De ziua lui Coșovei, interviul pt. Portret de grup cu „generaţia optzeci”
„Am scris tot atîtea cărţi cîte „probleme" de viaţă am avut”
Interviu cu Traian T. COŞOVEI,
realizat de Mihail Vakulovski
Domnule Traian T. Coşovei, ce-a însemnat pentru dvs. cartea de debut, Ninsoarea
electrică, debutul dvs. însemnînd practic
şi debutul unei generaţii întregi, generaţia „optzeci” sau, cum aţi numit-o, „a
noii sensibilităţi”?
Cel mai bine au spus-o criticii
literari care se puteau face auziţi atunci... Erau vremuri confuze, anii ’70 şi
toate discursurile care „direcţionau” pînă şi apa Dîmboviţei... Ca studenţi,
frecventam cenaclul Junimea al profesorului Crohmalniceanu. Era un
cenaclu de proză. Veneau Mircea Nedelciu, Gh Ene, Gheorghe Iova, Ioan Iovan,
Constantin Stan, Crăciun, Ioan Flora... Se uitau la noi cu condescendenţă.
Profesorul Crohmălniceanu ne-a făcut o surpriză: l-a ivitat pe Ion Caraion la o
şedinţă de poezie... citeam eu şi Florin Iaru... Maestrul ne-a ascultat cu un
calm compătimitor şi, la final, ne-a spus că ar fi mai bine să scriem proză...
că, oricum, ce citisem era mai bun decît tot ce se publica în revistele literare...
Trec
nişte ani şi se înfiinţează Cenaclul de
luni condus de Nicolae
Manolescu. Acolo am simţit că se întîmplă ceva... o mişcare. Dar, între timp,
noi continuam să ne lipim poeziile la
gazeta de perete a facultăţii... parcă eram sortiţi să rămînem acolo...Locuiam
în fostul imobil în care fusese Cartea
Rusă. Camera mea avea 35 de metri pătraţi şi era înaltă de vreo patru
metri. Aveam cîteva uşi de stejar pe care fixam cu pioneze cîte un poem: eu,
Florin Iaru, Ion Stratan. După nişte luni de zile a apărut şi Mircea Cărtărescu
pe care îl consider şi acum un bun prieten de poezie. Şi, cum se întîmplă în
momentele de inconştienţă studenţească, am zis: „Gata! Suntem o generaţie!”.
Mai ales că pusesem mîna şi pe pe o carte despre Beat Generation: Ginsberg,
Ferlinghetti, Kerouac şi Gregori Corso. Ideea era cam aşa: uite, mă, aştia au o
librărie de doişpe metri pătraţi la San Francisco, pun ban de la ban ca să-şi
cumpere ceva de plileală, de fumat, împart banii de taxi şi publică pe cont
propriu! Ăştia sunt liberi, nu ca noi!
Şi
am devenit liberi... în mintea noastră. Ne beleau ăia pe unde apucau, rău de
tot... Da, aveau rubrică specială, în Săptămîna, în Scînteia Tineretului... am
acasă toată colecţia de înjurături...
Cartea
la care vă referiţi dvs., Ninsoarea
electrică, a apărut, chiar dacă cu o întîrziere de un an, la timpul
potrivit şi la momentul literar potrivit. Era o carte bună – cum a afirmat şi
critica de specialitate – o carte matură, o carte care exprima o stare de
spirit... destul de revoltată... Dacă nu era o carte „de impact”, poate că nu
mai vorbeam acum despre Generaţia 80! Nu este mai puţin adevărat că, dacă
această carte nu era urmată de apariţiile colegilor mei de generaţie din toată
ţara, poate nu s-ar mai fi vorbit niciodată despre ea...
Cît
despre ceea ce dvs numiţi, cu sintagma mea, „o nouă sensibilitate” reprezenta
dorinţa manifestă a unei schimbări...
Deşi vă găsiseţi un stil propriu care vă reprezenta chiar din prima
carte publicată – poezia stufoasă, cu o aglomerare de imagini, expresii
aforistice şi stări, evenimente, impresii care formează un carnaval liric
colorat - , aţi trecut repede la alte registre; în cea de-a doua carte, 1,
2, 3 sau..., venind cu un hedonism ludic,
apoi aţi încercat o poezie mai directă, în Bătrîneţile unui băiat cuminte, să zicem, ca în Înhăitarea fripţilor să ajungeţi la un fel de poezie de poezie
(de la „băieţi de băieţi”). Ce vă face să fiţi mereu în priză, în căutare?
Cele două cărţi la care vă
referiţi, Ninsoarea electrică şi 1,2,3, sau... au dat tonul unei
alternative poetice: ori stilul „simfonic”, profund, elegiac-agresiv,
provocator şi retoric... ori stilul tragi-comico-eroic, ludic şi ironic pînă la
sfîrşitul staţiei de tramvai a elegiei. Pentru că tot acolo se ajungea: la
elegie ca expresie a reflexivităţii. În mod paradoxal, eu nu sunt un bun
„exeget” al demersurilor mele poetice... în anii de început, noi mărşăluiam
prin nişte mlaştini ale speranţei şi ale deznădejdii! Veniţi proaspăt din
armată, aveam şi mentalitatea celor ce trebuie să ocupe, rapid, capetele de pod
ale unei „acţiuni” poetice pe care eu am numit-o „o nouă sensibilitate”.
În ce mă
priveşte, nu am văzut necesitatea unei demolări a tradiţiei – în spiritul
aripei vulgarizate a avangardismului – ci o nevoie de a instaura „insurecţia”
spiritului nou: ca pe o aripă creativă a spiritului avangardist, cel care a
mers mai departe, cel pe care îl regăsim acum în cărţile generaţiei din care
faceţi parte şi dvs.
Noi nu am vrut
să contestăm pe nimeni. Eram conştienţi că mişcarea avangardistă avea un spate ideologic puternic, de stînga...
apele pe care navigam erau şi tulburi şi adînci...
Cît priveşte
volumul Bătrîneţile unui băiat cuminte – cel care a obţinut Premiul Academiei
Române – el este rezultatul unei aşteptări de opt ani. Sunt poeme la care am
scris gîndindu-mă ce e de făcut cu poezia mea şi cu viaţa mea...Cartea începe
în 1986. A venit şi a trecut Revoluţia, au venit şi au trecut prieteni prin
viaţa mea, au venit şi au plecat cîteva femei din viaţa mea... pînă şi muzica
s-a schimbat în anii ăştia. Adevărul e că nu am vrut s-o public în ‘90, ’91, cînd lumea era
preocupată să-i descopere pe cei care trăseseră în acel decembrie însîngerat.
Insurgenţa mea a rămas în plan literar... apoi a venit perioada de restauraţie în care trăim şi acum. Abia după cîţiva ani a
venit Mahalaua de azi pe mîine –
carte scrisă împreună cu Dan Mircea Cipariu – din care dvs amintiţi capitolul
meu, Înhăitarea cu fripţii. Cartea a
apărut în anul 2000, ca şi o altă carte, proză de data aceasta, scrisă împreună
cu Ştefania Coşovei, Les annés folles du
socialisme... era o stare de revoltă...
Spuneaţi la un moment dat că băieţii ăştia mă învaţă ce e poezia sau
aşa ceva, fiind vorba de trupele de rap. Cum influenţează muzica poezia dvs.? Ce
formaţii româneşti vă plac, le ascultaţi?
Mie îmi plac Beatles-ii. Dar, în acel contex, mă refeream la mişcarea muzicală
liberă de prejudecăţi... care militează „explicit” pentru libertatea de
expresie. Aşa, ca în primul amendament al Constituţiei americane. Mă referam la
trupa mea preferată de hip-hop, Paraziţii.
Eu nu am gîndire vulgară, deci nu pot înţelege „tonalitatea” vulgară a
cuvintelor. Cuvintele sunt nişte „vehicole” cu număr de Olt sau de Prahova.
Trec pe lîngă noi şi – cînd eşti mort – ţin cîteva secunde farurile aprinse.
Paraziţii sunt o trupă bună şi adevărurile lor, ale textelor lor, sunt
irefutabile. Altminteri, dacă ai gîndire vulgară, şi cuvîntul pîine miroase a
căcat.
Nicolae Manolescu spunea că sînteţi şi un foarte bun desenator şi că
făceaţi nişte afişe foarte frumoase pentru Cenaclul de Luni, atunci, la
începuturile mişcării. Cum aţi ajuns la poezie, vă mai amintiţi cum aţi scris
primele poezii, acum, după ce aţi publicat atîtea cărţi şi aveţi o popularitate
imensă?
Da, imi amintesc: era în perioada
studenţiei si eu trăiam încă din nostalgia de a mă fi înscris la Facultatea de
Arhitectură, care era o facultate de elite... nu eram destul de pregătit la
matematică... la „Teatru” erau vreo 12-14 locuri, aşa că am ales Filologia.
Primele versuri le-am scris pentru că „locuiam” un mediu universitar în care
mulţi practicau şi exerciţiul poetic fără nici o speranţă.
Nu vreau să
fac pe bătrînul nostalgic, dar presiunea politică şi socială deveniseră
insuportabile... la chioşcurile de ziare nu mai găseai nici amărîta aia de
revistă comunistă franceză, L’Humanite, sau Pif... La Sala Palatului era un
chioşc unde băgaseră ziarul Pravda şi oficiosul Partidului Comunist Chinez.
Cine se plîngea pe la vreo ambasadă ori încerca să scrie la rudele din
străinătate se expunea la mari probleme. Parcă eram închişi în aceeaşi cuşcă:
porumbei şi crocodili.
Am scris tot
atîtea cărţi cîte „probleme” de viaţă am avut. Unele „probleme” evadau din
social-politicul mărunt şi vulgar al acelor vremuri... mai aveam şi eu cîte o
iubită, imi făceam un vis, o iluzie... Cît despre „imensa popularitate”, să fim
serioşi. Am vrut să fiu lăsat să scriu ceea ce simt. Ori, multe din cărţile
mele erau legate de prezenţa (chiar şi trecătoare) unei femei în viaţa mea. Ţin
minte, acum, la bătrîneţe, i-am citit într-o noapte Ştefaniei un vers recent:
„Datorită ţie o rochie a trecut prin viaţa mea!” Şi versul acesta nu avea nicio
legătură cu Ştefania. Dar Ştefania e un om înţelept şi a înţeles că este vorba
despre o metaforă din copilăria metaforelor mele. Uneori, îl citez pe Warhol:
„Viaţa mea e ca un reportofon cu un singur buton: ştergere!”
În Cenaclul de Luni eraţi recunoscut ca un lider. Cum aţi cîştigat încrederea
colegilor?
Nu ştiu dacă am fost un lider în
generaţia mea. Am fost unul dintre ei... printre cei mai credibili. Dacă nu
exista grupul nostru de prieteni (şi aici mă refer la Iaşi, Timişoara, Cluj,
Sibiu, Constanţa, Braşov, Oradea etc) Generaţia ’80 nu ar fi existat. Ne cam
săturasem de generaţiile cu lider... am fost printre primii care am sesizat
acest pericol.
Aţi publicat şi cărţi de critică literară, Pornind de la un verb şi Hotel Urmuz. Ce înseamnă pentru dvs. critica literară? În ce relaţii sînteţi cu
criticii? Cum citiţi cronicile la cărţile dvs, mai ales la cele de poezie?
Îmi citesc colegii încercînd să
mă regăsesc pe mine. Apoi, nu imi place să mă citesc şi să mă citez numai pe mine. Cînd scriu despre
cartea unui coleg care s-a prăpădit, eu mai şi plîng... şi nu mi-e ruşine de
asta... oricum, nu mă vede nimeni cînd scriu. Contează ce se citeşte!
Deşi scrieţi mult, apăreţi mereu pe piaţa literară şi cu antologii. Cum
şi de ce se întîmplă asta? Ce e pentru dvs o antologie?
Nu am publicat decît o antologie
(în adevăratul sens al cuvîntului) pînă acum, Insitutul de glasuri la Cartea Românească. Şi aia e făcută de
Ştefania... muncă silnică... note bio-bibliografice, dar mai ales „repere”
critice.
Unele
cărţi conţin şi poeme mai vechi, unele re-aşezate textual... îmi trebuiau în
construcţia cărţii... mai pui şi cîte o cărămidă veche la un zid nou. De fapt,
cărţile noastre aveau tiraje foarte mici... difuzarea, self managementul,
expediţia, mediatizarea – le făceam tot noi... Ca şi acum!
Sînteţi considerat copilul teribil al generaţiei dvs. Vă amintiţi
cîteva cazuri (publice) care vă apără acest titlu, să zic aşa?
Nu m-am considerat niciodată un
„copil teribil”. Cînd eram copil, eram considerat „copil problemă” la Şcoala
nr. 19, „Clemenţa” sau, cum îi spun eu, „închisoarea de maximă securitate nr.
19”. Am avut şi nota 6 la purtare. Ăia au pus ochii pe mine din prima! Îmi
amintesc (şi am o memorie asasină, nu uit pe nimeni) că era prima zi de
şcoală... clasa întîi... abecedare cu cîte o floare pe ele (plătite de
părinţi)... şi eu, ascuns în ultimul rînd, am fluierat. Învăţătoarea a
întrebat: „Cine a fluierat?” Eu, nimic... dar m-a turnat un coleg, că era
şcoală de viitori oameni cu vocaţie în domeniu...
Am
fost un copil rău, mă înhăitasem cu fripţii... unii, care la 10-12 ani băteau
cartierele, se cafteau în parcul Icoanei, unul a spart Biserica Italiană şi a
furat icoane, altul a trecut Dunărea înnot în Iugoslavia şi, de foame, s-a
întors şi l-au şi prins... tăiam firele de la antenele vecinilor din răzbunare
că nu ne lăsau să ne facem corturi (sic) pe acoperiş, dădeam cu carbid în
borcane de sticlă, pînă l-au dus pe unul la spital că i-a explodat proiectilul
în faţă, jucam tenis cu mingii de nămol, că alea normale nu spărgeau destul de bine geamurile... schimbam ciunga din gură în gură, băteam mingea pînă
seara, tîrziu şi mai treceam şi pe la magazinul Unic, de unde furam leii de
plastic de la sticlele de Gin Gordon’s. Ştiam toate subteranele şi
acoperişurile din Blocul Roşu (la subsol era un garaj al securităţii), Blocul
Verde, Blocul Scala. Un joc de-a „hoţii şi vardiştii” începea la opt dimineaţa
şi se termina la zece seara! Aş mai juca şi acum un „hoţii şi vardiştii”...
dacă n-au sudat ăştia capacele de canal.
Într-o anchetă a lui Marin Mincu, despre „de ce scriu poezie?”,
spuneaţi că poezia „te expune unor pericole mortale”... Puteţi detalia - pentru
cititorii dvs care nu scriu poezie - această idee?
Aveam dreptate. Dacă te expui,
crezi. Dacă ai credinţă, te expui. La un moment dat, m-am „rătăcit” prin alte
procupări ca să scap de aceste pericole. Mulţi comentatori au remarcat
„uşurinţa” cu care scriu versuri. Păi, să le dau eu vreo trei luni de
„uşurinţă” din viaţa mea şi să vedem care se aruncă primul în puţul liftului,
care la stăvilar, care în faţa metroului... şi mai vedem noi atunci...
În
manualele de criminalistică sunt prezentate patru feluri de sinucidere...
ultima se numeşte punitivă... Manualul era vechi, îl aveam de la Florin Iaru...
nu ştiu cum dracu’ a pus mîna pe el că era pentru „circuit închis”! Era oribil
ce-am vazut acolo: unii îşi băteau cuie în cap, alţii se dezbrăcau în zăpadă.
Acuma, fiecare cu metoda lui. Numai că există şi sinuciderea prin poezie. Prin
darul ce ţi-a fost hărăzit. După mine, este o tîmpenie. Asta nu înseamnă că
nici eu... E o ispită...
În Anii nebuni ai socialismului
(roman scris împreună cu soţia dvs., Ştefania Coşovei) naratoarea cărţii
aminteşte de un jurnal intim al personajului care vă reprezintă pe dvs. De ce
nu publicaţi din acest jurnal, dacă există?
Anii nebuni ai socialismului
a fost un pariu cu Ştefania. M-a adus în faţa unor adevăruri şi a unor
întrebări. Pariul l-a cîştigat Ştefania, care acum scrie romane: Deziluziiiluzii (nominalizată la
premiile USR), Diferenţa de a fi, Golful
porcilor (publicat iniţial în foileton în revista Tomis). Domnule Vakulovski, e greu să spun dacă eu am pierdut un
pariu şi Ştefania l-a cîştigat. A spus-o şi Nicolae Breban, a spus-o şi Ştefan
Agopian, aţi spus-o şi dvs. şi fratele dv., Alexandru Vakulovski... au spus-o şi
alţii...
De
nervi, m-am apucat să scriu şi eu un fel de roman împreună cu tînăra noastră
vecină, domnişoara Ioana Mănescu, Motocicliştii
Spaţiali, Mi-am jurat să „spargem” şi Stăpînul
inelelor şi porcăria aia
comercială Harry Potter... ne făceam
curaj, un curaj nebun... am şi publicat ample fragmente în mai toată presa
literară. Interesant ar fi romanul acestui roman care se dorea şi umoristic.
Mie mi se pare şi acum genial, dar poate o să apară postum, ceea ce m-ar scuza
de nişte explicaţii.
De ce aţi ales numele „Paul” pentru personajul dvs. autobiografic?
Nu ştiu. Şi chiar dacă ştiu, nu
vă spun. Am să vă spun altceva: aveam un prieten, Paul. Stătea pe o stradă perpendiculară cu a noastră...
stăzile astea amărîte înconjurau Ambasada Statelor Unite ale Americii la
Bucureşti... la o sută de metri era Asociaţia de Prietenie Româno-Sovietică (celebra
ARLUS)... în „tensiunea” asta am trăit 23 de ani! Şi părinţii lui Paul ăsta
închiriaseră, prin anii ’70, o cameră unor italieni care veneau acolo să
reguleze curve... îl trimiteau pe copil pe străzi, să nu vadă ce se petrece în
casă... că ăia luau dublă, triplă chirie. Paul a traversat un sezon sau două de curvăsăreală legală (nici
sectoristul carterului nu era străin de situaţie...) învăţînd să joace table cu
golanii cartierului. A învăţat şi nişte vorbe în limba engleză (?!) pe care le
repeta cînd pierdea la table...Mi le amintesc şi acum (fonetic): „Ai no şans!”
Era
băiat de treabă Paul. Ne aducea cutii goale de bere să punem şi noi în bufet...
ori pachete goale de Marlboro... sau tuburi de spray Rexona...
Naratoarea romanului spune despre dvs că „era expert în a se
autoculpabiliza”. Ce vă reproşaţi cel mai des şi ce credeţi că aţi ratat?
Da, da... nu doresc să accentuez
acest amănunt... dar vă promit, domnule Vakulovski, că dacă îm plinesc 70 de
ani o să vă spun toate faptele pentru care mă autoculpabilizez. Deocamdată, în
ce mă priveşte, acele lucruri sunt minore... şi personale... adică ţin de nişte
persoane feminine pe care nu vreau să le ofensez. M-aţi întrebat mai devreme de
un „jurnal”. De aproape treizei de ani nu ma iţin nici un jurnal (era să zic
dosar), nu mai port nici o corespondenţă, mi-am pus telefonul la „secret”,
foşnesc din ziare cînd comentez cu Ştefania o ştire de la tv, şterg amprentele
de pe pahare, cînd se fac poze mă ascund după copaci, mă aplec pe sub mese, pe
sub scrumiere, nu scriu bilete, nu accept să fiu imprimat, am şase sisteme de
alarmă pe casă, deşi numai pisica şi frigiderul ei ar fi de apărat în caz de
ceva... am un pitic pe acoperiş, doi în pivniţă, unul de la Poliţie şi unul de
la o firmă de pază, mi-am pus drugi de fier la uşă, iar la sonerie e un şirocel
care... sper că v-aţi păstrat simţul umorului!
Jurnale
scriu cei care vor să se pună bine cu posteritatea.
Naratoarea mai zice că personajul care vă reprezintă „era un ratat al
ideii de marxism-leninism”...
Vrea să mă minimalizeze. Ca şi
chestia cu douăjdouă de contacte
sexuale... pe zi... haida de! E un complot, neîndoielnic... piticul de pe
acoperiş... mafia piticilor din subsolul blocului... nu vedeţi ce vremuri
trăim?
Acum,
lăsînd gluma, este evident că generaţia din care fac parte (aţi observat că nu
zic „generaţia mea”) nu a avut „priză” la ideile alea... Promisiunile politice
din anii ’70 erau nimica toată pe lîngă promisiunile calde ale fetelor de la
discoteca Facultăţii de Filologie – promisiuni făcute în plină perioadă „Flower
Power”. Erau concrete, pe cînd marxism-leninismul putea să mai aştepte... Ne
căcam pe ele de promisiuni marxist-leniniste, cînd alea aşteptau tremurînd să
ne ofere dragoste dezinteresată pe acorduri Beatles. Aia, da, revoluţie
culturală!
Spuneaţi (tot în Anii nebuni...)
că Mircea Nedelciu v-a oferit cu prietenie cea mai frumoasă călătorie: la
Chişinău. Ce v-a impresionat mai mult în călătoria aia? Aţi mai fost, după
aceea, la Chişinău?
Mircea Nedelciu este,
neîndoielnic, un lider al generaţiei sale de prozatori. Gheorghe Iova era
ideologul... dar generaţia lor are multe ramificaţii. Revenind la prozatorul şi
omul Mircea Nedelciu... cu toate străzile alea micuţe ale Chişinăului mi-a dăruit cea mai frumoasă
călătorie într-o ţară prea puţin cunoscută. Mircea – Dumnezeu să-l odihnească –
avea la bani pe el de putea să cumpere şi Palatul Parlamentului. Am căutat vreo
trei ore un loc unde să putem bea o
bere, dar el era acolo pentru o expoziţie de carte Euromedia şi mi-a spus că nu
prea are timp să căutăm bere... că vrea să aranjeze cu mîna lui standurile...
pavilionul...
Era
un om de o curăţenie sufletească rar întîlnită.
Cum vă pare literatura mai tînără, să zic aşa, literatura de după dvs.?
Ce tineri scriitori vă plac? Aţi avut surprize în acest sens?
Cred foarte mult în literatura tînără.
Este evident că vine cu alte mijloace de expresie, cu alte experimente şi, cu
siguranţă, cu o altă aşezare în alte rame
textuale ale aceleiaşi vieţi trăite. Numai că, de această dată, ei, tinerii
scriitori, au acces la Europa.
(aprilie 2007, Bucureşti-Braşov)
Comentarii
Trimiteți un comentariu