Poezii de Bogdan Ghiu
(Foto: Mihai & Ion Barbu)
Poem
Ceilalţi
scriu încă. Iar tu
ai şi
terminat.
Lecţie
Mai
întîi de toate am învăţat să mă dau la o parte, să las locul gol, să fac loc
lucrului. Lucrul este locul meu,
gol.
Locul părăsit de mine, îmbrăţişat, din care am reuşit să mă smulg (temporar,
căci cine îşi poate părăsi cu
adevărat
locul, tot ce poate avea?). Mă dau la o parte şi mă gîndesc la locul meu, gol.
Privesc în gol, în golul meu, făcut de mine. Gol, ca adjectiv, e tot locul.
Golul, ca substantiv, e locul lăsat acum de mine, locul în care eu nu mai sînt.
Golul este creaţia mea. Tot ce pot, pe lume, face.
„Cal singur pe
autostradă”
Lui Bedros
Horasangian
Un om
singur se gîndeşte la alt om singur. Ce propoziţie teribilă, aici, în susul
paginii, de unde totul va curge, la
capătul
unui coridor lung care duce afară. E cu spatele sau cu faţa? Intră sau iese? La
capătul unui coridor lung
care
aduce la mine.
Un om
singur se gîndeşte la alt om singur. Şi aici, în continuare, mai departe. Şi
aici, un om singur se gîndeşte la
alt om singur.
Dar şi aici. Şi aici.
Propoziţia
devine un obiect, un bun pe care îl aşez unde vreau, căruia îi schimb locul. E
pretutindeni.
Un om
singur se gîndeşte la alt om singur. La mijlocul paginii. Tot mai aproape.
Un om
singur se gîndeşte a alt om singur. Nu se apropie să-şi vorbească, nu sînt două
obiecte care se pot întîlni.
Fiecare,
gol, e loc pentru celălalt. Se gîndeşte la el. (Cîndva am să merg mai departe,
şi mai departe, tot mai departe.
Departe.
Departe rău.) Se gîndeşte la el. E singur în celălalt, care se gîndeşte la el.
Fiecare îşi visează interiorul, îşi
vede
spaţiul în care e un om singur la care se gîndeşte, la care să se gîndească. A
te gîndi în singurătate – a ta – la
un om
singur – în singurătatea lui, tot ce poate avea – este a-l face pe acela gîndul
tău. Acel om singur ca şi tine e
gîndul
tău. Chiar gîndul tău. Tocmai gîndul. Gîndul, nu altceva. Cineva. Gîndul unui
om singur nu poate fi decît
un om
singur. Gîndul nu poate fi decît un om singur. Gîndul este un om singur.
Un om
singur are un singur gînd: un om singur. Gîndul lui e un om. Nu se poate
imagina un singur om singur.
Acela nu
ar avea gînd.
Încearcă
să-l adăpostească pe omul singur în stomacul lui, unde e loc, să-l aline cu
ţesuturile lui moi, cu omurile
calde.
Un om singur e locul altui om singur. Îi face loc. Se gîndeşte la el.
Un om
singur se gîndeşte la alt om singur. Acela e proiectul şi amintirea lui,
viitorul şi trecutul lui. Deşi nu formează o familie, simbioza lor reprezintă
adevărata celulă de bază a societăţii. Cea mai puternică, cea mai rezistentă.
Nici o
diviziune nu o poate atinge. Nu individul este particula, ci un om singur care
se gîndeşte la alt om singur.
Nu
există om singur. Doar un om singur care se gîndeşte la un alt om singur.
Un om
singur se gîndeşte la alt om singur. Fără ca vreodată să facă ceva împreună, la
un loc.
Declaraţia de
nefiinţă sau America de pe urmă
Nu sînt
totul. Nu sînt nimic. Nu sînt homosexual, nu sînt seropozitiv, nu sînt
alcoolic, nu sînt evreu, nu sînt securist, nu sînt african, nu sînt
poet, nu
sînt prozator, nu sînt filos(z)of.
Nu sînt
femeie, nu sînt feminist, nu sînt copil, nu sînt handicapat, nu sînt epileptic,
nu sînt schizofren, nu sînt paranoic, nu sînt maniaco-depresiv, nu sînt ţăran,
nu sînt reporter, nu sînt american, nu sînt nefumător. Nu sînt ales.
Nu sînt
din lumea a treia, nu sînt palestinian, nu sînt armean, nu sînt cecen, nu sînt
profesor, nu sînt neînsurat,
nu sînt
orfan, nu sînt condamnat la moarte, nu sînt kurd, nu sînt student, nu sînt de
profesie, nu sînt din provincie,
nu sînt
de la centru.
Nu sînt
cerşetor şi nu sînt cloşard.
Nu sînt
mason, nu sînt scientolog, nu sînt baptist, nu sînt certat cu nici o
disciplină, nu sînt dis(z)ident, nu sînt
muncitor,
nu sînt interdisciplinar, nu sînt stîngaci, nu sînt peltic, nu sînt mut, nu
sînt rănit, nu sînt gras, nu sînt
chel, nu
sînt eurointelectual.
Nu sînt
lesbiană, nu sînt urbanist, nu sînt bătrîn. Nu sînt ceva şi am încetat a fi
altul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu