Citesc în bucătărie, la fereastră, la lumina zilei, de vreo trei ore. De cînd am venit, un copil foarte mic, dar mereu în mişcare, sapă în faţa blocului, rade cu o lopăţică pămîntul cu pietriş, iarbă şi rădăcini, le pune într-o căldăruşă, le duce – hopa-hopa – lîngă scările de ciment, unde le toarnă şi se duce cîţiva paşi mai sus –, mereu în fugă, sapă, îşi umple căldăruşa, o varsă lîngă scări şi tot aşa, în continuu, în jurul unei tinere femei, tot timpul cu ochii ţintiţi în ecranul telefonului; nu-l ia deloc în seamă pe ţîncul care-şi umple iar şi iar căldăruşa, vine în pas alergător la scara de ciment din faţa blocului, o toarnă în grămăjoară, se întoarce la lopăţică, sapă, umple căldăruşă, o cară în pas alergător la scară, o varsă. Fata stă în picioare, pe loc, nu-şi ridică nici o secundă ochii din telefon, băieţelul sapă cu lopăţica-n pămîntul de sub Tîmpa. După vreo două ore apare o altă tînără, se opreşte lîngă copilul care-şi răstoarnă lîngă scări pămîntul din căldare, se întoarce la lopăţică, sapă. Tînăra vorbeşte la telefon, nu-l ia în seamă pe copil şi nici el pe ea, ea vorbeşte la telefon, el sapă, cară, toarnă, sapă, aleargă, varsă, sapă. La un moment dat apare prima femeie, cu ochii în telefon, care pare să fie cu copilul, dar parcă nu-i mă-sa, povesteşte cu femeia care pînă acum a vorbit la telefon şi care pare să fie cu copilul, la început am crezut că e mamă-sa, dar acum nu-mi mai pare c-ar fi chiar mă-sa. Se înserează, cele două femei pleacă fără grabă, gesticulînd, copilul îşi umple iar şi iar căldăruşa, o cară în pas alergător la scară, o toarnă în grămăjoară, se întoarce la lopăţică, umple căldarea, o varsă în grămăjoara care nu pare să crească, se întoarce, ţopăind ca un căluţ, la lopăţică...
Bunica
De ziua bunicii, cîteva fragmente și cu ea din „Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18 + despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)”: „Eu merg, furios şi frustrat, tăiat cu foarfeca pînă la carne, la bunica, vorba lui Grişca Vieru: „Vine toamna de albiţă, plec şi eu din grădiniţă”. Bunica e cel mai bun om din lume. Îmi spune poveşti pe care nu le ştie nimeni altcineva şi de fiecare dată cînd mă duc la ei mai întîi îmi face cele mai gustoase gogoşi, pe care le mănînc cu dulceaţă de care vreau eu sau cu miere şi cu lapte sau compot. Nu, nu-i spun că m-a tăiat proasta aia de educatoare, că mă lasă, ca altădată, cu bunicu’ şi dispare o vreme. Iar bunicul nu ştie poveştile bunicii şi-mi povesteşte întîmplări cu bunicu-so cînd era el mic, despre tata cînd era mic – nici nu cred că tata a fost vreodată… mic. Şi că tata e un om foarte inteligent, deştept şi deosebit, dar seamănă cu bunicu-so – e un zăpăcit. Străbunicu-so era un om foarte bogat şi le-a făcut...
Comentarii
Trimiteți un comentariu