bătut de covoare, un scîrţîit de chestie spongioasă pe sticlă îţi povestesc despre corpul tău şi despre felul în care vezi lumea si în care lumea se prezintă într-un mod curat. Noi nu vedem lumea cu ochii noştri, ci vedem lumea celor care ne-au învăţat să o vedem. Dicţionarele fac parte din această lume prefabricată. Cu toate plăcerile pe care ţi le oferă dicţionarul, părerea mea este că foşnetele, strigătele, scrîşnetele, scîrţîiturile, chiar şi foşnetul pielii pe piele merită să fie pus în poezie. Pentru că, dacă izbuteşti să-l pui în poezie, vorbeşti ceva despre structura corpului. Pe mine mă interesează foarte mult partea nevăzută a corpului. În momentul de faţă, paradoxal, deşi se ştie despre corpul uman, despre mintea umană enorm de mult, e un paradox – paradoxul sferei: cu cît sfera e mai mare, cu atît suprafaţa ei de atingere cu necunoaşterea e mai mare.

S-a schimbat mult Bucureştiul din timpul vieţii dumneavoastra de tînăr poet?

Nu, adică Bucureştiul s-a schimbat. Nu, adica da! Eu ţin minte cartierul Floreasca, pe urmă Piaţa Chibrit, unde m-am mutat cu mama mea. Am plecat dintr-un cartier care avea numai case şi am nimerit într-un cartier care avea numai blocuri şi unde se construiau numai blocuri. La început, ca tot ţăranu’, am fost foarte fericit că trăiesc la bloc, dar, încetul cu încetul, am început să înţeleg psihologia acestor cutii care m-au scos din minţi. Astfel că, atunci cînd, pe la 14 ani, intram într-o casă adevărată, într-o casă de oameni care este construită după gustul şi asemănarea omului, mi-am dat seama ce înseamnă acele blestemate de cutii de beton în care locuieşte mai mult din jumătate din populaţia României de la oraş. Bucureştiul s-a schimbat, pentru că ţin minte din frageda copilarie tramvaiele cu treaptă rabatabilă. Probabil că în anul ăla murea Nicolae Labiş şi eu văzusem treapta aceea, o ţin minte şi-acuma. Pe urmă, erau nişte maşini ceheşti, Carosa, cu care mergeam în centru la Sf. Vineri. Am văzut tramvaiele de pe Bulevardul Bălcescu. Acuma, începînd să umblu cu fetele, am început să văd cartierele mărginaşe ale Bucureştiului – Berceni, Balta Albă şi, mai ales, Militari şi m-am îngrozit. Pe zi ce trecea deveneau tot mai urîte. Şi nenorocirea a fost, prin 1977, odată cu cutremurul care a dovedit că Bucureştiul e un oras neîngrijit şi fragil, dar mă rog, şi cutremurul a fost puternic; odată cu cutremurul au apărut acele blocuri cu ferestre mici si proptite-n trotuar, de unde mai faci un pas şi cazi în stradă, în partea carosabilă a străzii. Mă gîndesc cu groază că Bucureştiul s-a schimbat într-un mod ireversibil. Pentru că-ţi trebuie dinamită şi multe mii de miliarde ca să reconstruieşti case pentru oameni. Blocurile astea, construite în mare grabă, în care s-au mutat sute de mii, poate un milion de oameni, făcute în grabă, îndesate, urîte, igrasioase şi tot mai multe. Eşti în Balta Alba sau eşti în Militari sau eşti în Berceni sau eşti în Pantelimon – nu ştii niciodată unde eşti. Era un film rusesc, am uitat cum se chema, în care un tip se-mbată, uită că este într-un alt oraş, se urcă în taxi, cere pe o anumită stradă care era exact strada de unde e, se urcă în blocul care seamănă perfect cu blocul lui, deschide o uşă de la apartamentul care avea acelaşi număr cu apartamentul lui, dă peste un cuier care era exact ca al lui, intră în dormitorul care era exact ca al lui şi se culcă acolo.

Da, din Moskova în Leningrad, „Ironya sudibî ili S legkim parom” se numeşte.

Cam aşa ceva. Nici un fel de personalitate. Şi, dacă cineva merge prin ţara asta, primele care se văd sînt blocurile alea urîte care sînt un fel de... ca-n Kafka, sînt nişte colonii penitenciare. Dar eu n-am fost un împătimit al Bucureştiului, de plimbări. Alexandru George ştie să povestească multe despre Bucureşti. Au fost oameni care, într-adevăr, ştiau fiecare colţişor din Bucureşti. Eu eram, cum să spun, mai mult cu fetele, cu visarea, cu discoteca, cu cafeaua, cu poezia. Nu, Bucureştiul nu ştiu cum s-a schimbat. Dar simt că ar fi putut să fie un oraş frumos, foarte, foarte frumos şi este un oraş foarte, foarte urît, supraaglomerat, foarte murdar şi foarte incult şi periculos în ultimul timp.

Domnule Florin Iaru, ce-aţi răspunde la întrebarea „De ce-i atît de frig în frigider?”

Eu sînt pasionat de extremele lumii. M-a interesat într-o perioadă cum s-a născut universul. Am citit Primele trei secunde ale universului. Pe urmă am fost interesat de o problemă care n-ar trebui să mă preocupe în mod normal – dacă universul este în expansiune şi se va răci şi se va termina sau este pulsatoriu, se extinde şi se strînge ca un acordeon. Eu sînt preocupat de lucruri foarte stranii: de ce curentul are o anumită direcţie? De ce creşte firul de păr într-un anumit fel? De ce, atunci cînd vorbim, spunem nişte lucruri în care noi nu credem? Vreau să ştiu de ce e atît de frig în frigider? De ce un gaz care se plimbă, se expandează, produce frig şi pe urmă este comprimat şi produce căldură? Şi partea unde se desface, se destinde, este zona rece a frigiderului şi partea unde este comprimat este compresorul care se găseşte în spatele lui. Acest du-te–vino, un fel de separare a materiei în elementele componente: cald şi frig. Ştii că era o teorie: Universul e o combinaţie de cald şi frig în diverse proporţii şi, de aici, din jocul între cele două stări ale materiei dă şi povestea existenţei noastre. Dar, în general, mi-a plăcut să pun întrebări care mă miră şi pe mine, după atîţia ani, să zic: oare ce-oi fi avut în cap?

Deşi îmbinaţi diferite straturi poetice, lexical, social etc., totul pare foarte natural şi firesc. Lucraţi mult la poeziile dumneavoastră? Sau: cum vă lucraţi poeziile?

Chestie de tehnică! Eu cred că, aşa cum cititor inocent nu există, nu există nici scriitor inocent. Şi că, în general, toţi ratăm ceea ce facem. Eu urmăresc un anumit lucru, urmăresc o anumită stare de agregare a individului, a materiei pentru un individ. Momentul în care lumea îşi pierde zonele fixe – şi asta încerc s-o sugerez sub frazare, deci sub corectitudinea sau incorectitudinea voită gramaticală. Încerc s-o sugerez şi printr-un anumit ritm pe care nu-l arăt niciodată, încerc să-l păstrez foarte ascuns. Eu cred că, într-o perioadă eram convins, că dacă vei alătura nişte sunete într-un anumit ritm şi într-o anumită frecvenţă, poţi provoca cutremure, poţi provoca fericire sau poţi provoca moartea cuiva. Că există la noi o anumită sensibilitate, o capacitate de a auzi lucruri care desfac materie sau fac la loc, fuzionează sau fisionează atomul. Avem capacitatea de a simţi fuziunea şi fisiunea atomului. Ei bine, încercînd, avînd această obsesie care probabil e o ciudăţenie şi eu sînt convins că e o ciudăţenie, încerc s-o redau la un strat subliminal. Şi asta mi se întîmplă în primul rînd în poeziile alea mai ciudate, pe care nici eu nu mi le pot explica. Acolo sînt mai mult fermecat de un anumit ritm şi de-o anumită sonoritate care stă sub elementele poeticului. Dar, pe de altă parte, ştiu că o poezie făcută numai din sunete şi din sonuri, deci din elemente, din grupuri de sunete este foarte plictisitoare, pentru că ea nu spune nimic, decît autorului, un fel de „iai” – adica „i” din înainte şi „a” din tăcut – care-ţi spune ţie ceva, dar care auditoriului nu-i spune nimic. Şi-atunci plasezi pe stratul fonetic, plasezi o poveste care să aibă în ea dinamica acestor întîmplări pe care mi le imaginez. Ele îmi vin de la sine. În general, încerc, cînd scriu o poezie, s-o scriu pînă la capăt. Ea să nu urmeze într-o altă poezie, să nu vină o alta, să nu am cicluri de poezie. Îmi plac poeziile de sine-stătătoare, care spun povestea de la-nceput pîna la sfîrşit. Ciclurile de poezie sînt un fel de telenovele în care fiecare episod îl repetă pe celălalt sub o altă înfăţişare. De aceea, chiar nu-mi plac ciclurile de poezie sau, mă rog, grupările într-un ciclu. Ori ai scris o poezie care are o sută de pagini, ori ai scris o poezie care are o pagină, ele reprezintă un tot, ai terminat şi-ncepi una nouă. Astea sînt teoriile de la care plec, pe care le am permanent în minte şi pe care, după ce le învăţ, încerc să le depăşesc. Pentru că îmi dau seama că orice închidere în canon, închidere în succes, nu este decît o repetiţie foarte tristă. Noi spuneam pe vremuri o “labă tristă”… De aceea am scris foarte puţin în ultimul timp. Mai ales după ce a căzut regimul comunist, eu ştiu că nu mai avem voie să ne batem pentru publicare şi să încercăm cu orice preţ să ieşim. Singura datorie pe care o avem este de a scrie foarte bine. Ce e aia să scrii 20 de volume de poezie? Treizeci? Să scrii un metru linear de poezie. Dacă stăm şi ne gîndim, nicăieri în lume un poet mare nu are mai mult de o sută de poezii. Nici un poet mare n-are mai mult de o sută de poezii pe care să le iubească cineva. Mai multe nu sînt, o sută, cam aşa, e o limită. O sută de poezii şi cu asta basta! Hai să scriem două sute, trei sute de poezii toată viaţa! Asta e enorm! Trei sute de poezii este foarte foarte foarte mult. Chiar sa fie publicabile. Dar alea să fie cele mai bune. Ş-atunci am şi eu o anumită tehnică sau nu ştiu daca-i o tehnică: scriu uşor, în general scriu versuri; care este versul de bază, Dylan Thomas avea treaba asta, îşi scria punctele tari ale poemului. Nu, eu scriu propoziţia de bază a poemului, care e capabilă să rezolve o dramă. Eu nu văd poezia lirică în sine. În general, poezia lirică mă enervează pentru că ea este statică şi este databilă. Eu cred că poezia trebuie să aibă un anumit ritm şi-un anumit story. Îmi place foarte mult poezia epică, care are elemente de epică foarte bogată, pentru că induce în primul rînd un “break” în plictiseala pe care o produce poezia în general în momentul de faţă şi, în acelaşi timp, îţi permite să creezi pe mai multe niveluri, să te plasezi la diverse niveluri în care ai, de fiecare dată, altceva-n cap. E ca şi cum ai construi un fel de scară, de fapt nu e o scară, un bloc, d-asta de care nu-mi place, în care oamenii, palierele, comunică unul cu altul numai prin ciocănituri de mătură; unul îl deranjează pe celălalt şi bat cu măturile în tavan sau în podea pentru a se avertiza că unul îl deranjează pe celălalt şi din bătaia asta de mături iese un sunet care îţi dă senzaţia sau ideea întregului care este nearmonios şi care nu se poate împăca.

Si prin ritmurile din poeziile dumneavoastră ce stare vreţi să provocaţi în celălalt, în cititor?

În general, eu cred că o poezie trebuie să placă. Primul lucru care trebuie sa fie – trebuie să provoace plăcerea, în afara plăcerii eu cred că nu există nimic în poezie. Dacă o poezie nu-ţi place, ea poate să fie minunată, profundă, gigantică, extraordinară, premiantă, dar, dacă nu-ţi place!… Ritmul, în primul rînd, dă o anumită susţinere. Este coloana vertebrală a dinozaurului. Reprezintă osatura pe care se prind muşchii şi restul poemului. Ăla este ritmul şi care nu trebuie sa fie permanent vizibil, că scheletul animalelor nu este la vedere, este ascuns, dar banuieşti că există un schelet flexibil care are un anumit ritm al oaselor din care e compus. Şi-n felul ăsta ritmul pe care-l am eu în cap, nu ştiu dacă fac bine sau rău, faptul că eu şi alţi colegi de-ai mei sîntem la modă este una, ce se va întîmpla mîine chiar nu ştiu şi îmi pare rău dacă se va pierde şi am spus prostii. Dar eu cam asta vreau să fac. Vreau să intru. Există o senzaţie de nelinişte care te face să repeţi anumite versuri. Ne putem referi şi la Eminescu: „Căci era un întuneric / ca o mare fără raze” sau „Argint e pe ape şi aur în aer”. Sau pot să mă gîndesc şi la Urmuz „Cică nişte cronicari / duceau lipsă de şalvari”. Este un nonsens absolut şi care stă în cap. Atenţie! Şi în acelaşi timp, din cauza faptului că noi nu suportăm vidul, noi urîm golul şi-atunci îl umplem. E foarte ciudat că poezia îţi permite să intri numai într-o anumită direcţie, plecînd spre o anumită direcţie. Asta e direcţia pe care pun eu cititorul.

Vă amintiţi cum a apărut Cenaclul de Luni?

O, eu nu sînt un bun marturisitor al Cenaclului de Luni! Mie mi-a plăcut la Cenaclul de Luni. Şi e poate cea mai frumoasă amintire a uceniciei mele literare. Sau a adevăratei mele glorii literare.

Cum era atmosfera acolo?
Păi, asta cred că ţi-au spus-o mulţi. Era în primul rînd foarte mişto, pentru că era un sentiment de solidaritate împotriva vremurilor şi-mpotriva tuturor. Era un loc de dat cu capul unde numai capetele slabe se spărgeau. Era un loc unde se putea rîde în voie şi era un sentiment extraordinar că nu era şedinţă de cenaclu fără rîsete, unde anecdota primează. Acolo anecdota era chiar poezia. Anecdota, că aşa o pronunţau cei de la Junimea. Acolo anecdota era chiar poezia şi ăsta este lucrul cel mai interesant dintre elementele de manifestare ale noastre. Erau şi poezii grele, dar, în general, cînd citea cineva şi ne făcea să rîdem, descopeream că această plăcere a mecanicului pe viu, aşa cum se spune, un fel de ceas care e făcut din elemente statice şi, cu toate astea se mişcă, plecarea asta pe viu dădea o senzaţie că redescoperim lumea. Şi după fiecare şedinţă de rîs era o mai mare bucurie de a trăi. Poeziile noastre provocau o mare bucurie de a trăi.

Ce cazuri ieşite din comun vă amintiţi?

Am să vă povestesc unul care, de fapt, nu mai este în Cenaclul de Luni, ci este exact la sfîrşitul sfîrşitului. Radu Călin Cristea, după ce Cenaclul de Luni a fost desfiinţat, l-a reînfiinţat cînd lucra la CFR. Şi atunci a convins o doamnă de acolo să ţină un cenaclu, că va chema celebrităţi şi va vorbi lumea despre ea de bine. Şi-ntr-adevăr, ne-am strîns acolo, dar n-a durat mai mult de şapte sau opt şedinţe, pentru că s-au prins. Şi noi îl botezasem, nu ştiu, Cenaclul Rapid.

Cenaclul Clubului Rapid…

Cam aşa ceva. Ca să nu ni se dea de urmă. Totul se filma, îţi dai seama, pe bandă video în 1983, era greu ce era acolo. Şi vine un amărît, un terchea-berchea şi zice: „Aaa, lăsaţi că ştiu eu că ăsta e Cenalul de Luni!” Am sărit noi: „Nu e, dom’le, ce, ăla s-a terminat…” Şi gata! Ăla a fost sfîrşitul! Unul care a vrut să arate el că ştie. În general, părţile cele mai simpatice la Cenaclul de Luni erau atunci cînd nu ne plăcea nimic şi ne ridicam frumuşel şi plecam sau mergeam şi cîntam la pian sau ne jucam la maşinuţe. Şi se chinuia bietul poet! Sau cînd autorii încercau să-şi apere producţia literară. Atuncea era o bucurie! Taci, ziceau ăia, n-aţi înţeles nimic! Era exact ceea ce aşteptam. După aia urma o execuţie sîngeroasă! Ţin minte atmosfera. Încă o dată vă spun: eu ţin minte ce mi s-a întîmplat mie. Alţii ştiu pe dinafară, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei. Eu cred că ei ţin minte pe dinafară sute de şedinţe. Eu nu ţin minte decît aerul, ţin minte sunetul.

Poate din cauza asta apar în poezie, în special a celor de la Cenaclul de Luni, lucrurile. Lucruri care intră în poezie. Ţin de atmosfera, nu? Lucrurile pe care le-am văzut şi nu numai. La dumneavoastră apar foarte des lucruri care nu ştiu ce fac şi la Cărtărescu…

Da, mă rog, asta era chiar senzaţia noastră. Nu ştiu ce să spun, nu m-am gîndit niciodată. Eu mă gîndesc la un vers din Macedonski: „Ah, lucrurile cum vorbesc / Şi-n pace nu vor să te lase, / Tu le crezi moarte şi trăiesc / Împrăştiate-n orice casă / Roz catifea, lemn sau mătase / Prin grai aproape omenesc / Tu le crezi moarte şi trăiesc / Aproape-n orice casă”. Iată, ţi-am răspuns!

           

Cum erau atunci poeţii generatiei „optzeci” care acum sînt, majoritatea, destul de sobri?

Nu cred că poeţii generaţiei ’80 sînt sobri. Cei mai sobri sînt Magda Cârneci – este o femeie încîntătoare, dar sobră, Mircea Cărtărescu este un om sobru şi foarte retras, dar Ion Stratan, care s-a retras la Ploieşti, nu este un om sobru, Traian T. Coşovei ce să mai vorbesc, eu nu, Ion Muresan e aproape boem, foarte temperat. Nu, nu. Atenţie! În tinereţe, toţi semănăm mult. Din ce cauză? Din cauza spiritului de grup. Toţi în tinereţe încercăm să ţinem o anumită ştachetă şi să ţinem un anumit hang. Dar există o structură internă care nu este repetitivă. Fiecare individ este cu adevarat un individ. Şi, încetul cu încetul, înaintînd în vîrstă, ori oboseşte, ori se luminează adevarata lui trăsătură de caracter.

Şi acest spirit s-a stins sau mai există, cumva, între voi?

Aaa, nu. Noi ne întîlnim cu foarte mare plăcere. Chiar nu există nici o problemă între noi. Uite, o să-ţi spun un lucru pe care puţină lume îl ştie. Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, eu şi Ion Stratan împreună cu Tudor Jebeleanu scoatem dupa 20 de ani Aer cu diamante exact în versiunea iniţială şi încă o carte, de aceleaşi dimensiuni, cu creaţii de ultimă oră.

Ceea ce-ar fi (aproape) imposibil în cazul celui de-al doilea volum, Cinci!

De ce? S-au certat?

           

Au ramas nu chiar prieteni!

A, da! Da! Ei s-au certat. Păi, vreau să spun, diferenţa între cele două volume nu este de dată de apariţie, ci de un anumit sentiment de solidaritate sau de prietenie.

Ei, atunci, erau foarte buni prieteni.

Atenţie, hai să-i socotim! Mariana Marin, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Muşina, Bogdan Ghiu şi Matei Vişniec.

Nu, nu era Matei Vişniec.

Ba da, cum să nu!

Nu, nu Matei Vişniec e în Cinci, ci Romulus Bucur.

Eu cred că ei erau amici, nu erau prieteni. Că exista o anumită solidaritate prietenească. Atenţie! Şi eu şi Traian şi Cărtărescu şi Stratan ne-am certat de-a lungul timpului de multe ori, dar certurile n-au fost niciodată definitive şi n-au pus niciodată în discuţie valoarea sau buna intenţie, ci doar nepotrivirile întîmplătoare. Astea au fost punctele. Diferenţa dintre cele două cărţi asta este. Una a fost făcută de un grup care a fost foarte sudat şi, atenţie, Cărtărescu şi cu Stratan s-au certat de-a lungul timpului de multe ori. Ne-am pierdut încrederea unii într-alţii, ne-am regăsit-o. Şi întîlnirea pe care am avut-o acum un an de zile, cînd am hotărît lucrul ăsta a fost, într-un fel, încîntătoare. Şi am argumente. Şi acum o scoatem. Deci, cartea este gata scrisă, nu aşteaptă decît să-mplinească 20 de ani ca să iasă pe piaţă!

           

La anul apare?

La anul apare, da!

Întorcîndu-ne la ironie, asupra căreia aş insista… În poezia generaţiei dumneavoastră şi în special în cea a lunediştilor, ironia e o trăsătură foarte importantă. Cum credeţi că ar fi citite aceste texte de nişte oameni lipsiţi de umor şi ironie? Să zicem că aşa ar putea fi urmaşii urmaşilor noştri…

Eu cred că, dacă n-ar avea umor – n-ar trebui să citească!

Ce rol a avut Nicolae Manolescu pentru voi?

În primul rînd ne-a ţinut puţin în frîu şi, fără să ne modifice în nici un fel personalitatea, încerca să ne ţină pe fiecare pe calea lui şi fiecăruia îi aplica un alt tip de discurs. Greşeala lui a fost într-un fel că s-a ataşat sufleteşte faţă de noi, atît cît se putea ataşa Nicolae Manolescu faţă de cineva. Eu nu ştiu cît se poate ataşa. Cred că se ataşează, dar nu arată. Şi, ţi-am mai spus, ne simţeam, cum sa-ţi spun, protejaţi şi în preajma unei valori. Exista şi-o vorbă între noi: că Nicolae Manolescu a-nţeles că a dat marea lovitură a vieţii. Spre deosebire de Laurenţiu Ulici, care ne-a prezentat în 1979 la primul congres naţional de poezie, ne-a prezentat atunci pe toţi, dar care n-a insistat, Nicolae Manolescu ne-a promovat pînă la capăt: a scris despre noi, ne-a susţinut, şi-a îndemnat prietenii literari să scrie despre noi, să ne citească. Mă rog, uneori ne privea amuzat, dar era evident că sîntem un alt fel de poet, nu eram tipul boem, nu participam la boema literară, nu eram mari băutori, deci nu eram tipul clasic şi nici nu eram dedaţi la vorbe mari, adică refuzam grandilocvenţa. Şi-asta poate că i-a plăcut şi poate că şi el ne-a impus să nu fim grandilocvenţi şi să nu sărim măsura în propria apreciere.

N-aţi fost tentat să scrieţi piese?

Ba da, dar n-am oase de prozator. Adică nu pot să stau pe scaun multă vreme. Încerc să scriu la calculator şi după o pagină şi jumătate obosesc.

           

Fiindcă tot aţi amintit de Harms, Harms scrie proze şi piese şi de o pagină...

Da, da, da, aşa e. Nu, eu m-am gîndit la altceva, proiecte, în cap, dar se pare că n-o să le scriu niciodată.

Aţi spus la început că aţi ratat mult fiindcă aţi vrut mult.

Da, eu vreau mult, dar ştiu că nu pot să fac.

În comparaţie cu majoritatea celorlalţi „optzecişti”, dumneavoastră rămîneţi artistic, chiar liric, direct, şi nu teoretizaţi în interiorul poeziei. Demonstraţi şi exemplificaţi în şi prin propiile texte.

Da. Am să încerc să spun... Această descoperire textuală sau care a fost denumită ca o acţiune de descoperire textuală în care scriitorul recunoaşte în faţa cititorului că personajul nu este real, că este doar o ficţiune, că el, scriitorul, nu ştie despre personaj ce ar trebui să ştie, că de fapt scriitorul nu este nici măcar naratorul din poveste, din carte, pe mine mă pune pe gînduri. După ce am prizat-o ca o mare surpriză, am rămas pe gînduri şi am simţit că ceva nu e în regulă, că, în definitiv, cred ca Freizer: „Acum trageţi-vă răsuflarea adînc şi spuneţi după mine: proza este povestire!” Aşa este şi poezia – trageţi-vă sufletul adînc şi spuneţi: poezia este poezie! Şi nu este altceva! Ei bine, nu-mi place să teoretizez sau, ce vreau eu să spun, teoria pe care o fac nu este autoreferenţială. Nu-mi place autoreferenţialitatea, pentru că am constatat un lucru de-a lungul timpului: textele deştepte, cele mai deştepte texte în proză ale generaţiei mele, după zece ani nu mai pot fi citite. Pentru că ştii de la început şi sfîrşitul, nu mai e nici un al doilea plan. Planul al doilea a murit. Capacitatea de a coborî puţin, de a te scufunda în text, a murit tocmai din cauza faptului că autorul, cu inteligenţa lui, a pus o pojghiţa peste tot, prin care doar poţi să priveşti, prin care nu poţi să treci. E foarte stranie această poveste, această inteligenţă care a avut sentimentul unei revoluţii şi care, prin revoluţie a tăiat capul plăcerii. Sînt foarte multe texte ale generaţiei mele care nu mai pot fi citite a doua oară. Le iei şi ţi-a dispărut plăcerea. Tocmai datorită faptului că autorul şi-a interzis lui plăcerea de a ficţiona, de a alerga pe cîmpii, de a-şi lua cîmpii. De-asta eu nu teoretizez, sau încerc să nu teoretizez. Eu fac teorie în ceea ce spun. De multe ori am o teorie care stă la baza textelor. De exemplu, eu cred că oamenii sînt transparenţi, sînt ca aerul uneori, că, deşi ţii pe cineva în braţe, ţii aer în braţe, nu ţii persoana respectivă. Persoana respectivă este în altă parte. Eu cred că uneori oamenii sînt ca obiectele. Că uneori vorbeşti cu un om, eşti cu un om şi de fapt ai în faţa ta un scaun sau o priză, sau o uşă sau o sonerie sau o lampă. Şi ei se comportă ca o uşă, ca o sonerie sau ca o lampă.

           

Sau ca un reportofon.

Sau ca un reportofon. Şi mai cred eu că oamenii se pot ascunde şi-n frigider, că pot să stea acolo în aşteptarea altor vremuri mai bune, că ei aşteaptă ceva – ori încălzirea, ori frigul deplin. Sînt tot felul de năzbîtii care-mi trec prin cap şi care mi se par interesante sau prosteşti după un timp. Dar eu, pornind de la ele, spun – şi spun – mai bine le vezi, aşa cum le văd eu, bine sau rău, le vezi şi poate ai tu idei să spui mai departe despre ce e vorba. Dacă cineva reciteşte ce-am scris acum douăzeci de ani şi-i place şi-acum, nu tot, măcar o treime, o cincime,  o zecime, trei poezii pe care le-am scris în ’80 şi-i plac şi-acum – e bine. Eu zic că e foarte bine. Înseamnă că am capacitatea de a merge a doua oară, de a uimi cu ceva. Singurul lucru care place în poezie – cînd te uimeşte – inteligenţa, dar acea inteligenţă de tip artistic, inteligenţa de a fi mai prost decît cititorul tău.

Desi spectaculoase, ludice, ironice, cele mai multe dintre poeziile dumneavoastră sînt de dragoste. De aici ar rezulta mai multe întrebări: de ce aţi ales această temă? Dragostea vi s-a părut mai apropiată de spiritul poeziilor dvs.? De ce în ultima vreme nu mai publicaţi poezie?

De ce nu mai public poezie am spus. Că eu cred că trebuie scris altfel, vremea îndrăznelilor conjuncturale s-a terminat. Acum trebuie să ai o îndrăzneală ontologică, o îndrăzneală axiologică. Trebuie să ai o îndrăzneală de a sări peste propria umbră. Ori de a o lua de la început, ori de a pune capăt. Şi-acum despre dragoste. E foarte ciudat ceea ce spui tu. Cred c-ar plăcea, îmi place ce-ai spus. Dar vreau sa-ţi spun că cineva care mi-e foarte drag mi-a zis că eu nu scriu nici un fel de poezie de dragoste.

Ce-a citit?

Tot. Şi-a zis: tu nu scrii nici o poezie de dragoste. De fapt, dragostea despre care scrii tu nu există. S-ar putea să fie şi-aşa, nu ştiu. Eu îţi mărturisesc că nu ştiu. Am ceva în cap atunci cînd scriu, chiar am ceva în cap cînd scriu, dar ce am în cap n-aş putea să spun.

Ce aveţi în cap?

Eu am un cuplu în cap şi în această pereche există o absenţă şi-o prezenţă care sînt alternative din diferite motive: de iubire, neiubire, distanţă, uitare ş.a.m.d. Din cauza faptului că fiecare element, fiecare personaj vorbeşte pe un palier al lui: unul stă la etajul unu, altul stă la parter, ei ciocănesc fiecare în uşă, se-aude prin beton, dar unul iese pe uşă, iar altul pe balcon şi nu se-ntîlnesc niciodată, vorbind unul cu celălalt. Cred că se-ntîmplă şi asta. Şi am acest sentiment, ţi-am spus că nu-mi fac iluzii. Şi pentru că nu-mi fac iluzii, mai scriu şi poezie de dragoste.

           

Cum citiţi criticile la cărţile dumneavoastră de poezie?

Cu plăcere. Întotdeauna cu plăcere şi cu multă curiozitate. Sînt interesat. M-am cunoscut cu Mircea Mihăieş mai de-aproape prin 1986–’87. Şi-atîta am stat de vorbă şi am rîs unul cu altul şi zice: „Bă Florine, eu n-am ştiut că tu eşti aşa haios!” – „Da, zic, sînt haios şi ce-i cu asta?” – „Păi, dacă ştiam, scriam mai de bine de tine!” – „Ah, ce nenorocire, zic, în loc să scrii ce crezi tu cu-adevărat, acum vei scrie ca să-mi faci plăcere! Nu-i adevărat, spui prostii că trebuie să-l cunoşti pe autor! Ba nu trebuie să-l cunoşti pe autor! Trebuie să-l cunoşti numai pe cel care scrie. Dacă nu ţi-a plăcut în pagină, atunci n-are dreptul să-ţi placă pentru că-ţi place personajul. Zic, asta este coterie literară”. Un alt caz interesant a fost cel al lui Cornel Regman, care a fost dezamăgit cînd a citit prima mea carte şi foarte entuziasmat la a doua. Eu nu cred că a existat o diferenţă între cele două cărţi, dar m-a bucurat faptul că Cornel Regman, deşi nu i-a plăcut prima carte, a citit-o şi pe a doua. De la el am, la a doua carte, una dintre cele mai frumoase cronici, plăcută, mai plăcută. Nu reacţionez la laude, la laudele nemotivate. Adică, mă laudă cineva: „Domnu’ Iaru, vă citesc!”, cînd eu ştiu că nu public nimic, rîd, dar nu sînt de acord, rîd, mulţumesc, dar ştiu că nu-i adevărat! Sau: „Mi-a plăcut poezia dumneavoastră peste măsură, o visez şi noaptea!” Nu-i adevărat, aşa ceva nu-i adevărat. Astea sînt lucruri convenţionale care nu-mi spun nimic. Mă preocupă foarte mult problema adevărului. Eu cred că adevărul există!

Ce părere aveţi despre poezia de după voi? Cum vă pare poezia tinerilor poeţi de acum? Ce fel de poezie aşteptaţi de la ei şi ce fel de poezie v-ar plăcea să citiţi?

Eu am avut o mare surpriză, invitat fiind prin 1987 şi ’89 la nişte tabere de creaţie organizate de UTC, era un tînăr UTC-ist, de vîrsta mea, care avea funcţie mare în UTC şi care ne ştia pe noi şi cum ne cheamă. Mă rog, pe mine, pe Nedelciu, pe Ion Bogdan Lefter, pe Mircea Cărtărescu ş.a.m.d., şi ne-a invitat să ţinem nişte cursuri tinerilor talentaţi, care se remarcaseră la concursurile literare. Şi-am avut marea surpriză de a avea nişte elevi, ăia nu erau elevi, la cursurile de vară, dar, mă rog, cu care am stat de vorbă două săptămîni vrute şi nevrute şi pe care i-am întîlnit mai tîrziu scriind poezie foarte bine. Îţi dau cîteva exemple. În afară de poeţii basarabeni pe care i-am descoperit cu mare plăcere, tinerii poeţi basarabeni care scriu o cu totul altă poezie decît ce se scrie în Basarabia în general, o diferenţă de la cer la pămînt, nici nu se poate discuta, parca ar fi trăit în altă ţară, nu ştiu cum s-a întîmplat. În primul rînd cu o foarte extraordinară proprietate a limbajului, să nu laud persoanele care se află de faţă. Mi-a plăcut Sorin Gherguţ, foarte mult Sorin Gherguţ, foarte, foarte mult. Îmi place T. O. Bobe foarte mult, Marius Ianuş atunci cînd scrie poezie şi nu… Nu, serios! Eu cred că Marius e pîndit de marele pericol de a nu mai scrie niciodată poezie. Cred că cineva trebuie să stea în spatele lui şi să-l împingă să scrie poezie bună. E un caz Marius Ianuş. Sînt poeţi care-mi plac, dar Gherguţ e unul din preferaţii mei. El este foarte puţin cunoscut, a publicat în condiţii nu strălucite o carte acum doi ani de zile şi mi-a părut rău că nu a luat un premiu de debut, pentru că îl merita, era foarte bun acum trei ani de zile. Eu îi ţin minte poeziile apărute într-o revistă acum 7-8 ani şi am văzut în nişte foicele poeziile lui şi am căzut pe spate de plăcere. Acuma ce fel de poezie mi-ar plăcea mie? În primul rînd o poezie care să nu fie „optzecistă”, deci să nu aibă caracteristicile poeziei congenerilor mei. O intrare în această formulă de succes are două păcate. Primul păcat este că uzează modelul şi, doi, că îşi neagă valoarea. În general nu-mi place poezia scremută, poezia care spune lucruri grele fără să ofere, cum să spun, şi plăcere. Nu-mi place poezia „pudibondă”, vorbea acum 70 de ani Ion Barbu de „poezia leneşă”, ei bine, există în toate epocile o poezie leneşă care spune lucrurile foarte bine şi foarte corect. Nu-mi place poezia corectă şi nu-mi place poezia medie. Ioan Es. Pop, puteam să ţi-l dau şi pe Ioan Es. Pop la poeţi care sînt mai tineri, deşi cu foarte puţin mai tînăr decît mine, el practic e asimilat cu generatia ’90. E foarte bun, foarte bun, excepţional. Îmi place foarte mult poezia care să mă surprindă, de aceea nici nu pot să spun cum este, să-mi creeze senzaţia că lucrurile nu sînt aşa cum credeam. Să-mi dea convingerile peste cap, să-mi dea senzaţia că mai am ceva de învăţat de la alţii. Cam asta e dorinţa pe care o am. Altfel, recunosc lucrurile spuse corect, spuse bine, cu acurateţe, dar nu pot să nu le recunosc, le apreciez, dar nu pot să nu le uit. Adică nu ţin minte. Eu cred că capacitatea asta, caracteristica memotehnică a poeziei este poate cel mai important lucru. Unul din cele mai importante lucruri. Dacă ţi se lipeşte de creier, în general de creier ţi se lipesc lucrurile foarte bune şi foarte proaste. Îţi dau numai un exemplu: „Mai trece-o noapte şi mai trece-o zi, / se stringe lupta dintre clase, / iar chiaburii se gîndesc a fi / elemente tot mai duşmănoase” – epoca proletcultistă. Mi-a rămas în cap. Dar mi-au rămas şi altele de cu totul altă calitate. Şi, în al doilea rînd, mi-ar plăcea o poezie care să nu intre în sistem, o poezie care să nu ţintească la premii, deci care să nu urmărească ochiul criticului, ci să urmarească ochiul cititorului. Iar eu sînt un cititor.

Costache Olăreanu scria într-un articol din Vineri că, pe cînd era ministrul culturii, propunea, fie şi în glumă, să vă dea întreaga administraţie a Casei Poporului, să faceţi din ea ce aţi dori. Dacă s-ar fi putut întîmpla asta, ce-aţi fi făcut în/cu/la/din această cladire uriaşă?

E-adevărat. S-a discutat, dar, evident, oricui i s-ar face frică să-mi dea mie aşa ceva pe mînă. Atunci nu ştiam ce să fac. Acum ştiu ce-aş fi făcut: un parc de distracţii. Un palat de distracţii cu tobogane, cu palate fantomă cu monştri de plastic, un palat în care să intri două-trei zile şi să ieşi stors din el. Cel mai mare palat de distracţii din lume. Şi cred că am fi fost cei mai bogaţi, pentru că am fi avut două-trei milioane de vizitatori. Asta aş fi făcut din el. Îţi dai seama: să rîzi în palatul lui Ceauşescu, să rîzi şi în acelaşi timp să te temi... Şi băgam montagne russe care să se plimbe prin tot palatul. 

(29 mai 2000, Bucureşti)