„Arabescuri”

 

 Deși mi-am cumpărat toate cărțile lui Serhii Jadan, publicat la noi de Editura Cartier, „Arabescuri. Povestiri noi” (traducere de Maria Hoșciuc) e prima carte de-a sa pe care o citesc (am mai ascultat audiobook-ul „Depeche Mode”, citit de Jadan în limba ucraineană). Serhii Jadan este scriitor și muzician ucrainean, vocalistul formației rock „Jadan and the Dogs”, versurile sale fiind cîntate și de alte trupe ucrainene, mare activist pentru pace, care acum își apără patria cu arma în mîini de invadatorii putiniști, dar și în scris, co-fondatorul organizației Serhii Jadan Charitable Foundation, prin care oferă ajutor umanitar orașelor din prima linie de război.

Vă spun din start că mi-a plăcut foarte tare „Arabescuri”, cartea sa de proză scurtă; mi-a părut rău că s-a terminat așa repede, dar totodată mi-am zis că astfel de cărți mi-ar plăcea să citesc – concentrate, concrete și pline de nerv și substanță. Cartea e scrisă pe front, unde Serhii Jadan zice că e fericit dacă are puțin timp să citească, dar nu are timp de scris („Dacă am timp să citesc un pic seara, sînt tare norocos”, spune într-un interviu). Toate cele 12 proze sînt ca niște schije, tratează subiecte – în direct – de pe frontul ucrainean, scrise acolo, probabil între lupte, după ce au fost gîndite, purtate cu el între rafalele de gloanțe și, poate, povestite tovarășilor de arme (zic asta fiindcă-s foarte cizelate textele și de rescrieri nu prea poate fi vorba).

Acțiunea din primul text al cărții, „Să mă chemi la această poartă”, are loc în a șaptea zi de război, cînd Kolea îl sună pe Arteom să-l roage să se ducă la el în bloc să vadă ce s-a întîmplat cu vecina mamei lui, cu care a plecat undeva unde doar ei doi știu, dar nu contenește să sune la vecini și să se intereseze de starea lor. Arteom și Mort se ocupă cu scoaterea oamenilor din orașul asediat, așa că, înainte să se întindă pe podea, fiindcă nimeni nu mai aprinde lumina, de frică, Arteom îl sună pe Mort să-i spună ce misiune au mîine dimineață („S-a culcat pe podea. Credea că pe jos era mai în siguranță. Sus se vedeau ferestrele întunecate. La fel erau în toată clădirea. Seara nimeni nu aprindea lumina în oraș. Avea impresia că doarme în cala unei corăbii al cărei echipaj coborîse la țărm cu o săptămînă în urmă și nu se mai întoarse. Toată săptămîna orașul zăcea ca un animal cu coloana ruptă, pe care ai vrea să-l ajuți, dar în același timp ți-e frică să te apropii. Toată săptămîna oamenii plecau din oraș. Au rămas foarte puțini oameni pe străzi, acestea deveniseră dintr-odată mari, pustii și blînde. Ca după pogrom”).

Așadar, avem un tînăr ucrainean care a fugit de război chiar în primele zile ale invaziei, reușind s-o convingă și pe mamă-sa să lase totul și să-l urmeze undeva în siguranță (deci în afara țării), dar probabil că-l mustră conștiința și ține legătura cu vecinele ei (populația civilă omorîtă în casele lor, la teatre, grădinițe, școli, universități), și avem doi prieteni de-ai lui care au rămas acasă să-și ajute semenii atacați barbar de o țară pe care o credeau prietenă, Rusia. Și aici, și în celelalte proze din carte Serhii Jadan reușește să creeze povestea concretă a unor oameni, dar care simbolizează un întreg grup uman cu caracteristici comune, în care se vor recunoaște mulți alții.

Cînd au spart ușa vecinei mamei lui Kolea, i-a întîmpinat „un miros anume” („Artem și-a dat seama că toți trei încercau involuntar să recunoască un miros anume. Mirosea a cărți. A cărți vechi. Iar cărțile vechi miros mai rău decît bătrînii. În special, cele necitite. Miros a sărăcie și lipsă de iubire”). Doamna moartă („Bomba a căzut aproape de scara blocului”) era învățătoare, „se născuse în timp de război, murise în timp de război”, între timp adunase o bibliotecă, îi învățase pe copii să scrie și să citească. O proză de șase pagini cît un roman, fiindcă războiul nu-ți permite să scrii romane de genul „Război și pace”, dar te pune pe gînduri, te impune să gîndești bine ce scrii, să spui pe spații mici lucruri mari, importante, vitale.

Dar, Doamne-Dumnezeule, noi citim textele astea ca pe niște proze, ca literatură, iar oamenii ăștia trec prin asta chiar acum, la un pas de noi, m-am gîndit după ce-am citit textul de deschidere, „Să mă chemi la această poartă”...

Al doilea text, „Și va fi lumină peste orașul drepților”, e la fel de scurt – și așa vor fi toate celelalte proze ale acestui volum scris efectiv cu arma în mînă. Doi tineri milionari, Valera și Vovcek, sînt rugați de Mișa să-l primească la ei la muncă pe Serhii. Ăștia doi au încredere totală în Mișa și-l acceptă, se întîlnesc cu Serhii, la birou, doar de formă, iar după ce acesta pleacă, beau niște sticle de vin și doar așa, într-o doară, se întreabă cum Serhii va putea lucra orb fiind, după ce camioneta în care se afla a explodat într-un atac cu mină, lîngă Harkiv...

Personajele principale din „Vei smulge victoria ca inima dușmanului”, Bohdan și Toha, par tată și fiu, chiar dacă Bohdan nu mai știe dacă Toha are 11 sau 12 ani. Vine de la război doar pentru o zi, să-l vadă, îl duce la stadion, apoi se uită la meciul în care Maradona a marcat cu mîna. Lui Toha nu-i place fotbalul și-i spune lui Bohdan că l-a practicat doar ca să nu-l supere pe el, nu înțelege de ce Maradona e erou c-a marcat cu mîna și Bohdan, care a doua zi dimineața pleacă înapoi la război, îi explică: „De ce este el mare? Pentru că a cîștigat. A cîștigat, înțelegi? Cîștigătorilor li se iartă multe. Nu totul, dar multe se iartă. Victoria – ea te dezarmează. Deoarece tu îl privești pe cel care a cîștigat și îți dai seama pentru ce era el pregătit. Pentru ce era pregătit? Pentru orice. Era pregătit să iasă pe teren și să smulgă această victorie nenorocită ca inima din piept. Cu mîna, cu dinții, cu capul, cu unghiile. Privește-l acum, aici, cînd totul s-a terminat deja. Ce pretenții putem avea de la el? Să iasă pe teren și să facă așa cum trebuie făcut. Fără să-i lași dușmanului nici o șansă. Fără să asculți pe nimeni, fără să ai încredere în nimeni, fără să te justifici în fața nimănui. Să iei și să o smulgi. Ca o inimă. Ca un pește din rîu. Și gata. Apoi să întrebe, să se supere. Victoriile nu se anulează. Înfrîngerea poate fi explicată, dar, de regulă, nu poate fi corectată. Ai înțeles?” Un tată care vine din război, în permisie, și-i explică fiului său că există un singur scop – victoria (cu orice preț).

În „Atunci domnul o va chema pe femeie” le avem față în față, în biserică, lîngă sicriul cu un bărbat ucis în război, pe Dina, soția cu care defunctul a trăit 10 ani, și Anna, amanta din ultimele luni de viață ale acestuia. Dina e văduva, ea va lua totul, inclusiv sicriul, iar Anna, îmbrăcată în uniformă militară, o privește înțelegătoare și știe că, deși bărbatul acesta a trăit ultima perioadă a vieții lui fericit alături de ea, legile o protejează pe cealaltă, căreia toți îi dau și dreptate, și moștenirea.

„Cea care te va încălzi în miez de noapte” e un text despre oboseala cronică și despre cum uneori somnul e mai bun decît sexul, decît orice. Doi soldați, un el și o ea, și-au fixat o întîlnire la un hotel, pentru a petrece o noapte împreună. Ambii erau pregătiți de o noapte de iubire (au adus și prezervative, și vin, deși se dovedește că nici unul dintre ei nu consumă alcool), dar pînă la urmă s-au hotărît „să dormim puțin, bine? Cînd vom mai avea o ocazie ca asta?”

În „Acul mare al ceasului” se întîlnesc, după cinci ani, probabil doi soți sau foști soți, oricum între timp înstrăinați. Încearcă să se poarte normal, să nu se certe, dar mișcările și vorbele lor sînt stîngace, abia așteaptă să se despartă iar. Dar înainte de asta ea ar vrea să vadă pe cineva care între timp s-a maturizat cu totul, probabil din cauza războiului, c-a venit doar s-o vadă și se întoarce înapoi la război. Dar nu vor să-l trezească, așa că pun ceainicul la foc...

„Soarele nu va fi de ajuns ca să lumineze totul” începe cu propoziția „Nu s-au văzut demult, așa că nu a mai recunoscut-o”. Multe texte din cartea asta sînt despre înstrăinare – „Acul mare al ceasului”, „Atunci domnul o va chema pe femeie”, „Vei smulge victoria ca inima dușmanului” și, iată, și „Soarele nu va fi de ajuns ca să lumineze totul”. În „Soarele nu va fi de ajuns ca să lumineze totul” se întîlnesc doi foști colegi de clasă care, la fel ca-n multe alte texte din carte, nu prea au ce să-și povestească. Ea era fata pe care o iubeau toți băieții, inslusiv el, firește, dar nu îndrăzneau s-o abordeze din cauza mamei ei, profa de limba maternă, iar el acum e eroul lor. Doar în ultima propoziție aflăm că-i într-un cărucior, la spital...

„Eu voi stinge lumina după toți” leagă, ajută și explică alte proze. Personajele, preotul Mișa și prietenii săi din copilărie, merg la înmormîntarea din „Atunci domnul o va chema pe femeie”. E același Mișa din „Și va fi lumină peste orașul drepților”, în care cele două personaje hiper-bogate au încredere oarbă și-l ajută pe Serhii cu serviciul, deși tot ce știu despre el e că e orb și, de fapt, nu are cum să muncească în firma lor, dar nu-l pot refuza pe preotul Mișa.

Personajul principal feminin din „Pînă va trece încă un an” vine în permisie și propriul cîine n-o mai recunoaște, se ascunde de ea, deși ea l-a luat de la adăpost și l-a îngrijit ca pe un copil (iată o altă proză despre înstrăinare). Cînd a plecat în armată, l-a lăsat cu mamă-sa, cu care încearcă să nu se certe. E supărată de fapt pe ea însăși, că nu-i mai vine menstruația (se pare că e fata din „Cea care te va încălzi în miez de noapte”, dar cititorul doar poate bănui asta (și asta e o caracteristică interesantă la Serhii Jadan: lasă cititorul să lege ițele, să recreeze și lipească fragmentele de realitate)...

Personaj principal în „Fiarele” e un profesor bătrîn, care nu se descurcă cu predarea on-line, iar cînd directoarea școlii, refugiată la Praga, îl roagă să aibă grijă de școală, e fericit. La început doar o vizitează din cînd în cînd, apoi se mută cu totul la școală, doar că și școala e bombardată. Nu înțelege de ce, doar aici nu-s militari, nu există arme. Cînd telefonul mobil i se strică, elevii îi cumpără unul nou, dar care-i păstrează numerele vechi. Acum bătrînul profesor șterge din telefonul său nou numerele celor morți în acest război criminal; a ajuns la litera D...

„De cine îți vei aminti apoi” e despre o căsătorie în timp de război, ambii miri fiind soldați.

Personaje principale în „Nimeni nu va cere nimic” sînt copiii războiului, care nu cer nimic, dar, cînd cineva le aduce ceva, îi acceptă, chiar dacă nu fără rezerve...

Iată cîte teme grave, umane, dar din timp de război, abordează Serhii Jadan în cartea sa, scrisă pe linia frontului. Trăiește, prinde și descrie atmosfera insuportabilă de pericol iminent, frică, teroare, nedreptate și stări la care nu are cum să aibă acces un om care n-a cunoscut pe pielea lui războiul. Orașe bombardate, distruse, golite de oameni, în care se aud doar păsările și diferite feluri de liniște și tăceri („Stăm sub cerul mare din suburbie, tăcuți, ascultînd liniștea. E liniște, ca într-o casă din care tocmai a plecat o familie mare neprietenoasă”). Surprind și comparațiile super originale, ca acestea, de exemplu: „această viață ciudată care își urmează cursul și ne trage după ea, așa cum un curent de apă trage pantofii oamenilor înecați”, „Bărbații, majoritatea militari, se înghesuie oarecum nesiguri mai aproape de ieșire, pentru orice eventualitate, ca niște școlari care au uitat să-și facă temele și acum speră că profesorul nu-i va observa”, „Timpul trecea încet, ca un bătrîn care pleca de la farmacie”, „Arăta ca un taximetrist căruia nu-i plăcea meseria lui”, „Orașul era la fel de liniștit ca un teren de fotbal iarna”...

Am citit cartea lui Serhii Jadan cu respirația întretăiată, fiecare proză scurtă din „Arabescuri” transmițînd cît un roman. Mi-ar plăcea să tragem niște concluzii și să nu ne mai complacem în romane-sac, kilometrice, interminabile, care au redevenit populare, la modă, și să fim mai concreți, să avem milă de cititori, cum spune un titlu. E, la urma urmei, ca-n viață, să ne antrenăm să fim mai supli, mai puțin grăsani, în nici un caz supraponderali, eră în care pare să fi intrat literatura contemporană acum, cînd avem tot mai puțin timp doar pentru noi. Lecturi plăcute și utile! Pace! 

Serhii Jadan, „Arabescuri”, Editura Cartier, 2025

 Revista Timpul din România, ediția din Republica Moldova, nr. 4, apr. 2026