De ziua lui tata, Alexei Vakulovski, o proză despre tata

 

Mihail Vakulovski

 

Prin gura foametei

 

Alexei se trezi, întinse mîna, trase cartea de pe noptieră, o deschise la întîmplare şi citi: „Căci la nenorocirile voastre voi mai adăuga şi foametea şi vă voi sfărîma toiagul pîinii”. Mai dă cîteva pagini: „Trimit împotriva Ierusalimului cele patru pedepse groaznice ale mele: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma…” – Ezechiel.

            „Pe la mijlocul anilor ’40, imediat după ce m-am născut, Dumnezeu trimise asupra noastră toate cele patru pedepse groaznice ale Lui: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma – războiul, foametea, călăii şi mancurţii, tifosul… Apoi se milostivi de noi şi ne feri de cîteva pedepse. Nu de toate, încă nu merităm toată mila Lui”, se gîndi profesorul de limba şi literatura română, ridicîndu-se din pat.

Îşi luă o bucată de pîine neagră din bucătărie, coaptă aseară, în sobă, rupse din ea şi-şi aminti deodată cum îl surprinse pe fiul său discutînd cu mătuşă-sa despre el, la praznic. „Pe Alic îl ţin minte de mic, am imaginea lui încă de atunci: serios, cu o carte în faţă şi cu o bucată de pîine în pumn, chiar şi cînd ne duceam undeva, la fotbal sau la pescuit, îşi lua cîte o bucată de pîine cu el şi tot muşca cîte o bucăţică”, zicea sora. „Nu ştiu de ce, îi răspundea ea fiului mai mare, probabil pentru că s-a născut imediat după foametea de după cel de-al II-lea Război Mondial, cred că l-a marcat asta şi pe el, nu numai pe părinţii şi bunicii noştri. A fost îngrozitor, au ajuns la canibalism, trebuia să-ţi ascunzi cîinele şi pisica, altfel ţi le mîncau vecinii…”.

            - Bonjour, Sonia, încă n-a venit moşneguţul meu?

            - Nu, iar avem oaspeţi?

            - Am vorbit cu badea Pintilii să facem interviul despre foametea din ’46, a veni el, încă-i prea dimineaţă.

            - Abia aşteptăm sfîrşitul săptămînii să stăm şi noi liniştiţi, în familie, ca oamenii, dar tu faci ce faci şi tot chemi beţivani din ăștia care abia dacă ştiu să închege două-trei fraze. Nu ştiu ce te aştepţi să-ţi povestească ăştia.

            - Pune ceva pe masă şi nu mai ciripi, bădica Pintilii a trecut şi prin Buhenvald, e plin de poveşti, numa’ că nu vrea să le spună. Să pregăteşti masa din grădină. E frumos afară, n-are rost să ne băgăm în casă, ca-n buncăr.

            Aseară, cînd le-a spus copiilor săi că trebuie să se grăbească să-şi termine volumul de mărturii, că dacă va muri – măcar să le lase ceva, au rîs, haiducii, ca atunci cînd le-a spus că scrie testamentul. Sunt scriitori şi ştiu că acum, în vremurile astea, nu e chiar aşa uşor să publici o carte, majoritatea plătesc pentru asta, dar băieţii lui zic că ei nu plătesc pentru munca lor şi aşa e corect. Dar cartea asta a mea nu e beletristică, e un volum important, despre o crimă istorică despre care nu trebuie să tăcem, nu trebuie s-o uităm, dacă vrem să nu se repete. Şi dacă universul se răsfrînge într-o picătură de rouă, şi foametea aceea groaznică poate fi înţeleasă şi simţită prin lacrima unei aşezări omeneşti, a satului meu – Antoneşti, se gîndea Alexei. Nu există familie din Antoneşti care să nu fi suferit, şi, la fel, nu există nici o familie din Moldova care n-a suferit în acea perioadă, iar partea ilustrează întregul, aşa c-o să construiesc cartea asta doar din interviuri cu oameni din Antoneşti, majoritatea – copiii războiului şi ai foametei. După bădica Pintilii mă mai întîlnesc cu Vasile Gaidău, Maria Deleu, Macar, Efrem şi cu naşu’ şi gata, pot să-i fac corectura şi s-o dau la vreo editură. Doar atunci o să mă pot concentra pe romanul meu despre tata, să le arăt postmoderniştilor ăstora care acum dorm ca nişte urşi în hibernare cum se scrie un roman adevărat. Prîslea scrie foarte bine, dar „Pizdeţ-ul” lui e doar o parte a unui roman foarte puternic, iar ăla mare în general se încăpăţînează să încalce toate regulile, dacă aveam eu materialul lui din „Totul despre tati” scriam un roman genial, nu aşa cum l-a făcut el – fără cap, fără coadă, de zici că nu l-a citit nici pe Tolstoi, nici pe Rebreanu!

- Ce frumos se aud clopotele la biserică, dacă-i duminică! spune, ca pentru sine, profu’ de literatură.

- Clopotele-s trase pentru c-a murit un om din partea cealaltă a satului, vecine, spune lea Maria, iţindu-se printre două scînduri de la gard.

- Cine-o mai murit?

- Nea Pintilii, să-i fie ţărîna uşoară.

„Dumnezeu să-l ierte. Trebuie să termin odată cartea asta, că-mi mor toţi moşneguții”, se gîndi Alexei, amar şi întristat.

- Toţi ajungem acolo, Alexei Vasilievici – bolmoji vecina, acum cu coatele pe gard – era bătrîn, săracu’, putea să moară şi-n război, şi în timpul foametei, dumneata ştii mai bine ce zic, că eşti om învăţat, nu ca noi, ăştia de la coada vacii. Nu-i plăcea lui să povestească despre asta, însă în timpul comunismului n-a scos nimeni o vorbuliţă despre foamete. Dar au murit mulţi copii şi bătrîni de foame, cei tineri se mai duceau în Polonia să cîştige ceva de mîncare, chiar dacă rar care se mai întorcea cu ceva acasă.

- Lea Marie, hai aici, dacă tot ţi-ai amintit de acea perioadă.

- Da-mi dai un pahar de vin?

- Cum să nu. Sonia, adu un ulcior de vin şi nişte plăcinte ceva.

- O ştii pe lelea Aculina? Era fată mare cînd s-a căsătorit cu un bărbat cu trei copii. Şi hai să se ducă în Polonia după ceva de mîncare, că dacă stăteai acasă ştiai ce urmează, nu puteai să stai pe loc, mai ales cu trei copii în casă. S-a dus acolo, a ajuns la marginea unei păduri şi s-a lepădat de copil, căci îi ţinea mîinile legate. Pe acolo trecu un om cu căruţa şi-l văzu pe băieţelul care plîngea. Ei, plînge – plînge, dar cine ştie de ce plînge? S-a dus omul la lucru. În treaba sa s-a dus. Cînd se întorcea seara spre casă, vede iarăşi copilul acela şi-l întrebă de ce stă acolo. Unul – moldovean, altul – polonez, s-au înţeles ei cumva. Pricepu omul că copilul e abandonat. L-a luat şi l-a dus acasă la dînsul. Acasă mai avea încă unsprezece copii… şi el fu al doisprezecelea. Ei, şi l-a crescut mare, l-a trimis în armată, mă rog, ca la oameni. Cînd veni timpul ca Vladimir Midrigan, fratele celui lepădat, să plece în armată, a plecat flăcăul, că nu ai de ales, nu te pui cu sistemu’. Deveni el soldat. Umblînd pe acolo prin unitate, ori cum s-o fi numit ea, vede că sub o fotografie de pe Tabla de Onoare scrie: Midrigan Pavel. S-a uitat Volodea la fotografie şi i-a părut că-l cunoaşte pe cel fotografiat, apoi i se părea că nu-l cunoaşte. Mai pe scurt, se pomeni în faţă cu un cunoscut necunoscut. Se duse Volodea la un şef de acolo, din armată, şi-l întrebă: „Dar cine-i acesta?” Şeful îi răspunde: „Un vecin de-al meu”. „Vreau să-l văd”, zice Volodea. Şeful i-a povestit pe scurt cine-i cel de pe Tabla de Onoare şi s-au dus să-l vadă. Cînd s-au pomenit ei unul în faţa altuia, s-au privit în ochi fără a scoate un cuvînt, apoi s-au îmbrăţişat, căci au înţeles că-s fraţi. Semănau leit unul cu celălalt. Nu aveai ce sta la gînduri. Şi le-au permis să se ducă acasă din armată: să-şi vadă părinţii, să-i bucure. Hai noroc, de fapt – Dumnezeu să-l ierte pe nea Pintilii, a scăpat, sărmanu’.

- Şi acasă ce s-a întîmplat, atunci, cînd s-au întors din armată?

- Cînd au ajuns acasă, unele neamuri încercau să-l îndepărteze pe Pavel, căci atunci nu ştiau precis cine-i. Apoi l-au primit ca pe al lor, pentru că prea semăna cu ceilalţi fraţi. Doar mamă-sa, care era vitregă, a refuzat să-l recunoască. Ea ştia ce a făcut cu el. Atunci spusese acasă, adică amăgise, că Pavel murise şi ea l-a îngropat. Dar cînd s-a aflat adevărul, n-a dorit nici el s-o vadă pe mamă-sa. De fapt, care mamă? Nu i-a fost ea mamă. O femeie străină i-a fost. Hai noroc.

- Şi dumneata cum ai trecut prin acea perioadă, lea Maria?

- Ei cum? Greu, ca toată lumea. Hai că mă grăbesc, mă pornisem să strîng ouăle din curiac, mă aşteaptă Valentin în casă. Mai beau un pahar de vin şi plec.

- Şi despre dumneata nu-mi povesteşti nimic? Cu ce vă hrăneau părinţii în timpul foametei?

- Eu eram copil, tare greu a fost, mai şi învăţam, Vasile Cozmovici, tatăl lu’ neatale, era directorul şcolii şi dacă vedea că nu vin copiii la şcoală, se ducea la ei să vadă ce s-a întîmplat, nu ţi-a povestit? De cele mai multe ori îi găsea morţi de foame sau şi mai rău, omorîţi de cei mari şi mîncaţi. Nu ţi-a povestit?

- Mi-a mai povestit, dar vreau să aflu cum v-aţi descurcat voi…

- Poate altă dată, acum mă duc să strîng ouăle şi să fac ceva de mîncare pentru Valentin, altfel bîca mi-e asigurată, zice lea Maria şi-şi mai toarnă un pahar, dar din curtea lor se aude vocea răguşită şi răstită a soţiorului ei:

- Unde ai dispărut, curva dracului!? Eşti bună de trimis după moarte, nu după ouă!

- Hai că-i zic eu două vorbe, zice Alexei.

- Lasă-l în pace, c-o să mă bată şi mai tare. Oricum nu pot să vorbesc despre ai mei în acea perioadă, că plîng. Plîng şi nu mai pot să vorbesc, mă blochez. La revedere, mulţumesc de cinste, zice lea Maria, se duce la gard, dă la o parte o scîndură şi dispare.

Din curtea lor se aud ştirile, cu sonorul dat la maximum.

„Măcar atîta informaţie au, se gîndi Alexei. Dar… ăştia ascultă doar posturi de radio ruseşti. Mortăciunile nu pot înţelege cele spuse în limba mamei mamei lor? Eu mă înfurii, iar ei mă bombardează cu Russkoe Radio, cînd ar crăpa el mai repede”…

 

După ce şi-a terminat de redactat cartea cu mărturii ale supravieţuitorii foametei, Alexei o trimise la editurile din R. Moldova, crezînd că a dat lovitura şi în sfîrşit o să le cumpere apartamente copiilor lui pe onorariul primit. Doar că editurile nu au sărit să-i dea bani, ci să-i ceară. Că-i o carte bună, dar nu pot risca editînd-o pe foamea asta, că nu cred c-o să se vîndă, pe cine mai interesează ce s-a întîmplat în secolul şi chiar mileniul trecut. Acum altceva se caută, a trecut vremea jurnalelor, memoriilor şi mărturiilor, iar istoria Basarabiei n-a interesat pe nimeni niciodată, nici pe străini, nici pe români, nici chiar pe basarabeni...

Cînd au luat băieţii manuscrisul şi l-au trimis la editurile din România, care l-au tot amînat, Alexei le-a spus, într-o zi, ca printre altele, că va muri şi nu va vedea manuscrisul ăsta publicat, „am să mor înainte să fie editat, o să vedeţi, aşa e soarta acestei cărţi”, a zis, iar băieţii au rîs iar, postmoderniştii. „Cum poţi să te gîndeşti la aşa ceva, a zis unul dintre ei, important e că-i foarte bună cartea, în rest – totul se va rezolva odată şi odată, şi asta în scurt timp. Nici n-am da-o la orice editură, acum trebuie s-o publicăm la o editură prestigioasă, dacă tot ai lucrat atîta la ea şi ai aşteptat atîta. Important e că-i foarte bună şi între timp mai publicăm texte din ea în presă!”.

 

Lucrurile, într-adevăr, începură să se dezvolte frumos. Băieţii i-au trimis unui pictor foarte bun imaginea pe care a ales-o el pentru copertă, „Help” de Dmitry Orlov, alb-negru, cu bătrînul desculţ cu mîinile ridicate în sus şi cu un spic care parcă îl străpunge şi pictorul acela din Arad, Alexandru Pecican, a făcut o copertă foarte frumoasă, chiar trei variante (a ales-o pe cea care i se pare mai potrivită, deşi toate trei sunt minunate), iar pentru coperta a patra a folosit o fotografie de-a sa de pe cînd începuse să lucreze la proiectul ăsta ambiţios. Ăla mai mare, care lucrează la Institutul Român de Istorie Recentă, a zis că deja au obţinut finanţare pentru carte şi acum chiar că nu are cum să nu apară pînă la sfîrşitul anului şi încă la cea mai în vogă editură, în colecţia „Document”, unde-şi publică IRIR-ul cărţile.

Dar a trecut anul, directorul institutului a fost schimbat şi n-a mai apărut cartea lui, ci… alta, una a unui prieten de-al noului director. Iar semnalele sunt, totuşi, foarte bune: chiar dacă încă n-a fost inclusă în vreun plan editorial, tot mai mulţi oameni au început să se intereseze de cartea publicată pe fragmente în revista băieţilor, Tiuk!

 

Într-o zi, după cele şase ore de limbă şi literatură, Alexei mergea spre casă cu pas întins, că-l chemase şi pe frate-so, şi pe finu-so la tăiatul porcului. I-a sunat şi pe băieţi, dar Prîslea nu poate să vină, că i-o expirat viza de şedere temporară, aşteaptă de 7 ani cetăţenia română şi pînă nu şi-o recapătă nu poate să iasă din România, pe cînd ăla mai mare a zis că de ce tot insistă să vină exact pe 19 mai, că abia a fost acasă şi oricum va trebui să se întoarcă în scurt timp, să-şi susţină examenul ăla pentru permisul de conducere, cică „Dă-l dracu’ de porc”.

Acasă deja îl aştepta şi finu-so, şi frate-so („Da’ ăsta n-a avut tot 6 lecţii, ca şi mine, cum de-o fi ajuns înaintea mea?”, se gîndi Alexei), şi cumătru’ Vasile, care-şi ascuţea cuţitul de-un perete al casei. Cînta Gică Petrescu, „Hai mai toarn-un păhărel, / Să ne veselim niţel”, iar frate-so l-a întîmpinat cu cuvintele: „Alic, auzi ce zice ăla?” Au tăiat porcul, s-au veselit, au mîncat şi au băut, iar cînd a plecat finul, Alexei a ieşit la poartă să-l petreacă. S-a apucat brusc de poartă, iar soţia lui, deşi-l ştia glumeţ şi mereu pus pe şotii, a fugit la el şi l-a prins în braţe.

Medicul a zis că a avut un infarct cerebral şi că a murit în 4 secunde, în picioare, nu împlinise nici 57 de ani, n-a ajuns să-şi vadă nepoţii, cum a visat, şi nici cartea de mărturii ale supravieţuitorilor foametei din anii 1946-1947…