„M-a făcut mama existențialist”

 

„M-a făcut mama existențialist”

 

„Lucrurile nelămurite din noi sînt ca bolile netratate la timp. (...)

Înțelegerea de sine, oricît de întîrziată și de dureroasă,

aduce cu ea ușurare și împăcare”.

           

Dacă Dan Coman ne dăruiește, prin „Lipsa de greutate a lumii”, cartea bărbatului la 50 de ani, Constantin Cheianu ne face cadou cartea bărbatului la 64 – „M-a făcut mama existențialist: jurnal, memorii, confesiuni” (Editura Cartier, 2025)! Și Dan Coman, și Constantin Cheianu își privesc și analizează viața onest, sincer, la rece, înțelegînd și conștientizînd că îmbătrînesc și cea mai mare parte a vieții a rămas în spate, iar aceste două cărți sînt extraordinare, de citit neapărat!

Recunosc că mă obișnuisem cu prozatorul Constantin Cheianu, care a publicat în ultimii ani cîteva volume de proză care se află în raftul meu cu cărțile preferate, din spatele biroului la care scriu, iar acum avem și autobiografia necenzurată a acestui scriitor cu totul deosebit. E necenzurată nu în sens că ar folosi „cuvinte d’alea”, deloc, e vorba de substanța cărții, stările descrise și provocate, sentimentele, ideile – toate acestea sînt necenzurate, spuse & expuse direct, fie că e vorba de el, din copilărie și pînă acum, fie că e vorba de părinți, consăteni, colegi de muncă sau de condei.

În „cuvîntul înainte” Constantin Cheianu spune că a scris această carte din „nevoia de a-mi înțelege viața”, carte pe care, scriind-o, „am descoperit lucruri pe care nu le bănuiam, de pildă acela că omul care mi-a marcat cel mai adînc personalitatea a fost maică-mea”. Carte scrisă ca o spovedanie, în care „îmi judec viața, vreau să înțeleg cum a fost cu adevărat”. Pentru a scrie cartea asta scriitorul a abandonat un proiect TV care mergea foarte bine și a ieșit la pensie, fiindcă intra în scrierea acestei lucrări existențiale, intime, autobiografice, directe, crude, pentru realizarea căreia avea nevoie de liniște și concentrare totală. Apoi, „vîrsta este ceea ce te smulge din propria viață și te transformă în martorul ei”. Cred că asta l-a convins să-și scrie autobiografia – vîrsta și simptomele unei boli necruțătoare, despre care scrie chiar în această carte cutremurătoare, construită, fragmentar, din ce spune subtitlul: pagini de jurnal, memorii, confesiuni. Dar și multe altele – idei filozofice, sociale, religioase, existențiale, intime. E adevărat că și cele două romane autobiografice, „Totul despre mine” și „Sex & Perestroika”, recunoaște Constantin Cheianu, au însemnat „cunoaștere de sine” („Am aflat lucruri pe care nu le bănuiam și pe care – constatam cu satisfacție – nu le-aș fi descoperit altfel decît prin scris. Așa mă edificam o dată în plus asupra puterii de introspecție și de autocunoaștere a scrisului literar”). Constantin Cheianu despre trecerea timpului: „Povestea lui Dorian Gray ar putea fi privită și ca una despre condiția umană în general. La o anumită vîrstă – mie mi s-a întîmplat la șaizeci de ani –, într-o bună dimineață te trezești cu un alt chip, alt trup și alt organism decît cele pe care le-ai avut pînă atunci. Într-o primă etapă încerci să ignori această realitate, vrei să te simți în continuare în pielea celui care ai fost în ultimii vreo douăzeci de ani, a „bărbatului între două vîrste”, numai că de aici încolo o să-ți descoperi în fiecare dimineață un nou disconfort fizic, o nouă stare de rău, o nouă zbîrcitură, un nou junghi, o nouă durere, o nouă boală. Ai mai fi putut rămîne „bărbatul între două vîrste” încă vreun secol-două, dar noul trup, noul chip și noul organism îți omoară acest eu tînăr în doi-trei ani”. Constantin Cheianu despre trecerea vieții: „Urc în troleibuz, îi arăt taxatoarei legitimația de pensionar și am un acut sentiment de déjà-vu; parcă mai ieri îi prezentam abonamentul de student. De ieri pînă astăzi au trecut patruzeci și cinci de ani”. Constantin Cheianu despre cum neatingerea viselor din tinerețe nu e o ratare, din simplul motiv că același om la tinerețe și la bătrînețe sînt ca doi oameni diferiți: „Sau poate să te raportezi la tine, cel din tinerețe, și la țintele pe care ți le-ai propus atunci și, dacă le-ai atins, să deduci că ai reușit în viață, dacă nu (cum mi s-a întîmplat mie, de pildă), să tragi concluzia că ți-ai ratat viața. Da, dar eu cel de astăzi și eu cel de atunci sîntem două persoane radical diferite (am început să fim diferiți încă de la treizeci de ani ai mei). Eu, cel de astăzi, știu despre mine cel de la douăzeci de ani mult mai multe decît știa „el” însuși despre sine, în timp ce „el”, atunci, nu știa practic nimic despre mine cel de acum. Cum putea „el”, cel de atunci, să-mi stabilească ținte mie, celui de astăzi? Poate că i-am ratat viața „lui”, dar oare și pe „a mea”?...”

Din copilărie își amintește despre nevoia de „a mă comprima”, fiindcă e dintotdeauna cu un cap mai înalt decît colegii lui, printre care „băieții răi”, care l-au luat la ochi chiar din prima zi de școală („Așa avea să se deruleze copilăria și adolescența mea, între șicanele și ponoasele provocate de băieții răi, pe de o parte, și o mamă autoritară, care nu suporta să mă știe slab ori fricos, pe de altă parte. Tata reprezenta, ca și băieții răi, o altă amenințare pentru mine”). În copilărie era obsedat să fie plăcut de toată lumea, să nu dezamăgească pe nimeni („Probabil, mi-am dorit, înainte de toate, să nu-i dezamăgesc și să-i fac mîndri de mine pe părinți, în special pe mama, dar, fiindcă mi s-a părut că nu reușesc, am sfîrșit prin a face tot ce pot ca să nu dezamăgesc pe nimeni, să fiu pe placul tuturor. Să plac educatoarelor și copiilor de la grădiniță, să plac, mai tîrziu, profesorilor și colegilor de clasă și de școală, rudelor și vecinilor, consătenilor și străinilor veniți în sat, oamenilor buni și oamenilor răi, cîinilor, pisicilor, vacilor, oilor, caprelor, gîștelor, albinelor și tuturor celorlalte vietăți din sat. Gîndul că am dezamăgit pe cineva ori că nu plac cuiva mă făcea să uit de prețuirea celorlalți și să sufăr. Nu-mi ascultam dorințele, eram atent la ce vor ceilalți, nu-mi puneam problema, de pildă, cu cine vreau să fiu eu prieten, ci să accept prietenia oricui. Cînd a venit epoca primelor îndrăgostiri, nu am avut curajul să-i propun să ieșim fetei care îmi plăcea de teama unui refuz, am abordat-o pe una despre care eram sigur că n-o să spună „nu”. Niciodată, mai tîrziu, nu am încercat să cuceresc o femeie care mă atrage, fiind convins că nu am sorți de izbîndă, m-am mulțumit să le abordez doar pe acelea care îmi arătau interes și simpatie vădite. Mi se părea suficient să fiu iubit de femeie, sentimentul ei ca și cum îl conținea și pe al meu. Cu anii am învățat să-mi ascult și să-mi impun eul, dar nici astăzi nu cred că am scăpat cu totul de obsesia din copilărie”). Era un copil vesel, bucuros să-i facă pe ceilalți copii să rîdă, la școală învăța foarte bine, îi plăcea să citească, doar că realitatea nu semăna deloc cu cele citite și învățate la școală („Mi-am trăit copilăria și adolescența în două dimensiuni, două lumi diametral opuse: una, delicată și romantică, a cărților, a filmelor, a jocului, a muzicii și a visurilor, în care binele și frumosul triumfau întotdeauna, la sfîrșit instaurîndu-se pacea și armonia, și alta reală, în care un nesfîrșit conflict între părinți, condimentat cu urlete, plînsete, înjurături, spart de vase și geamuri, violență fizică, după ce înceta pentru o lună-două, făcîndu-mă să sper de fiecare dată că, în sfîrșit, va fi și în casa noastră, ca în cărți, pace și armonie, se reaprindea mereu cu aceeași duritate și intensitate. Uneori maică-mea scăpa de pumnii tatei doar fugind de acasă și înnoptînd la bunici, părinții ei. (...) Faptul că, după ce se înjurau și băteau, mama și cu tata își aminteau că mai sînt și părinți și ne arătau nouă, copiilor, la orice abatere, aceeași duritate și furie cu care se tratau între ei nu putea decît să adîncească ruptura dintre noi și ei. Rezulta că ne urăsc la fel de mult cum se urăsc între ei! (...) Copilăria și adolescența mea s-au desfășurat sub semnul unei iminente catastrofe: m-am temut mereu că tata ar putea, la beție, să o omoare pe mama”). Se înțelege, firește, că relația părinților e dezastruoasă din toate punctele de vedere – relația dintre părinți, dar și dintre părinți și copii („Dacă tata avea slăbiciunea paharului, mama suferea de patima banilor, banii erau pentru ea mult mai importanți decît scopul pentru care îi făcea. Nu-i plăcea să-i cheltuiască, adora să-i cîștige și nu se mulțumea cu necesarul pentru o viață decentă, era obsedată să-și facă rezerve. Familia părea să fie pentru ea în primul rînd o afacere din care puteai scoate bani, ea fiind patronul, eu cu soră-mea și cu tata, angajații. Cele mai multe pedepse pe care le-am încasat, cu soră-mea, în copilărie erau din cauza banilor: își ieșea din minți dacă spărgeam un pahar sau o farfurie, dacă uitam un bec aprins, dacă pierdeam ceva din casă ori ne rupeam vreo haină, pentru că toate astea însemnau pierdere de bani. Bogăția era unul dintre criteriile de bază cu care judeca despre valoarea unui om. Nu au interesat-o locurile mele de muncă și funcțiile pe care le-am ocupat decît din perspectiva salariilor pe care le ridicam, și din punctul acesta de vedere am fost mereu o dezamăgire pentru ea”). Dar asta era „viața la țară” în anii ’60-’70 în R.S.S. Moldovenească, Constantin Cheianu spune deschis că nu și-a propus să acuze sau să condamne, ci, scriind, încearcă să analizeze și să (se) înțeleagă („Am insistat de mai multe ori în aceste pagini pe ideea că tot ce s-a întîmplat urît în copilăria mea între părinți – certurile, violența fizică, alcoolismul –, toate astea erau în firea lucrurilor în aproape toate casele din mahala și din sat. Aproape toți bărbații din acea epocă consumau regulat alcool și își băteau, la fel de regulat, nevestele, majoritatea soțiilor adorau banii și își certau soții risipitori și aproape nu era părinte care să nu-și maltrateze copiii și să nu fie zgîrcit la laude cu ei. După ce au avut parte de copilării și adolescențe marcate de război, foamete și deportări, în timpul cărora nu se puteau bucura de strictul necesar, mamele și tații noștri aveau destule motive să se considere părinți buni, dacă noi nu duceam lipsă de nimic. Se credeau, totodată, în drept să fie duri cu noi întrucît mai tîrziu ne vor fi făcut nunți, ne vor fi ajutat la înălțat case, la crescut copii. Și eu, și soră-mea am avut parte, într-o măsură mai mare ori mai mică, de toate acestea, iar faptul că, din cauza unui soț bețiv, maică-mea, pentru a ni le asigura, a trebuit să se bazeze doar pe puterile ei o caracterizează ca pe un părinte foarte bun. Poate singurele lucruri pe care le pot reproșa părinților mei este că certurile și violențele din casa noastră erau mai frecvente și mai dure decît „media pe sat”, ca să zic așa, precum și că tata consuma mai mult alcool decît alți bărbați. Întîmplarea a făcut să fiu un copil mai sensibil și mai delicat decît majoritatea semenilor mei și, din cauza aceasta, cele petrecute în familia mea m-au marcat mai profund și mai grav decît pe alți copii. Aș fi pățit-o la fel însă dacă mă nășteam în oricare din familiile din mahalaua noastră, iată de ce, dacă simt o nemulțumire și o furie, în acest sens, acestea se îndreaptă mai degrabă către un tip de familie, o mentalitate și un sistem politic, în general, decît către niște părinți concreți”).

Bucuria a fost mare cînd a putut să se elibereze „de nesuferita tutelă a părinților”, să se rupă de acea atmosferă nocivă și să plece la învățătură, cît mai departe. A încercat să intre la actorie la Moscova, dar admis a fost la doar 10 km de satul său, la Facultatea de Filologie de la Universitatea de Stat din Chișinău. Oricum, era altă lume, pe care putea s-o controleze, era un tînăr talentat, care-și folosește talentul actoricesc pentru a-și distra colegii, inteligența și lecturile pentru a fi unul din cei mai buni studenți, apoi jurnaliști, dramaturgi, scriitori. Dar își va da seama că nu va putea scăpa de fricile copilăriei niciodată, în nici un domeniu, fie el profesional, fie existențial, sentimental, intim. Autoanaliza la capitolul iubire tot de familie e legată. Cînd a fost „furată”, mamă-sa și-a dat seama chiar atunci că a greșit și s-a întors acasă, fără să i se fi întîmplat nimic în acea seară, fiindcă „alesul” s-a îmbătat în așa hal, încît a adormit imediat după ce s-au retras în camera lui. Dar tatăl ei, deși nu simpatiza deloc familia în care i s-a dus fiica, n-a acceptat nici să se mai întoarcă, după ce „l-a făcut de rușine”. După o relație de doi ani, în studenție, cu o fată cumsecade, dar care nu-l atrăgea fizic, îi spune că vrea să se despartă, iar ea izbucnește în plîns și, în urma șantajului emoțional, ajunge să se căsătorească, știind chiar de atunci că vor divorța. Apoi e atras de femeile nocive, chiar dacă era conștient de asta („nu eram capabil să iubesc femeile bune și romantice care mă îndrăgeau, pentru că, așa cum am mai spus, nu mă iubeam pe mine însumi, or narcisistele tocmai asta îmi ofereau: neiubire”).

E adevărat că „M-a făcut mama existențialist” e o autobiografie montagniană despre descoperirea (și înțelegerea) de sine, dar e și despre foarte multe altele. Despre îmbătrînire, moarte, viață și restul vieții, despre impactul bolii și a morții asupra omului, despre credință, credincioși, Dumnezeu, ateiști, superficialitate, despre ranchiunoși, minciunile și prefăcătoriile de pe rețelele sociale, despre medicii sadici, despre spitalele de acum – un fel de filiale ale bisericilor sau mai degrabă ale cimitirelor, despre cum oamenii talentați pot fi ticăloși, despre „figurile împăiate” de la televizor, despre necesitățile omului, de la sex la Mozart, despre planeta Pămînt, pe care locuiesc oameni care respiră aer și vorbesc cuvinte („Aerul este poluat, cuvintele, toxice”). Cartea se citește cu mare interes și... plăcere. Pe lîngă autocritica dură și nemiloasă (ce ne mai place autoironia și autocritica!), pilde înțelepte (cum e cea cu tînărul și tînăra care își propun să fie buni, corecți, sinceri și onești), întrebări existențiale („Cum ajunge un tip ca mine de la ura față de alcool la alcoolism?”, „De ce oare amurgul anilor ne este bîntuit de regrete pentru ocaziile ratate de-a lungul vieții?”), cartea e împînzită de idei originale, formulate exact și concis, ca niște proverbe sau maxime („Cuvintele, o haită de ogari alergînd după iepurele-idee”, „Bucuria înțelegerii compensează tristețea concluziilor”, „Lîngă un părinte „de fier” adesea crește un copil „de ceară”, „Lucrurile nelămurite din noi sînt ca bolile netratate la timp”, „Alcoolul este elixirul tinereții”, „Să mori fără a te fi înțeles mi se pare mai grav decît să mori fără a te fi realizat” etc., etc.).

Sînt convins că mulți cititori basarabeni au recunoscut personaje, chiar dacă de cele mai multe ori Constantin Cheianu nu dă nume cînd povestește despre dezamăgiri, trădări, ranchiunoși, proști, grafomani, prezentatori TV analfabeți sau ticăloși, etc. Pe unii i-am recunoscut și eu, plecat din R. Moldova în 1996, apoi, orice cititor curios ar putea descoperi relativ ușor despre cine e vorba acolo sau acolo, dar, vă spun sincer, cartea se citește mult mai cu plăcere dacă nu cauți să descoperi personajele din viața reală, ci dacă o citești pentru stil, învățăminte, pilde, idei, situații, momente, schițe. Citești „M-a făcut mama existențialist” de Constantin Cheianu așa cum îl citea pe vremuri Constantin Cheianu pe Montagne – încet, fără grabă, cîte puțin, meditînd adesea la cele tocmai citite. Lectură plăcută și utilă! 

Constantin Cheianu, „M-a făcut mama existențialist: jurnal, memorii, confesiuni”, Editura Cartier, 2025