„2666” de Roberto Bolaño
Tocmai am terminat prima
parte şi da, „2666. Partea criticilor” e un roman care merita publicat într-o
carte aparte. Roberto Bolaño îşi începe cartea brusc, direct şi abrupt, prin
caracterizarea celor trei personaje principale, pe care le leagă admiraţia
pentru cel mai mare scriitor german al sec. XX, Benno von Archilboldi, candidat
permanent la Premiul Nobel pentru Literatură (scriitor inventat de Bolaño).
După ce îl descoperă, soarta personajelor e ca şi pecetluită – devin cei mai
mari fani ai scriitorului german, îl traduc – fiecare în limba lui, devin
profesori la catedrele de literatură germană, scriu despre el, se întîlnesc la
conferinţele internaţionale dedicate lui şi se împrietenesc pe viaţă. E vorba
de francezul Jean-Claude Pelletier, italianul Piero Morini şi spaniolul Manuel
Espinoza, cărora li se alătură şi englezoaica Liz Norton, archilboldioloagă
convinsă, care le devine imediat mare prietenă. Cei patru prieteni trăiesc în
lumea lor archilboldiană, în căutarea idolului a cărui biografie e un mister, care
se ascunde foarte bine şi pe care nu l-a văzut aproape nimeni. Se duc la
editura germană care-l publică, unde l-au văzut doar două femei, apoi – în Santa
Teresa, Mexic, unde l-ar fi văzut un scriitor ratat, acum mare politician –
Porcul, publicat de aceeaşi editură germană. Exact în oraşul unde au loc cele
mai multe crime sexuale în serie, cu „autor” necunoscut, care omoară femei. Pe
plan sentimental, Liz, după ce divorţează, sare din pat în pat cu o dexteritate
incredibilă, aşa că n-o ratează nici prietenii archilboldieni, mai întîi
francezul şi spaniolul, apoi şi italianul în scaunul cu rotile („şi apoi
amîndoi au început să rîdă şi Pelletier a sărutat-o pe Norton pe gură, cu mult
tact, şi englezoaica a răspuns cu un alt sărut mai înfocat poate ca urmare a
cinei şi a votcii şi a vinului de Bordeaux, dar care lui Pelletier i s-a părut
promiţător şi apoi s-au culcat şi s-au futut timp de o oră pînă cînd
englezoaica a adormit”. Espinoza: „Şi acum cine o să-i spună lui Pelletier că
eu mă culc cu Liz?” Norton „a ieşit pe culoar şi a bătut la uşa lui Pelletier
şi apoi la uşa lui Espinoza şi, fără să spună nici un cuvînt, i-a condus în
camera ei, unde a făcut amor cu amîndoi pînă la cinci dimineaţa”). Aşadar,
prima parte e literară, detectivistică şi de dragoste, o carte foarte bună,
care în mod normal ar fi avut succes maxim dacă ar fi fost publicată de sine
stătător.
Partea/cartea
a doua e a lui Amalfitano, despre care ştim din prima parte, a criticilor, că e
un profesor chilian (care lucrează la Universitatea din Santa Teresa, după ce-a
predat la Universitatea din Barcelona), expert în Archilboldi, dar nu neapărat mare
fan, fiindcă îşi (şi le) pune întrebări logice şi îl apreciază la rece pe
scriitorul german, nu îl idolatrizează. Iar în „Partea lui Amalfitano” îl avem
pe Amalfitano (50 de ani) în viaţa lui reală, de zi cu zi, în care nu e nici o
urmă de Archilboldi, ci e doar el şi fiică-sa (Rosa), pe care o creşte singur, cîţiva
colegi de la universitate, nişte voci care-l vizitează doar noaptea, în somn,
şi propriile vise, cele mai multe – coşmaruri.
„Partea
lui Fate” (a treia) începe cu moartea mamei lui Fate, un ziarist american de
culoare, care imediat după înmormîntare e trimis să facă un reportaj în alt
oraş din SUA, apoi, fiindcă moare şi reporterul de sport al revistei la care
lucrează, e rugat să scrie despre un meci de box care are loc în Santa Teresa. În
sala unde are loc meciul o întîlneşte pe Rosa Amalfitano, fiica profesorului
chilian din partea a doua. După meci se duc la un chef cu ziariştii mexicani
drogaţi şi alţi dubioşi, o scoate de acolo – cu mare greutate – pe Rosa, fac
interviul cu presupusul criminal din oraş (care – ca descriere – seamănă prea
mult cu ce se ştie despre Archilboldi), o petrece pe Rosa acasă, iar taică-so,
profesorul Amalfitano, îl roagă s-o ducă în SUA, de unde să zboare-n Barcelona,
unde s-a născut.
Volumul
2 cuprinde „Partea crimelor” (a patra) şi e despre crimele sexuale în serie din
Santa Teresa. Efectiv sînt descrise nenumăratele fete (de la 11 ani încolo)
violate, ucise (de cele mai multe ori prin strangulare) şi aruncate ori la
gropile (ilegale) de gunoi, ori pe la marginea cartierelor rău famate, unde nu
intră nici un om al legii. Poliţiştii nu numai că nu rezolvă nimic, ci ba le
violează şi ei pe cele scăpate, ba par să fie mînă-n mînă cu criminalul/ii;
oricum, ocupaţia lor principală e să spună bancuri misogine, de genu’: „femeile
sînt ca legile, au fost făcute ca să fie violate” – ăştia ar trebui să apere
fetele violate şi ucise şi să oprească măcelul. Dar unii încearcă anchete
proprii (şi aşa e băgat la puşcărie un neamţ foarte înalt (care ne cam aminteşte
de Archilboldi în tinereţe), doar pentru că una dintre fetele decedate vizitase
magazinul său de computere). Alţii se încurcă cu directoare de la spitalele de
nebuni, unde caută criminalul, astfel cititorul abătîndu-se de la atîtea crime,
prevăzute, de altfel, de o ghicitoare bătrînă (care a învăţat să citească de la
copiii care o mai vizitau – ce fază tare!). În final apare pe fir şi cel mai
mare agent FBI, dar şi o deputată celebră, a cărei prietenă dispare… exact în
Santa Teresa.
În cartea
a cincea, „Partea lui Archilboldi” (Volumul 3), avem povestea vieţii
scriitorului Benno von Archilboldi, dinainte să se nască pînă în ziua în care
pleacă spre Santa Teresa. „Partea lui Archilboldi” este un roman atît de
puternic, încît te întrebi dacă Roberto Bolaño n-a scris mai întîi povestea lui
Hans Reiter (devenit Archilboldi doar cînd ajunge scriitor), la celelalte
„părţi” lucrînd mai apoi, cu gîndul la bunăstarea urmaşilor. Cînd face parte
din armata germană, în cel de-al Doilea Război Mondial, Hans Reiter trece pe
unde se mişcă şi armata din care face parte, deci şi prin România, care e
foarte prezentă în „Partea lui Archilboldi” – şi ca armată, teritoriu, locuri
celebre, personaje memorabile, psihologia poporului, poveşti simbolice care o
să vă placă (sau nu), clişee, amintiri. Şi-n celelalte părţi îţi vine să revii
la multe fragmente, iar această ultimă parte tot ţese aţe cu volumele
anterioare, pe care cititorul le poate aduna într-un covor frumos şi util, dar
care-l pot arunca şi-ntr-o pînză de păianjen. Un roman despre care s-ar fi spus
pe vremuri că e un roman total – şi existenţialist, şi istoric, şi de dragoste,
erotic, de aventuri, de mister, poliţist, despre crime sexuale în serie, despre
scris şi citit şi despre soarta scriitorului, dar şi a criticilor literari, un
roman sac în care încape toată societatea în care trăim.
S-au spus lucruri foarte
frumoase despre „2666”, capodopera lui Roberto Bolaño, roman „epocal. Fără
îndoială, prima mare carte a secolului XXI” (The Complete Review), tradus în
multe limbi, premiat, apreciat şi de scriitori, şi de criticii literari şi – ce
e cel mai important – de cititori(i din toată lumea). Un roman care trebuie
citit, dacă vrem să ştim cum mai respiră literatura contemporană. Lectură
plăcută şi utilă!
Comentarii
Trimiteți un comentariu