Scrisoare din oraşul care se naşte în singurătatea şi haosul sfîrşitului de mileniu
Scrisoare din oraşul care se naşte în
singurătatea şi haosul sfîrşitului de mileniu
sau Despre lumea
interioară a lumii exterioare a lumii interioare a lui Călin Vlasie
„E ca şi cum te-ai plimba cu două sute
de mii de cîini pe Strada Mare”
„Tîrziu tîrziu domnişoara psiholog
îşi împacheta în pudrieră
limbul de păr blond
şi tîra al său
psih
spre
clapele
joase
de pian
dezacordat
ale scării”
Aşa cum
prin Al. Muşina putem ilustra poezia realului şi prin Gheorghe Iova – poezia
textului, Călin Vlasie reprezintă de minune poezia din spaţiul psi, poezia psihozei. În primul rînd, ca şi Muşina şi Iova, Vlasie este un excelent
teoretician al poeziei pe care o face, nu numai în eseurile teoretice, dar şi
în interiorul textelor lirice, fiecare dintre ele formînd o lume aparte, o
poveste, care intră în comuniune într-o carte
de poveşti, care se numeşte Acţiunea
interioară.
Chiar
din prima sa carte, Călin Vlasie îşi găseşte stilul şi îşi crează o lume aparte
(„Singur şi fără singurătate” – Studiu), în care se cufundă ca într-o
mare şi din care iese abia după ce îşi vede publicată Acţiunea interioară (Editura
Paralela 45, Piteşti, 1999), antologia
care cuprinde traseul (chiar dacă „încîlcit”) în integritatea sa: Neuronia (Biblioteca Argeş, nr. 2, 1981), Laborator spaţial (Editura Albatros,
Bucureşti, 1984), Întoarcerea în viitor (Editura
Litera, Bucureşti, 1990), Un timp de vis (Editura Calende, Piteşti, 1993) şi, surpriză (?)– un nou ciclu poetic, Ceaţă şi Aură. Călin Vlasie şi-ar fi
putut lua ca moto pentru această antologie scrisoarea a II-a din Psittey, care reflectă cu multă
exactitate lumea poetică vlasiană: „Există un oraş care se naşte în singurătate
şi / haosul sfîrşitului de mileniu. Exact în momentul în / care toate
speranţele şi năzuinţele sunt proiectate în / necunoscutul necompromis al
mileniului următor. / El se cheamă Urbs sau Miezul Lumii sau, mai / simplu şi
mai concret, PSITTEY. / Psitteyenii sunt un fel de cetăţeni minusculi, dar / pe
măsură ce conştiinţa lor devine mai clară, mai in- / tolerantă, deci mai
ordonată, cu atît dimensiunea lor / lumească devine mai vizibilă şi deci mai
inevitabilă. / Acolo unde se naşte, se dezvoltă, se maturizează / un psitteyan,
aerul, apa, focul, pămîntul şi ideile sunt / imediat şi puternic activate”. În
comparaţie cu autorii poeziei realului, care schimbă „locul acţiunii” poeziei
de pe simbolurile „măreţe” pe „aici şi acum”, Călin Vlasie, prin demersul său,
merge şi mai departe, pe el interesîndu-l eul
psihic al poeziei. Dacă miza poeţilor realului e prezentul, Călin Vlasie
pune accentul pe viitor, dar nu pe viitorul din vis, cum se întîmpla pînă nu
demult, ci pe viitorul imediat, care – în actualitate – intră şi pe uşă şi pe
fereastră concomitent şi imediat, un timp
de vis. Un timp de vis nu este
nici pe departe un text oniric, cum poate să pară la început, e un text din
spaţiul psi, autorul
visului-poemului fiind conştient de suprarealismul stării pe care o descrie, o
urmăreşte şi o defineşte.
În general, psihismul din poezia lui Vlasie foarte mult
timp a fost luat de către critici drept onirism, într-un final Ruxandra
Cesereanu incluzîndu-l în antologia sa de poezie onirică. Şi spaţiul psi şi
spaţiul oniric e de natură interioară, doar că psihismul lui Vlasie, în
comparaţie şi cu dadaismul, presupune foarte mult calcul, conştientizare şi
conştientitate. De aici şi acea precizie şi exactitate, stranie chiar şi pentru
un Gheorghe Crăciun (Un spaţiu numit Neuronia
din Poezia lui Călin Vlasie, pag.
232). „Poezia are viaţa ei psihică”,
iar „psihicul” poeziei nu este egal cu psihicul poetului sau al societăţii,
zice, în Poezie şi psihic (Competiţia continuă), unul dintre
eseurile teoretice publicate, poetul Călin Vlasie, care leagă acest spaţiu psi de maşinismul comunicaţional, care ţine de fapt de o falsă
comunicare, maşinismul creînd „sentimentul
acut al participării, al implicării şi al personalizării generoase. //
Maşinismul izolează, înstrăinează, depersonalizează printr-o prea accentuată
individualizare, obligă la conservare instinctuală a individului şi a speciei.
Maşinismul declanşează şi întreţine războiul eului împotriva altui eu”. Poezia
de acum trebuie să se deosebească de poezia dinainte prin „alt tip de
construcţie psihică”, sugerează Călin Vlasie, absolvent al Facultăţii de Filozofie,
secţia Psihologie, detaliu biografic direct legat de poezia & teoria sa
poetică. Călin Vlasie e un scriitor care introduce în circuitul teoretic Psiheismul (sau Psihismul), care îşi creează o lume interioară în mişcare, această
mişcare însemnînd căutare a psihicului nou al poeziei, căutarea avînd loc în
propria poezie, prin experimente în primul rînd lingvistice, Vlasie căutînd
noutatea, o condiţie minimă, printr-o explorare maximă a potenţelor psihice ale
textului, ceea ce e posibil, zice el, doar în domeniul fondului, al substanţei
poeziei şi nicidecum al formei, cum propuneau modernii, începînd cu Rimbaud.
Psiheismul vlasian e foarte apropiat de poezia realului cu care se
intersectează destul de des, unele haikuleţe de-ale lui Vlasie spunînd acelaşi
lucru cu, să zicem, poemele fluvii ale lui Cărtărescu. Cerul se desparte, de exemplu, e un poem în care existenţa întrece
visul şi în care sînt şterse distanţele dintre sacru – măreţ şi uman – cotidian
(„Cerul se depărtase / Steaua la care priveam / în secret / semăna atît de bine
/ cu mica vitrină”), ca şi în Originea
poemului, unde „(Chiar acum ninge / Farmacia intră în cer / ca un glonţ
amortizat)”, temă (sau obsesie) dezvoltată şi-n scrisoarea a VII-a din Psittey: „Despre aceeaşi obsesie o
realitate mai puternică decît imaginaţia”. Chiar din primul poem, Cîntă Tu!, se vede apetitul experimental
al lui Călin Vlasie, care-şi formează o lume personală, un stil poetic
inconfundabil. Poezia lui Vlasie e clară, scurtă, simplă, epică, poeme aproape
ermetice, de parcă, înainte de a scrie, autorul şi-a propus să folosească numai
un număr de cuvinte/expresii, poezie denudată de metaforă şi de ceilalţi tropi
pînă la abstracţionism, trăsătură susţinută de multitudinea de personaje mai
mult sau mai puţin episodice, cu nume extrem de exotice, originea cărora doar
se poate bănui, datorită fonetismului, care sugerează combinaţii de ceva cu
altceva, rămase cunoscute în cele mai multe cazuri doar autorului lor: Legurpo,
nympha Rodopsina, Goolifern din Wydkul, Hemmy harpista, Phisester, Karib
Olimpiotul, Satyrul Blassios, Nimpholida, Domnul Mecanic, Meliopag, Demonassa,
Wolfram, Şitanana Alber, Afres, Ungmar din Ro - Ungmar cea roşie, Máhna-Máhina,
Kandy, Sivla, Bewihared-paşa, Ynor... Aceste personaje îşi poartă numele prin
plantaţia Saal, dealul Faythá, Mastrya, Ubqra, Sinvuacumtec, 1400 DH, Rohod,
strania urbe Psittey, Valea Megavid, locul Ed, clinica Ov, zona Ag, Calea
Ramtavarepa, Mnemonunda, K.W.... Denumiri care i-au făcut pe unii critici să-l
includă pe Vlasie la literatura S.F., la poezia absurdă, a abstractului, sau
pur şi simplu să-i atribuie o „imaginaţie maladivă” (Romulus Bucur, Vis, coşmar, realitate în Poeţi
optzecişti (şi nu numai) în anii 90, Editura Paralela 45, 2000). În realitate, „poetul e un căutător (şi un inventator) de nume proprii” (Nicolae
Manolescu, postfaţa Neuroniei,
reluată şi-n Întoarcerea în viitor),
iar această aglomerare a textelor sale cu cuvinte stridente, noţiuni şi
sintagme colorate e asemănătoare cu aceea din poezia lui Mircea Cărtărescu,
fiind vorba de acelaşi demers, deosebindu-se doar materialul utilizat. Dacă
Mircea Cărtărescu sau Traian T. Coşovei îşi aglomerează poeziile cu obiecte din
domeniul cotidian, din biografia & geografia străzii sau a vitrinelor şi
stadioanelor, care, acum, nu mai sînt neologice, ci, din contra, aproape
arhaice, astfel păstrîndu-şi în continuare originalitatea, avînd loc acea e-sau in-voluţie, fiind în mişcare, ciudăţeniile lui Călin Vlasie au
rămas ca atare în continuare, neologice şi exotice. Rodopsina, de exemplu, se poate citi în paralel cu Poema chiuvetei lui Mircea Cărtărescu,
doar că la Vlasie, versul căruia se proiectează din combinări de lentile (Psisester), obiectele lui Cărtărescu
sînt înlocuite cu aceste nume stranii şi străine, Goolifern din Wydkul, nympha
Rodopsina care, ca şi la Cărtărescu şi - mai demult - la Urmuz sau Harms, sînt
preschimbate într-un obiect obişnuit, uzual, la Vlasie - într-o sticlă de suc,
şi anume - de Pepsi-Cola (prietenii ştiu de ce): „Goolifern din Wydkul a
iubit-o / pe nimpha Rodopsina / preschimbîndu-se într-o / sticlă cu pepsi”. Cu
ajutorul acestor cuvinte ciudate
Vlasie reuşeşte să formeze acea vivacitate - vioiciune - aură şi ceaţă -
exteriorizare a interiorităţii sau, cum ar zice Peter Handke - Lumea interioară a lumii exterioare a lumii
interioare. Astfel, foarte
numeroase sînt poemele de atmosferă, ca şi, să zicem, Ceaţă (visiune), în care poetul prinde o viziune în ceaţă sau, în
termeni vlasieni, o visiune înceţoşată de bandajul murdar prin care se scurge
ziua. Întorcîndu-ne la Rodopsina, la
Cărtărescu obiectele exprimau sentimente
umane, era vorba de un alt fel de antropocentrism, pe cînd la Vlasie e schimbat
punctul de vedere, felul de a fi, care are rădăcini profunde, interioare,
ţinînd de psihic, nu de sentimente („Pe cînd acidul îi intra în / pîntece,
Rodopsina a văzut / lîngă chioşc sandalele lui / de plastic şi a înnebunit”). „
Ah, ar trebui să am o idee / despre sentimentele lucrurilor”, va spune în Sentimentalizare, un poem din Un
timp de vis, care se încheie cu „E sentimentul că sunt / viu”. Iar încheierea poemului Rodopsina e ionesciană, de un abstracţionism
ironico-sadic, o ironie psihică: „Iar Goolifern schilodul zeu / nu a realizat
nimic din / această tristă experienţă”. La urma urmei, va zice unul dintre cei
doi tractorişti ai lui Vişniec din A fost
găsit un mort, „ce-am realizat noi în viaţă? „ Eul poetic al lui Călin
Vlasie se identifică cu „privirea mea / care m-a inventat pe mine / care mă
trădează fiecărui lucru în parte” (Emisiune). Astfel omul este ceea ce vede
şi, cu cît mai mult(e) vede, cu atît mai mult e violată acţiunea interioară,
liniştea din poemul Linişte („Atîta
linişte!”). Pentru acest eu poetic iubita, ea, e „psiha”, iar el – „psihul”,
fireşte: „psihul şi psiha ce fac?” O schimbare de accent pe aceeaşi latură psi,
şi asta are loc tocmai în timpul afirmării corporalităţii şi a poeziei realului
cotidian. Poemul ca un neuron înainte de explozie, sau mai degrabă implozie.
Poemul cu miile de neuroni care nu mai încap în propriul corp (textualism psi)
şi – uite - explodează (în interior?) odată cu infiltrarea lui – prin ochi - în
psihicul cititorului, care e avertizat că „n-am folosit deloc în / ritmul meu
cuvîntul trup / căci diabolica imaginerie / ar deveni extrem de / plîngăreaţă” (Wolfram).
Deşi în Acţiunea interioară totdeauna
se poate bănui un anume substrat social, nu există o legătură clară între „interior” şi „exterior”
şi lipseşte şi conflictul, după cum observa acelaşi Gheorghe Crăciun,
menţionînd că „tensiunea esenţială a poeziei lui Călin Vlasie rezultă (…) din
contradicţia dintre eul diurn şi eul nocturn” (pag. 248), idee foarte interesantă, îndeletnicirea cu scrisul în
timpul nopţii ducînd nu doar la un limbaj de noapte, ci şi la un psihic şi o
atmosferă altfel, de noapte. Poezia lui Vlasie trimite volens-nolens la Ion
Barbu, mai ales prin calculul cernelii pe hîrtie (Greutatea cernelii pe hîrtie –
Romulus Bucur), prin rigiditate şi organizare în construcţie, cuvintele (şi
chiar şi literele) din poemele lui Vlasie fiind ca nişte soldăţei care se lasă
conduşi de generalul lor la cea mai înaltă fidelitate (High Fidelity – Florin
Iaru). Iar oul dogmatic barbian în actualitate nu poate fi altceva decît „oul utilitar” (Emblema
unui ou). Originalitatea stilului şi a formulei găsite de Călin Vlasie
poate să ţină locul unei întregi şcoli poetice, astfel lămurindu-se într-un fel
faptul că, în comparaţie cu alţi poeţi de excepţie, care au fie imitatori
(Mircea Cărtărescu, Gheorghe Iova, Nichita Danilov, Cristian Popescu), fie
elevi şi discipoli, Călin Vlasie n-a avut parte nici de unii, nici de alţii, şi
nici de prea multă înţelegere din partea criticii literare, altfel nu se
lămureşte această nedreaptă lipsă de popularitate. Poate că totul porneşte de
la simplul motiv că poezia lui Călin Vlasie este „dificilă”, cum scria Ioan
Milea (Singurătate cosmică, Apostrof, nr. 5-6-7, 1991) şi, astfel
stînd lucrurile, criticii au preferat comoditatea, care oricum e mai sigură.
Ciudat e că, privit acum, traseul poetic al lui Călin Vlasie pare extrem de
favorabil, iar soarta lui literară – de-a dreptul fericită, în ciuda
contrariului ilustrat cu multe argumente de către Gheorghe Crăciun în Circumstanţele debutului, prima parte a
postfeţei antologiei Acţiunea interioară, Poezia
lui Călin Vlasie (Observaţii exterioare despre o acţiune interioară),
postfaţă care e o carte în carte, o micromonografie Călin Vlasie, astfel
anulîndu-se şi acel dezavantaj despre care vorbea Mircea Mihăieş în Turneul candidaţilor (Orizont, nr. 37,
sept., 1985), precum că acest poet original „nu şi-a găsit, deocamdată,
comentatori pe măsură”. De altfel, în afara acestei postfeţe istorico-critice,
Gheorghe Crăciun e autorul altui studiu fundamental despre Călin Vlasie – Despărţirea de spaţiul „psi” (În căutarea referinţei, Paralela 45, Piteşti, 1998), folosit şi
pentru scrierea postfeţei. Primul argument că Vlasie a pornit cu dreptul în
impunerea sa ca poet, în afara cărţilor propriu-zise, se înţelege, e excelenta
postfaţă a lui Nicolae Manolescu la Neuronia,
prezentare care caracterizează cu multă exactitate poezia şi poetica lui Călin
Vlasie. Şi aşa cum, în epocă, dacă scria
despre tine Manolescu – existai, dacă aveai o prefaţă sau o postfaţă de Nicolae
Manolescu – nu mai conta ce spun-scriu despre tine ceilalţi, iar Manolescu a
spus că Vlasie este „poet pe cît de talentat pe atît de conştient de meşteşugul
său”. În general, Călin Vlasie e un caz luminos, începînd cu formarea (la
Cenaclul de Luni, împreună cu alţi scriitori excepţionali, care îl apreciază)
şi terminînd cu această antologie, care încheie convingător o perioadă poetică
ingenios teoretizată în Poezie şi psihic (
Competiţia continuă. Generaţia 80 în
texte teoretice, Gheorghe Crăciun, Editura Vlasie, Piteşti, 1994), care se pare că-i doar o parte dintr-o
carte întreagă, inclusă în catalogul Paralelei
45 cu cîţiva ani în urmă, dar care încă n-a apărut.
Ca şi
poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, poezia lui Călin Vlasie este imposibil de
confundat. „Iar eu cînt acest cîntec: / „Comrun viduzuny / stumler runga xuny /
tul viz humbe pon / voh avel evon!” / Acest cîntec obsedat / şi trist şi
nemaiauzit”, povesteşte în Povestea unui
vis din Întoarcerea în viitor Călin Vlasie, care inventează
pentru poezia sa un lexic universal,
o limbă poetică de înţeles (sau de
neînţeles) în aceeaşi măsură pentru cititorii oricărei limbi şi literaturi, o
limbă comună, aşa cum e şi psihicul omului într-o anume situaţie, stare şi
chiar epocă, în contemporaneitate locul, spaţiul pierzînd tot mai mult teren în
favoarea altor trăsături, cum ar fi şi acest psiheism vlasian. Dacă vrei să traduci poezia lui Vlasie, îţi dai
seama că multe dintre cuvinte rămîn intacte, schimbîndu-şi poate doar sufixele.
Întorcîndu-mă la acelaşi prim poem, Cîntă
Tu!, „himenen himenen”, „mundusstrasse”, „panice”, „mundulezul”, „munduleza”,
„organita”… sînt cuvinte-noţiuni care conturează o nervură, un schelet din nervi
pe care se ţine integritatea şi originalitatea textului, constant şi-n spaţiul
Shenghen, care, după cum zicea Gheorghe Iova la Festivalul de poezie
avangardistă de la Sighişoara (2000), pentru români va rămîne totdeauna cuvînt
unguresc. Aceste cuvinte, iată, subliniate cu roşu de către computer, aparţin acelui „psihic nou”, „în mişcare”, despre care Vlasie vorbea în Poezie şi psihic: „Nu doar de o formă
nouă are nevoie poezia („energia” formelor s-a cam consumat – a mai spus
cineva), cît în primul rînd de un psihic nou, deopotrivă al poetului şi
al lumii, dar mai ales al poeziei înseşi, un psihic în mişcare”. Această
căutare a unui „psihic nou” pentru poezie, care l-a dus pe scriitor şi pe
teritoriul lingvisticii, este baza experimentalismului vlasian. Pentru Călin
Vlasie eternitatea, care „este ficţiunea” (Triunghi
cu privighetoare) începe la miezul nopţii. „Auzi tu neuronii cum se
trezesc? / Este patru dimineaţa”, zice Vlasie în Wolfram.
(Dacă
mă grăbeam un pic, era chiar patru. E 4 şi 25. Dacă era patru fix, – cineva
undeva…)
Putem
spune că Vlasie, ca şi Liviu Antonesei, este un poet de noapte şi, ca şi
Gheorghe Crăciun, putem afirma că limbajul la care ajunge Călin Vlasie este „limbajul nocturn”. Într-un fel de
opoziţie întîmplătoare cu ironia lui Andrei Bodiu din Noul poem, în care
noaptea e pentru somn, aşa cum nici „dimineaţa nu e pentru poezie” („cum nu
este nici pentru dragoste. / E pentru muncă (…) Nici prînzul nu e pentru
poezie. / Cum nu e nici pentru dragoste. / La prînz trebuie să mîncăm” – Cursa de 24 de ore, Editura Marineasa, Timişoara, 1994), la Călin
Vlasie noaptea se trezesc neuronii, nervii auriferi ai poeziei. Din alăturarea timpului & limbajului nocturn
cu timpul şi limbajul diurn („Dar dacă într-o zi vine un personaj real / (fie
K.W.) şi-ţi vorbeşte în două limbi / cum ar fi ziua şi noaptea?” – Vînzătorul de lecitină) pot ieşi
scîntei, planete mici de wolfram (ursul polar), care te pot duce cu gîndul la
ceva frumos („eu sedus de psihia unei dimineţi” – A venit trenul), la frumuseţe în general – „Frumuseţe, ah Frumus! /
Adu-mi ungmarite / din norii cumulus / ai ţigării mele / smintite; / încet: /
abstracţii de mîini / de buze şi păr” (Ungmar),
Frumuseţe transformată în „Frumus” care e la un singur „pas” de „Fumus”, ceea
ce-l face pe Gheorghe Perian să se gîndească la legătura dintre scrierea
poeziei şi… fumare, fumat: „În bună tradiţie macedonskiană, autorul descoperă
poezia fumului de ţigară, voluptatea fumatului aflîndu-se la originea unora din
fantasmele sale” (Scriitori români postmoderni, Gheorghe
Perian, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996).
Poezia fumată sau poezia afumată. Beat de
frumos e o baladă „frumoasă”, prin
care autorul insuflă pacientului său, care e criticul sau cititorul, ideea de
frumos, un demers estetico-psihiatrico-filozofic, în care, vorba altui titlu
vlasian, Totul este frumos. Aşa
începe şi Beat de frumos: „Totul este
frumos”. Într-adevăr, „totul / totul este nespus de frumos”. Din punct de vedere oratoric, prin retorică
şi stilistică, poemul Introspecţie în
zori ploioşi e ca o reprezentare de magie. Aici se vede cel mai clar
tendinţa spre simplificare şi denudare a limbajului şi a poeziei în general,
fuga de zorzoane, evitarea metaforei: „E un lucru alb în mine / Iar eu am
această forţă / albă / Albă ca…” – metafora se retrage în comparaţia care e şi
ea înnăbuşită cu cele trei puncte (…). Iar în Triunghi cu privighetoare, alt poem experimental, nu prea mai
contează nici sensul-cuvîntul, în primul plan fiind altceva, poate starea sau
legătura dintre aceste cuvinte, ca şi în
prima parte a ultimului ciclu din antologie, „scrisorile” numite Psittey, un ciclu poetic curgător, de o
limpezime şi claritate absolut contrarie ultimului ciclu scris, Ceaţă şi Aură, mult mai optimist şi mai
vesel decît aceste scrisori epice şi autobiografice: „Întrebarea cheie nu este
ce este? sau ce va fi? / ci ce faci omule?” Aşa scrie în „Omul şi universul /
informaţional”. Deci: ce faci omule? Nu fac nimic / Îmi imaginez” (I). Ultima parte a acestui poem amplu, Psittey,
cade ca o ghilotină, ca o concluzie care condamnă la adevăr, realitate,
sub care – un semn de exclamare şi doi ani (1976-1989) între care, inevitabil:
o liniuţă („Eram obosiţi – o generaţie obosită. / „Ce se întîmplă, doctore?”/
Aveam sentimentul că suntem proiectaţi / dintr-o uriaşă maşină a salvării /
răsturnată într-o intersecţie / pustie. / Dedesubt girofarul pulsînd ca un
soare lent!” – XI).
Călin Vlasie însă obţine cel mai radical
experiment în Ceaţă şi Aură, ultimul
său produs pe piaţa poetică, acest tip de texte putînd lua cu încredere numele
de vlasilalie: poeme construite din
două părţi care curg paralel în dreapta şi-n stînga paginii, a doua parte, cea
din dreapta, fiind între paranteze („un
/ poem pe care-l pun în cerc / pentru a susţine mişcarea” – Scurtă vlasilalie), de parcă autorul ar
zice: dacă vreţi – citiţi-o, dacă nu – nici o problemă. Un ciclu care, deşi
axat tocmai pe logic şi matematic, e mult mai lipsit de claritate, mai ceţos
decît tot ce-a publicat pînă acum. Un ciclu ce-ţi înviorează creierul şi totodată îţi dă un şut în fundul
tău de cititor (şi mai ales de critic!), ceea ce, se pare, i-a produs numai
plăcere poetului. Deşi partea a doua rezultă din partea întîia, ea, partea a
doua, e izolată de prima prin paranteze şi alt tip de litere (şi scriere) –
procedeu ce impune şi o lectură aparte a acestor două părţi, fapt ce-l face pe
Gheorghe Crăciun să numească aceste două părţi
ale textului-text „textul al doilea”. Nu trebuie să pierdem din vedere şi
momentul grafic, grafologic, al poeziei lui Vlasie, detalii, date, secvenţe
greu de descifrat sau indiscifrabile care, pentru autor, s-ar putea să fie
importante. Călin Vlasie ar putea scrie un poem care să se numească „De ce sînt
pictor” sau cam aşa ceva. E adevărată precizarea lui Gheorghe Crăciun că nu
putem şti cu precizie ce sens prezintă menţiunea din Scurtă vlasilalie că e o zi de vineri, ceea ce nu înseamnă că nu e important
acest lucru pentru poem (şi mai ales pentru poet): în primul rînd există un
echilibru format din mai multe trăsături între cele două părţi, versul din
partea a doua („in-”) avînd absolută nevoie de cel de vizavi din partea I („E
vineri”), „vineri” fiind cel puţin mult mai potrivit pentru semantica şi mai
ales lumea interioară a poemului decît alt cuvînt ce ar fi ajutat rîndului din
partea a doua să se formeze, cum ar fi „bine”, de exemplu. Sau oricare altul.
Am putea spune că partea a doua creşte din partea întîia ca Pasărea Phoenix din
cenuşa sa, această comparaţie ducîndu-mă cu gîndul la întrebarea dacă Pasărea
Phoenix de după înviere e în întregime aceeaşi Pasărea Phoenix dinainte de a
deveni scrum, ceea ce n-are nici o importanţă pentru noi (şi pentru oglindă),
ci doar pentru Pasărea Phoenix. Ceea ce nu se întîmplă la Călin Vlasie, care ia
constant între paranteze anume a doua parte a textelor din Ceaţă şi Aură, titlu aproape simbolic, ce dă şi el de gîndit.
Singurătate – chiar ultimul rînd al primei părţi, ilustrat perfect de ultimul
cuvînt (ultimul vers al părţii a doua). Dacă pînă acum un text era citit cel
puţin o dată – de către autor în timpul facerii, Călin Vlasie face ca poemul să
fie citit cel puţin de două ori: adăugîndu-se şi cititorul din interiorul
textului, partea a doua fiind mai întîi o lectură a „textului”, a textului din
partea stîngă, partea din care se naşte. Mai apoi a citit şi Călin Vlasie. Apoi
Gheorghe Crăciun. Am citit şi eu, care sînt sănătos-tun, ceea ce-ţi doresc şi
ţie. Partea din dreapta („un / poem pe care-l pun în cerc pentru a susţine
mişcarea” – Scurtă vlasilalie) e trup
din trupul părţii din stînga, fiind format în întregime din literele versului
din stînga lui, astfel autorul limitîndu-şi cu bună ştiinţă posibilităţile
facerii textului. Să luăm, pentru exemplificare, un poem. De exemplu, Amintire dintr-un ghid. Cele două planuri au o legătură lingvistică, un fel de
onomatopeitate, rîndul (planul) al doilea, cel din dreapta, dintre paranteze,
se formează din cel din stînga, şi anume: culege litere din rîndul din cealaltă
parte, litere cu care formează cuvinte, parcă pe principiul ecoului, al
oglinzii sau al telefonului stricat (iată Maşinismul). Prima propoziţie a
poemului formează trei versuri: „În voia oceanului / irişii mei / plutesc”, din
care se culeg versurile din stînga: „În vocea lui / rime / plute”. Voia ═
libertatea ═ vocea ═ glasul ═ valuri ═ lui ═ ocean, această relaţie în pereche
menţinîndu-se pe tot „parcursul” poemului: irişii, la plural, rimează cu „rime”
(la plural), iar lui „eu te-am luat cu mine” îi corespunde „alt traseu”. În
fine, ultimul cuvînt din partea stîngă, „singurătate”-a, e „sigură” (ultimul
cuvînt al poemului, şi ultimul din partea dreaptă) pentru că totul depinde de
tine. Concluzia e că Amintire dintr-un
ghid e un poem de dragoste – voila! E o matematică poetică inventată
de Călin Vlasie, o vlasilalie destul de ciudată, care, la prima vedere,
aminteşte de comunicarea într-un anumit stadiu de beţie (Beat de frumos), cînd se vorbeşte „în perechi”, adică doi cîte doi
sau cînd toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă. Cu toată această încercare de
des-facere a poeziei, parcă aceste două părţi (paralele?), aceste două
compuneri cu paralele inegale (Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale) n-au totuşi o logică clasică. Foarte
interesant e însă faptul că acest joc lingvistic (orto-grafic, dar şi
fon(et)ic!) pînă la urmă se justifică şi la acest paragraf: rîndul din dreapta
nu îngreunează lectura, cum părea la început, dar chiar o limpezeşte; iar al
doilea plan ajută prima parte a textului, astfel unindu-se şi formînd un tot
întreg, un text, un poem, o vlasilalie. Un ciclu experimental prin excelenţă,
de un „egoism” poetic absolut benefic pentru cursul literaturii, în care Vlasie
reuşeşte aducerea pe prim plan a autorului, schimbarea accentului de pe text –
pe autorul textului. Textul scris în primul rînd pentru tine şi mai apoi pentru
ceilalţi. Un ciclu care, pentru un impact sigur asupra publicului, poate că
merita editat într-un volum aparte, ceea ce Vlasie, deşi a putut, nu a făcut. Ceaţă şi Aură merge în prelungirea
celorlaltor cărţi ale lui Vlasie, devenite, în antologie, părţi. Vorba
cîntecului – „Ai carte – ai parte”.
Poezia
lui Călin Vlasie e o invitaţie la ceva altfel, „Mai aproape mai aproape de
invincibila de proaspăta răză Psi” (Încercuit),
ceva care cu siguranţă merită
încercat. „Precum e noaptea / te chem să trăim / o clipă / în spaţiul psi”, –
începe poemul Precum e noaptea,
noaptea „scîrbită de omizile / care
îţi cad în păr”. Chiar o altfel de invitaţie: „Salvează-te! / Injectează-te! /
Operează-te! / Cu lama unui psi / mai precis / mai eficient”.
(A
bătut la uşă o gagică şi l-a invitat pe Doru, colegul meu de cameră la ea „să
mîncăm un grep-fruit”. Ăsta i-a zis: „Poate mă inviţi la o bere sau la o vodcă”.
18.12.2000, căminul studenţesc Theodor Pallady, Sălăjan, Bucureşti)
„Sunt
tot în P. oraşul exilului / unui număr uluitor de ţînţari / fluturi lampanţi şi
ciori / care ghilotinează liniştea // „Fii pe pace!” / „Nu te emoţiona!” / „Nu
te exterioriza!”…”, zice Călin Vlasie (Extemporalul), tot din Psittey, numit şi
Neuronia, oraş care poate fi numit şi Călin
Vlasie, după numele inventatorului, constructorului şi arhitectului. Călin
Vlasie e un poet experimental care a intrat deja în istoria poeziei româneşti
cel puţin prin cîteva evidenţe: aduce şi injectează psihicul în poezie şi este
autorul vlasilaliei, poemul cu paralele inegale. Îi putem spune cititorului lui Călin Vlasie:
Fii pe pace, o staţie din literatura română contemporană oricum se numeşte Călin Vlasie. În concluzie, „vă doresc
o după-amiază calmă / o duminică la fel de calmă”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu