De ziua lui Liviu Ioan Stoiciu (La mulţi ani!) - o selecţie din poeziile lui LIS
Liviu Ioan Stoiciu
din loc în loc pe
terasament
din loc
în loc, pe terasament, ciorile, pietre
mai
mari, ascuţite, mă tăiau în tălpi: mergeam tot
desculţ,
din traversă în traversă, pe linie, după
ce
trecea un mărfar, pă-
săruică,
înaltă cît un copil, tot ciugulind bobiţe,
pînă
ajungeam în cer: aici, numai
ce un înger,
cu o petală, de trandafir, în gură, după
ce se
hlizeşte, face o piruetă, se
mai
şterge o dată la ochi şi zice: în definitiv,
intrarea
e liberă… îmi dădu să mănînc, în
pahar o
caisă şi îl servii şi eu, atunci, cu
un
şoric, o bucăţică, luată în buzunar, de acasă să
îmi ţie
de foame şi mai stau o oră, acolo, în plus,
cu vaca,
pe zonă… îmi făcu
semn să
nu mă uit, că
are o
surpriză şi întoarse placa, la gramofon: lo-
calul
ăsta de noapte, al nostru, continuă
îngerul,
e şi împărăţie şi sală de gimnastică: danţ,
deci…
ba, nu, somn uşor, frate…, îi răspunsei şi
eu, în
genunchi şi cu palmele împreunate, cum
mă
învăţase tata, cînd îi povestisem, prima
oară, de
o asemenea
feerie
şi mă făceam că adorm: somn uşor, frate…
şi numai
ce scoteam creionul chimic şi
umezeam
cîte un loc, pe picioare, pe mîini, pe
burtă,
mă rog, peste tot unde puteam
scrie,
pe mine, să nu uit ce am văzut acolo, repede, în
vis:
tranşee, cozi de vulpi la pălărie, gard de mă-
răcini,
motani verzi, fanioane CFR noi-nouţe,
flanele
de casă, de lînă, cariere de ghips, mătasa
porumbului…
căpcăuni, mingi de foc, scripcă,
behăieli
de capră, poezii (poezii?…), lanuri de orez,
puşti cu
alice, picături de pus în ochi, scrum şi corturile
ţiganilor,
rouă… şi mai ştiu eu ce…ehe!…
dar o regulă a
jocului
dar o
regulă a jocului era şi
închipuirea:
eu, poet
idilic,
de curte, în
glumă,
în car de aur, tras de doi
catîri
albi, acoperiţi cu perdele de purpură, cu
covor şi
cu plăci în mişcare, care
scînteiază
şi tu împărăteasă, în tablou, pe fond
albastru,
care apari pe tron, aşezată, cu
armele,
caii şi gărzile în
jur (iar
la picioare cu duşmanii şi catifelele în
lanţuri,
nu?…): vai, vezi, conducătorii de care, ai
circului-categorie-estetică,
vor trimite tocmai
salutul
solemn, acum, odată cu un
strop al
lor de sînge, după întreceri şi ce o
să le
răspundem: să
le
mulţumim… da?… pentru ce?… păi, pentru
exprimare
artistică,
nu?… că
trec,
prin faţa ochilor mei, peştii
zburători,
din cartea
vieţii,
uite, trec şi florile
ceferiştilor,
crescute pe linie şi sînii tăi, mai
ales,
trec: dar de ce mă
tot uit
eu înapoi, în
copilărie?…
lasă, bre, nu
îţi
răspunde…
brumele bucăţi
brumele,
bucăţi de mătasă în faţa ochilor, prin
care te
uiţi şi tu, casieriţă
la un
circ internaţional, cu părul în bigudiuri, ce
mai
stau, în faţa televizorului, la muzică folk, pe
programul
unu, deprimate şi ce mai sorb
din
farfuria de supă: maniacule, îmi strigi, deodată
eşti în
stare să faci
poezie
şi din buletinul meu de analize, ă…
a,
nu!.., strig… nu, dragă, e
prozaic
să scrii despre o grămadă de lucruri, de exemplu,
fii
atentă, îţi fac aici o listă (şi cu o
atitudine
gro-
tescă,
umblînd prin cameră şi gesticulînd, o iau
pe
rînd:) despre peştii vii, din coşurile de nuiele ale
dansatoarelor,
despre apele din ceruri şi despre terenul de fotbal, de acasă, ă… (şi fac o
divagaţie:
de la mine, din copilărie: erau trei sute
de metri
pînă la el, pe o mirişte… acum, acolo, sunt
crescute
bălării şi baraca, la care vindeam
bilete
e…), despre lamele de ras, străine ale
administratorului
cantinei, cu care a
tăiat o
fată, de la internat, făcînd numai rumeguş
în… (o
fi fost înger…) şi de ce nu, e
prozaic
să scrii pînă şi despre descărcările
electrice,
despre reţetele gratuite şi
paharul
de bere, despre divorţuri, agenţi de
circulaţie,
grădinari (din tipografii…), despre
oraşele
din aer, de provincie, despre spălătorese, mulaje,
vize pe
legitimaţie, despre politică şi despre soneriile
de la
biciclete… dar despre ce nu e
prozaic
să scrii?… (cică…) în general, azi
totuşi,
să ştii, piruetele
fecioarelor
rămîn,
sigur, nedecupate din vis, decisive
în
lirică, nu?… cu judecăţile lor es-
tetice
şi cu mirezmele intime,
melancolice
Înaintea migraţiei
Ochii
tăi, pete de ierburi
brune pe
nisip, fiecare fir de nisip însemnînd o
secundă,
miliarde de secunde, zile
nenumărate,
ani, ani,
ani atît
de înşelători încă de pe vremea cînd
eu mai
aveam ceva minte în
scăfîrlie:
ochii tăi m-au lăsat în pustie, însetat şi
al
nimănui, stai
un pic,
nu poţi veni la gară, acolo? Nu? „Ochii
tăi
mi-au telefonat în gînd“, atunci
gata să
mă înmormînteze în prima
dună de
nisip. Dus la pierzanie, ştii, cînd
mă
întorceam ieri, sau acum un an pe vremea asta, nu
mai ţin
bine minte, cînd mă întorceam la
cină la
părinţi acasă mi
se părea
foarte curios că nu te văz lîngă
mine,
deşi îmi simţeam
umărul
şi-mi
răspundeai.
Plus
inima
ta:
bătăile ei înfundate se auzeau pînă
departe.
Tu, care practici
mumificarea.
Ce
s-a
întîmplat mai apoi? N-am
adormit
împreună… Tu, liberă de asemenea
sfiiciuni.
Adevărul e că stăteai lîngă
mine ca
un obiect care absoarbe tot ce e invizibil din
aer:
prevăzută cu
şenile,
roţi, aripi şi
proiectoare.
Înaintea migraţiei.
Ah, prea
tîrziu am observat în ochii
tăi
alterarea. O alterare clară de epoci, în
care
există cînd o comprimare, cînd
o forţă
de expansiune… Ochii tăi, pete de ierburi
brune pe
nisip, cînd mai
mici,
cînd mai mari…
O floare blondă
O floare
nebună, în combinezon lucios, cu
aspect
de metal, îşi
face
loc, pe an ce trece, în
mintea
mea: ea mă miroase pe mine şi nu
eu pe ea
şi
îmi
laudă frumuseţea. Ce prostie? Netulburată
închinare
la
frumuseţe.
Viziune
colorată
în
galben şi argintiu… Ah, ce
prefăcută
e! Cînd răsare umbra, ea
îmi taie
tulpina: imediat ce înfloresc, nu mă
lasă
nici să arunc o
vorbă „în
veşnicie“…
Dar
cineva,
atunci, din împărăţia
cerului
de miazănoapte mereu îmi
răspunde
că să nu am grijă, o
să mă
învie. Şi
chiar mă
învie prin toate
cotloanele.
Înviat cu o întîrziere neomenească.
O floare
nebună, cu părul lung, ieşit de sub
o cască
transparentă, cu
urechile
lungi, bărbie ascuţită, pomeţi proeminenţi,
cu
nenumăratele ei
gîze
care mă
adorm înainte de moarte. Moartea
mea se
află în acest obiect. Susţin
eu şi o
arăt pe ea, pe genunchii mei, goală,
întinsă
pînă la gura văii, pe
unde se
intră prin partea
întunecată
a
pămîntului.
Pe unde căruţele,
pline de
zile ale
strămoşilor
trec fără căruţaşi
şi noi,
după ei, cu
toate
obiceiurile…
Pe 33 de trepte
nimenea.
Ia noul apartament, pe
colţ,
admirînd gura de tigru a destinului
tău…
Iubito, acesta
e
farmecul marilor rememorări ale
societăţii
noastre. Acesta e
farmecul
încrîncenării lor. La
oglindă:
îţi
ştergi
cu un burete masca de suc de castravete, dai
în
plîns, nu era momentul. Te închini în
faţa
zidului nou, cucerit, din
centru.
Unde
un cîine
mort, prin curte, artist, aleargă
după tot
felul de păsări, aluziv. Eşti
sigur?
Că
în
faptele noastre nu am umblat după
o
catastrofă? Sunt sigur. O,
tu,
parfum suav al lumii viitoare…
Ce mai contează?
ce mai
contează? Anii mei, unul
cîte
unul stau la părinţi, încolonaţi, ani
şi ani,
din 1947 în poziţie de drepţi
în
hainele ponosite ale
regelui…
Nu
căuta
vini la cele întîmplate demult. Anume
întîmplate.
Nu? Tu
ai uitat…
Eu însă nu am uitat splendoarea
fugară a
strugurilor roşietici de acasă. Fugară… „o
dată cu
instalarea comunismului“: sunt
eu un
rob de atunci? Nu
recunoşti
tainele lucrurilor? Care ne adoră… Pentru
tine am
răsădit iubire pînă
şi pe
cîmpiile lunii…
De la haos la cosmos
Traversăm o perioadă albastră, venită după
o
perioadă gri: „după care va urma o perioadă verde“. Îţi
înăbuşi
regretele. Traversăm un nou prilej de
lacrimi
pentru
mame. Ce
credeţi?
Mame încorporate în străfunduri,
străfunduri
ale
ţinuturilor
noastre
de suflet, în
care
sălăşluiesc zei,
mame
influenţînd energia. Energia aceasta indicînd mai
degrabă
faptul că ele nu
au fost
deviate nici o clipă, în lăuntrul
inimii,
de cîmpul magnetic. Magnetic? Fără mister… Ele,
lăsate
doar pradă
întristării,
înţelepte, după ce
copiii
lor au prins
gustul
rătăcirii,
riscul:
o
peregrinare oarecare şi
riscul
rătăcirii fără sens. O înălţare cu
machete
de păsări? Mari
impulsuri.
Pînă
ce vor
fi descoperiţi peste trei mii, douăsprezece
mii de
ani în rocile
sedimentare,
mame, machete
separat
şi copii, straturi, straturi, o
parte
menţinuţi poate, cu puţin
noroc,
în
bună
stare, conţinînd în ei toate cele necesare unei
vieţi
ulterioare…
O deplasare de la est la
vest,
conformă cu
mersul
soarelui:
astfel. Ce
spuneam?
A, traversăm o perioadă albastră, venită
după o
perioadă gri…
Pe un divan
pe un
divan de bronz, acoperit de un strat
gros de
frunze: pe
care
zace un corp îmbălsămat. Corpul
prinţului:
„stigmatul
lui
social“. Zace? Zace, încît
nimeni
din cei care stăpînesc. iată, această ştiinţă a
comparaţiei.
Nu se îndoieşte că el
e chiar
el, nu e altul îmbălsămat. Dar ea? Ea e chiar
e? Nu se
îndoieşte nimeni? Ea. Închinată
zidului
viu cîndva… Ea, cu
ochii
ţintă în pămînt, de unde se aud rîsete
înfundate,
ce naiba,
visează?
Pămîntul se surpă… Ah, dulce
înlănţuire:
ea, tăvălită. Tăvălită în
desfrînare?
Trasă la fund de el. Ce ştiu ei
amîndoi?
„Nici
el, nici
femeia de lîngă el nu
se vor
putea preface în viitor că nu ştiu ceea
ce
ştiu…“
Maşina metafizică
Pentru
această mîhnire străveche, tot
mai
străveche, azi eşti gata să-ţi depui armele.
Armele.
Un amestec de ispite
contradictorii.
Faci
un pas.
Atît
îţi
trebuia să faci. Un pas… boala
ţi se
trage de la
lună.
Întredeschizi obloanele de plumb. În
zarea
ameninţătoare,
tărîmul celălalt se îndepărtează, se
îndepărtează:
„tărîmul
acela
era legat de tinereţea mea“… Plîngi
liniştită,
abia acum văd. Dar
îmi vezi
şi uzura interioară? Faci
pe
nebuna. În
casă,
maşină reinventată de fabricat
fericirea,
pe butuci, te asurzeşte – „ea e maşina
metafizică,
ţi-o prezint“. Sărut
mîna…
Fitilul
lămpii, pe masă, unde ai o scrisoare
deschisă,
a
afumat
sticla. E afumată în formă de cal – ce
înseamnă
cal? Soartă? Tu
ghiceşti
în sticla afimată?
O,
amintirea acestei insule-spital a noastră, în
care
sunt internaţi curajoşii
satului
– toţi, plecaţi în căutarea lui
Dumnezeu
şi
nemaiîntorşi.
Muzeu transformat în biserică
Dumnezeu
trece prin faţa ferestrei, cu sirenă – vezi
cîte
zbîrcituri are pe faţă? Nu văd.
Scîrţîie
duşumeaua: sprijiniţi pe coate, muţi
şi azi,
vă clătinaţi
linguriţa
în ceaşcă, nemulţumiţi. Cioara, de pe
uşa de
la intrare, cîrîie, strigă, îşi
bate
aripile, numai noi doi o
înţelegem:
„norocul vă surîde iar“, spune ea. Voi, din popor,
aplaudaţi.
Nu
te mai
holba atît. Ce
ai, mă
doare capul, să nu fii
deocheată…
Nu de cap mă plîng eu, ci de ce eşti
tu în
cîmpul de rapiţă, în fotografie, lîngă
tipa aia
cu sînii goi. Îi
tremură
glasul, iar
începi?
Coborînd împreună de pe colină… Abia
ieşiţi
din făţărnicie şi intraţi într-un
muzeu de
ştiinţe naturale,
liberi,
muzeu transformat în biserică – fiţi
binecuvîntaţi
cu toţii, „neantul
se află
în mine“.
Tu, care satisfaci toate poftele
Seara,
venind cu o sanie să vîndă peşte
fript,
pe uliţa
aplauzelor:
cînd vedeniile trec înainte şi înapoi în
circuit
închis…
Seara,
cînd îţi
sărut eu
genunchii, în această curbură a
spaţiului
şi cînd tu, iarnă
întîrziată,
te descarci electric. Tu, femeie care satisfaci
toate
poftele acestei lumi
nesăţioase,
hămesită, împodobită cu
pene de
răţoi în dreptul urechii. În
inconştienţa
ta minerală. Seara, cu fanfara
militară,
din chioşcul
haltei
de cale ferată, plecată după tine, şi cu urletele
lupilor
din dosul gardurilor. Cînd tu,
moartă,
ne atingi cu
aripile
şi nedezgheţi, de 1 martie…
Măăăi îngeraş,
măăăi buruiană de venin
şi
erezii, prin silnicie – un
organism.
Un organism fără destin, ciudat, năpustit
asupra
lui Dumnezeu, „ca un uliu“. Care
a reuşit
să se desprindă de la pămînt şi să
se
înalţe cu un manuscris în gheare, după ce a răsturnat
şi a răscolit
în ciubărul de lemn în care stăteau
pielicelele
de dihor în
tărîţe
de grîu, drojdie şi sare. Învăluind
împrejurul
în colbul
cîmpului.
Măăăi îngeraş, măăăi buruiană de venin,
cîntă
bunicul – „şezi blînd“.
Bunicul,
învăluit în colbul cîmpului,
cîmpului
magnetic, brodat de margini cu fir metalic şi
cu
dantelă, gîndind că n-ar trebui să
piardă
vremea la vîrsta lui cu
fantasme:
„dar un vaier îmi pătrunde şi acum
sufletul“…
În
ceasul
acesta de tihnă. Bunicul, toropit, la
picioarele
unei scări
astrale,
în spirală: măăăi buruiană de venin – aude
cum îl
ajunge din urmă ecoul,
măăăi
îngeraş…
Se lasă viitorul, ca întunericul
va fi
timpurie: bea
un gît
de rachiu. Are un gust aparte, care nu
înşală.
Na. Celălalt lasă furca, ia
sticla,
hai noroc! E ca vraja glasului unei femei frumoase… Se lasă
întunericul,
ca şi viitorul, abia
dacă
şi-l pot închipui. Încarcă amîndoi căruţa cu bălegar. E
ca vraja
acelei
femei care observase: „Crai Nou în
ţară!”
şi
care
sparge acum o oală în ogradă şi e gata să spargă toate oalele în casă,
nervoasă,
că voi nu plecaţi o dată cu împuţitura
aia? La
ora asta? Unde
să
plecăm… Unde se lasă călcată pe rochie Maica
Domnului,
treaba voastră! Tot
nebună a
rămas, bă, nevastă-ta. Păi
dacă a
privit în ochii
bufniţei…se
aude hîrşîitul unui pai de chibrit pe
cutie:
căruţa cu bălegar e aproape
plină.
Cîteva fumuri de ţigară ieftină. Calm şi
strălucire.
După ce-mi ghiceai
După
ce-mi ghiceai tu viitorul din palmă, îmi
suflai o
gărgăriţă şi
eu îţi
trimiteam, drept recompensă, în praştie, ochind o dantelă pe
pieptul
tău, o bucată de zahăr candel –
urmare a
unei îndoieli
că o
dată eram dus la magazinul mixt, în sat, cu un pai de secară,
uscat,
arătător.
Nene… bani
ai? Îmi
tăia el, vînzătorul, vorba, de cum deschideam gura…uite
ce,
să-mi dai, continuam, aia… aia, aia…ăla
ce e?
afiş (de teatru),
ţîcă…bine,
îl
iau…şi aia? Care? Aia! cutia de ceară? E goală… cît
face?
Păi, atîta… şi atîta, ă…na, ia
mata,
bre, pentru toate, o ţigară
americană,
bine?
eram
mare de acum: aveam
morişti,
din cărăbuşi, vopsite, la canton, mecanice, o minune:
pe ele
îmi dădeai tu bani
grei, nu
glumă… cu care eu, nu? de la oraş, la
adjud,
cumpăram, în
sticluţe
mov, parfum, să te speli tu, fă, sub prun, pe
picioare,
şi
cerneală:ah,
ah,
stăteau
pe obraji, ciucuri, picăturile de sînge cînd
te întîlneam:
ce mai faci, mu, îi
spuneai
tu mai întîi vacii (insulă tristă, dispărută… adusă cu mine la păscut
pe
zonă), fără să
mă bagi
în seamă, al
dracului,
la care ea, vaca, îţi răspundea: mersi de întrebare, domnişoară,
tocmai
îmi
ungeam o felie de mămăligă
cu
magiun… ha… e drept, nu cunoşteam femeile dar
nici
aşa, să vii tu atunci, întrupată
cum erai
din aer, „ba, dintr-un amestec de romantism şi
antichitate“,
şi să mă pupi, prin surprindere pe frunte şi pe locul
acela să
apară o rază a
soarelui,
apoi
n-aş fi
crezut…
Trunchi (hai la
cărturar)
vă
asigur, pe aici, pe la noi, din „miroşi
a
mandragoră, fă“ şi
din
tîrfă, n-o să vă scoată nimeni: îi
dă o
aspirină, ea o înghite strîmbîndu-se şi pune aharul, pe jumătate
cu apă,
pe masa de carne
crudă –
în atmosfera primitivă a pămîntului, duhnind
a vin,
lîngă oul de vulturoaică (un
dar snob
de nuntă), îl vezi, măscăriciule?
masă de
carne peste care, mai înainte, a bătut cu pumnul
regele,
infidel, cu cavitatea toracică deschisă, înainte să părăsească tronul
cu lipsa
lui de substanţă: sperietoarea de paie
şi cîlţi
a
regelui
fiind, mai apoi, spînzurată lîngă poarta oraşului… mireasa
pune
punct şi virgulă
neprihănită,
lîngă spînzurătoare, cu enciclopedia în mînă,
reflectînd:
„stau cu tine sub măslin, pe
perne,
să te văz cum o să mă aperi de chinurile dragostei“… îl
priveşte
din profil: regele era beat criţă, adormit
în şezut
pe catîr, cu cavitatea
abdominală
goală,
păzit
din amîndouă părţile să nu se prăbuşească… vena
lui de
pe tîmpla
stîngă
se zbătea umflată, o enerva
la
culme, altădată ăsta era semn de virilitate, acuma-i apărea
vulgară
– urlă la el din senin,
întinde
mîna şi-i acoperă vena cu părul încleiat
cît ai
decăzut, scîrnăvie:
porneşte
degrabă, călare pe alt asin, împreună cu alaiul de fecioare,
statornică
în ură, nu înainte de a coborî, din
spînzurătoarea
regelui şi de a o lăsa
legată
de piciorul unui
Animal
de curte, nebun al satului – unul vopsit, care susţinea
că e
reîncarnat, altfel nici nu era bine făcut, era
poreclit
„fata bătrînă“, avea
părul
tuns scurt: Animal venit pe lumea asta să fure săpun, cică, dar
a fost
prins.. sub
picioare
cu nisipurile scepticismului – mişcătoare, experimentale,
care vor
să-l înghită!!
la
distribuirea răului:
tîrşit,
martor la toate, după alaiul nupţial: cu
inflamaţii
acute ale fundului
gîtului,
cu contuzii ale pleoapelor, plăgi şi arsuri ale căilor
lacrimale
excretorii
ai
îngropat la plecare bradul de nuntă (împodobit
cu
flamuri albe, clopoţei, giuvaeruri,
ciochini),
măscăriciule?
îngropat,
doamnă… în bătaia tobelor?
în
bătaia tobelor… doamna îşi dădea cu colir pe pleoape, îmi
zice:
acum, hai
la
cărturar să-ţi dezlege
viitorul
https://vakulovski.blogspot.com/2021/02/interviu-cu-liviu-ioan-stoiciu-realizat.html
Comentarii
Trimiteți un comentariu