Interviul cu Octavian Țâcu din 10 basarabeni pentru cultura română (Interviuri cu tinerii dintre milenii)
„Eu
explic reuşita prin capacitatea de a mă concentra asupra priorităţilor”,
interviu cu Octavian ŢÂCU,
realizat de Mihail Vakulovski
Născut la 21 august 1972 în satul Costuleni, raionul Ungheni, R. Moldova. Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi (1994). În 2000 susţine teza de doctor în istorie în cadrul aceleiaşi universităţi.
Multiplu campion al R. Moldova la box, participant la
Jocurile Olimpice din Atlanta (1996), medaliat cu argint la Cupa Europei
(1999).
Autor al monografiilor „Problema Basarabiei şi
relaţiile sovieto-române în perioada interbelică” (1919-1939), Ed. Prut
Internaţional, Chişinău, 2004 şi „Fotbalul în contextul transformărilor
democratice din Europa de Est. Cazul Ucrainei, României şi Republicii Moldova”, Ed.
Cartdidact, Chişinău, 2008 (împreună cu B. Boguş).
Distincţii
şi premii profesionale: Premiul Naţional al Tineretului în domeniul
Ştiinţei şi Literaturii, Premiul pentru cea mai bună carte a
anului în Universitatea Liberă Internaţională, Premiul cel
mai bun şef de catedră al Universităţii Libere Internaţionale, Premiul
Fundaţiei Soros-Moldova pentru merite academice deosebite…
În prezent activează în calitate de Şef al
Catedrei Relaţii Internaţionale şi Politologie, Facultatea Istorie şi Relaţii
Internaţionale, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (ULIM), lector
la Masteratul de Studii Sud-Est Europene a Catedrei UNESCO, Facultatea de
Istorie şi Psihologie, Universitatea de Stat din Moldova, responsabil pentru
Masteratul de Studii Europe, Facultatea Istorie şi Relaţii Internaţionale,
ULIM, profesor-asociat la proiectul Centrului pentru Iniţiativa de
Pace, Schimbări Democratice şi Soluţionării Conflictelor: Şcoală de Vară şi
Învăţământ la Distanţă organizat de OSCE (Moldova) şi Fundaţia
HILFSWERK (Austria), membru al Consiliului de experţi în Programul
Est-Est: Parteneriat Dincolo de Hotare, Fundaţia Soros Moldova, membru al
Consiliului Coordonator al Societăţii pentru Studii Americane Moldova, Profesor
al Agenţiei Universitare Francofone.
- Octavian, aş începe
„discuţia-interogatoriu” cu o întrebare la care nu cred că te aştepţi: în
copilărie ce vroiai să te faci „când vei fi mare”?
- Eram un „pitic”
(la propriu) care dorea să ajungă să-i bată pe toţi din lume.
Sufeream de un complex de inferioritate în acest sens,
de care încercam să scap prin a fi cel mai bun la carte.
- Cum ai ajuns să faci box?
- Din cauza visului. Dar şi pentru că am avut un ideal
- unchiul meu Andrei Grosu, care mi-a fost şi primul antrenor. Era o autoritate
în lumea boxului şi speram că voi ajunge odată să-l depăşesc. M-a motivat şi
mai mult faptul că el nici măcar nu vedea în mine un viitor mare campion.
- Cum ai ajuns la studiul istoriei?
- Am fost predispus genetic. Mama mea este profesoară
de istorie. Era însărcinată cu mine când a susţinut examenele de absolvire la
Universitatea de Stat din Moldova. De aceea le spuneam permanent colegilor mei
de facultate că sunt mai deştept decât ei cu o sesiune.
- Hopa, iar eu m-am născut când părinţii mei, hm,
ambii studenţi la filologie, tot la USM, îşi luau licenţa... Cum ai combinat
aceste două hobby-uri ale tale, boxul şi istoria, reuşind, iată, să faci din
ele profesii?
- Cel mai greu a fost şi este să împac în mine aceste
identităţi, care nu au între ele nici o tangenţă, cu excepţia faptului că le
fac eu. Dacă la început (în timpul studenţiei) a fost o normalitate, or atunci
toţi făceau şi sport şi facultate, atunci când a început doctoratul şi marea
performanţă lucrurile chiar au devenit tot mai greu de realizat. Eu explic
reuşita prin capacitatea pe care am avut-o întotdeauna de a mă concentra asupra
priorităţilor. Şi asta fără a mă gândi la faptul că sacrific ceva.
- Există foarte mulţi oameni care ştiu de pugilistul
Octavian Ţâcu şi există oameni care te cunosc ca şi un tânăr istoric, şef la
catedra de Istorie Contemporană Universală şi Ştiinţe Politice la Universitatea
Liberă Internaţională din Moldova (ULIM). Vrei să-ţi aminteşti, pentru cei care
te cunosc doar ca istoric, de viaţa ta de boxer?
- A fost un traseu sportiv extrem de sinuos. Bazele
boxului le-am pus la Chişinău, însă valoric am crescut la Iaşi, la CSM, alături
de cei mai tari profesionişti care existau în România. Când m-am întors peste 4
ani (în 1995) la Campionatele Republicii Moldova, i-am bătut fără drept de apel
pe toţi candidaţii pentru Calificările la Jocurile Olimpice. A fost însă o
înfrângere dureroasă (şi la propriu, şi la figurat) în faţa lui Leonard
Doroftei în semifinalele turneului din Iugoslavia, care mi-a compromis serios
şansele de a ajunge la aceste calificări. Am fost luat la Europenele din
Danemarca doar fiindcă eram campion naţional şi participasem în 1995 la
Campionatul Mondial din Berlin. Ironia sorţii a fost că doar eu m-am calificat
pentru Jocurile Olimpice de la Atlanta. După Atlanta a fost perioada celor mai
mari succese (am câştigat şi am fost laureat a 23 turnee internaţionale), care
a culminat cu locul II la Cupa Europei în Lvov (Ucraina). Cea mai mare decepţie
a constituit-o ratarea Calificării la J.O. de la Sidney, când am fost la un
singur pas de reuşită. Însă acest fapt însemna să-l bat pe Campionul Mondial A.
Maletin (Rusia), ceea ce însemna o sarcină extrem de dificilă în acel moment.
- Să ne întoarcem la istorie. Monografia ta se numeşte
„Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică”,
într-adevăr, o problemă. Cum ţi-ai ales tema şi, dacă se poate, care sunt
concluziile la care ai ajuns scriind această carte?
- Tema a venit ca o continuare a tezei de licenţă. La
Iaşi ni s-a sugerat tuturor studenţilor basarabeni că dacă nu vom rescrie noi
istoria Basarabiei atunci cine altcineva. M-am convins de justeţea acestor
sugestii atunci când propriu-zis am început elaborarea tezei şi am sesizat cât
de mult fusese subiectul politizat şi influenţat de ideologic. Acest lucru se
referea nu numai la totalitatea istoriografiei sovietice, care era total
inoperantă, ci şi la multe aspecte ale problemei Basarabiei pe care le mitizase
istoriografia română. Pentru a răsturna aceste mituri aveam nevoie de argumente
serioase, fapt pentru care am fost şi în Arhivele Ministerului de Externe a
României, şi în cele ale Ministerului de Externe din Federaţia Rusă. Sunt
tentat să cred că ineditul lucrării constă în faptul că am stabilit o
interdependenţă între aspectul internaţional al acestei probleme şi procesul de
integrare a Basarabiei în România Mare. Dacă pentru celelalte provincii alipite
în 1918 integrarea a fost o problemă internă românească, atunci în cazul
Basarabiei acest proces a avut conotaţie internaţională determinată de
pretenţiile URSS asupra acestui teritoriu. Nerecunoaşterea Basarabiei ca
teritoriu românesc de către Moscova a cauzat o politică incoerentă a
administraţiei româneşti în provincie şi a afectat deseori bunele intenţii ale
statului român în integrarea acestui teritoriu. Proximitatea sovietică a
determinat un regim de „mână forte” în Basarabia, care este şi acum invocat de
basarabeni ca o măsură de discriminare a populaţiei locale de către
autorităţile centrale. În absenţa unei politici adecvate de explicare a acelei
situaţii critice, basarabenii au văzut capul tuturor relelor în „regăţeni”,
ceea ce a determinat (poate chiar determină încă) o reticenţa de lungă durată a
basarabenilor faţă de românii din ţară.
- Ziceai la lansarea cărţii
că pentru tine fiecare paragraf are o încărcătură sentimentală foarte intensă.
Poţi să exemplifici şi pentru cititori? - aceste combinaţii de amintiri mi se
par foarte interesante...
- Vorbeam de faptul că elaborarea acestei lucrări a
coincis cu momentul de vârf al carierei mele sportive. Prin urmare, multe din
ideile şi concluziile inserate corespund unor anumite stări generate de
rezultatele din ring. Spre exemplu, cea mai prolifică perioadă a fost după
Jocurile Olimpice de la Atlanta, când evoluţia nereuşită se pare să fi stimulat
o concentrare asupra tezei şi finalizării primelor două capitole. Au fost şi
situaţii când am scris inspirat după victorii importante, cum ar fi medalia de argint
la Cupa Europei în 1999. Totuşi, cel mai mult eram motivat intelectual atunci
când pierdeam şi faptul că am finalizat lucrarea după dureroasa ratare a
Calificărilor la J.O. de la Sidney în 2000 este dovada elocventă în acest sens.
- Spuneai, tot la lansare,
de o nouă generaţie de istorici. Prin ce se deosebesc aceşti tineri istorici de
cei de dinaintea lor?
- Este o generaţie dezinvoltă, crescută în realităţile
tranziţiei, care i-a determinat o atitudine mai tranşantă în scrierea istorică.
Mulţi dintre aceştia s-au format în România, în special la Iaşi, unde au avut
un contact direct nu numai cu şcoala de istorie românească. Întorşi acasă (ceea
ce este cel mai important), au adus cu sine o nouă atitudine, un nou mesaj, un
nou aflux de românism, devenind, inevitabil, prin ceea ce fac, mesagerii
viitoarei proiecţii europene a Republicii Moldova.
- Acum, după ce ai susţinut şi teza
de doctorat şi ai şi editat-o, ce teme te mai tentează, pentru un viitor
studiu, eventual?
- Practic încă înainte de
publicarea monografiei am început să mă „deplasez” spre studiul proceselor de
tranziţie post-totalitară în spaţiul est-european. Am reuşit în acest sens să
organizez o conferinţă internaţională la Universitatea Paris 8, Franţa, unde am
prezentat procesul de tranziţie al Republicii Moldova în contextul
est-european. Drept rezultat am fost delegat de Francofonie să reprezint
Republica Moldova la Colocviul Internaţional al Francofoniei din Burkina Faso
cu aceeaşi problemă. În martie şi aprilie anul viitor mă voi afla cu o bursă de
profesor invitat la Universitatea Central Europeană din Budapesta, unde îmi voi
finaliza lucrarea.
- Ştiu că şi acum faci sport, deşi
marea performanţă a devenit biografie, din păcate (fiindcă te-ai retras prea
devreme) şi din fericire (fiindcă nimeni nu-ţi poate lua rezultatele). Nu-ţi
pare rău că ai făcut acest pas? Acum crezi că te-ai grăbit sau că ai făcut o
mişcare înţeleaptă? Faptul că scriai, că erai la începuturile altei activităţi,
te-a ajutat în acel moment important al vieţii tale - retragerea din vârful
altei activităţi?
- Retragerea din sport a fost
rezultatul unei suprapuneri de circumstanţe. În primul rând, a fost una forţată
- mi-am fracturat mâna în timpul ultimului turneu internaţional din Polonia
(aprilie 2003), iar încercările mele de a mă recupera au fost inutile jumătate
de an. Astfel că ratasem etapa de pregătire iniţială pentru calificările la
Jocurile Olimpice de la Atena. Apoi mai venea şi întrebarea (firească cred, la
32 de ani) dacă voi putea duce greul calificărilor şi pregătirii pentru
Olimpiadă. În plus, eram de acum şef de catedră universitară (ultimul titlu de
campion naţional şi chiar ultimul turneu internaţional din Iugoslavia le-am
câştigat fiind şef de catedră), iar acest lucru făcea tot mai greu, dacă nu
imposibilă simbioza. Trebuia să fac alegerea. Faptul că aveam alternativa
intelectuală m-a salvat de dificila perioadă pe care o încearcă mulţi sportivi
când se lasă de sport. O perioadă în care au loc căderi psihice spectaculoase
legate de dificultăţile adaptării la viaţa „normală”. Eu am plecat din sport
însă fiind sigur că mă voi întoarce. Şi am făcut-o. De această dată în postura
de secretar general al Federaţiei Sportului Universitar din Moldova.
- Cum îţi par tinerii de acum din
alte domenii culturale - literatură, muzică, pictură etc.? Ce-ţi place să mai
faci, în afară de sport şi istorie?
- Independenţa Republicii Moldova
are un aspect pozitiv mai ales din perspectiva faptului că a creat
posibilitatea unei deschideri pentru noua generaţie, care nu a întârziat să
fructifice aceste oportunităţi. De aceea putem vorbi despre o nouă elită
intelectuală, care apare în ţara noastră. Una non-conformistă, în contact
direct şi permanent cu valorile civilizaţiei occidentale, care la momentul oportun
va avea un cuvânt determinant în determinarea istorică a Republicii Moldova.
Alte interese personale: cred că limbile străine pe care le învăţ cu răutate şi
determinare sportivă.
(noiembrie-decembrie
2004, Braşov-Chişinău)
Comentarii
Trimiteți un comentariu