Chipul Oksanei Stomina – harta Ucrainei

Pe 24 februarie 2026 am participat la întîlnirea din Chișinău a Premiilor Revistei Timpul din România, ediția din Republica Moldova, unde cea mai recentă carte a mea, „Viața mai pe scurt”, a primit premiul pentru cea mai curajoasă și mai bună carte de poezie.

Evenimentul a cuprins foarte multe povești emoționante, iar cel mai impresionant și mai fierbinte a fost, de departe, cazul scriitoarei ucrainene Oksana Stomina, care a promis organizatorilor că va veni la evenimentul din Chișinău, unde și-ar fi văzut pentru prima oară cartea ei, tradusă (de Mihaela Herbil) și publicată prima oară în română, „Înainte de zori. Un altfel de jurnal al rezistenței ucrainene. Poezie și proză scurtă”, apărută la editura clujeană Școala Ardeleană. N-a mai ajuns pentru că soțul ei, captiv la ruși chiar de la începutul războiului, din 2022, deci de patru ani, era pe lista prizonierilor care urmau să fie schimbați pe 24 februarie, adică în această zi. Ce fericire – soțul eliberat, premiu internațional, carte tradusă și editată, apărută chiar în ziua premierii! Ne-am bucurat sincer pentru ea, care a scris cartea asta din dragoste pentru soțul ei, prizonier de război. Nu avea cum și unde să-i scrie scrisori, așa că acele „scrisori” au devenit texte literare. Volumul a apărut sub egida PEN România – filială a Organizației Mondiale a Scriitorilor (International PEN), în Colecția Vertical, dedicată protejării libertăților fundamentale și respectării drepturilor omului. Coordonatorul Colecției Vertical este președintele PEN România, scriitoarea Ruxandra Cesereanu, care a semnat și prefața acestei cărți unice.

În prefață, Ruxandra Cesereanu povestește cum a întîlnit-o, la Ziua Mondială a Poeziei din Roma, pe Oksana Stomina (n. 1972), și îi face o caracterizare cît o biografie: „Oksana Stomina e o femeie cu vîrsta de o jumătate de secol: chipul ei frumos e îmbătrînit prematur de război și de suferință, dar demn și încrezător încă în victoria poporului ei. Privindu-i chipul, pe care se găsea parcă toată harta Ucrainei, toate orașele și toți oamenii, am avut senzația de la început că Oksana era o încarnare exactă a țării ei de acum, a Ucrainei rănite, atacate. Frumusețea ei era melancolică și atinsă de un doliu colectiv conținut de chipul ei ca un cuib expus. Durerea ei era demnă, căci Oksana înțelegea că lumea trăiește și merge mai departe. Pur și simplu, viața mergea înainte pentru unii, în timp ce pentru alții mergea războiul, moartea și, desigur, rezistența. Discreția și generozitatea aceasta a Oksanei m-au impresionat: gestul de a lăsa restul lumii să se bucure de ce este al său, în ciuda războiului aspru din Ucraina. Zîmbetul ei era discret, ca un voal, în așa fel încît durerea ei reală să nu fie vizibilă decît pour les connaisseurs. Era multă generozitate în acest zîmbet melancolic. Poemele Oksanei Stomina (le-a recitat ca pe o rugăciune) vorbeau despre război, dar într-o formă problematizantă și chiar silențioasă (paradoxal), într-o sfioșenie îndurerată...”. Din „Cine este Oksana Stomina” de Mihaela Herbil aflăm că poeta e chiar din Mariupol, orașul martir, care s-a împotrivit cotropitorilor putleriști pînă aproape c-a dispărut de pe fața pămîntului, deci pînă la moarte. Apropo de asta, una din cele trei părți ale cărții (a II-a), „Mariupol, mon amour”, e compusă din fotografii cu Mariupolul din anul 2022, cînd mai aveai ce fotografia – oricum doar ruine și cadavre. Un alt volum de poezie pe care l-a publicat după începerea războiului se numește „Lirica adăposturilor antiaeriene din Mariupol”. Oksana Stomina a rămas în Mariupolul încercuit de ruși în primele trei săptămîni de după începerea războiului, lucrînd într-un centru de voluntariat. Iar după asediul îndelungat al uzinei Azovstal, cînd soțul ei, apărător al Ucrainei în cadrul garnizoanei Mariupol, a fost luat în captivitate, scriitoarea s-a refugiat la Kiev.

Prima parte, de poezie, „Carnetul cu poezie”, e compusă, practic, din ce s-ar fi transformat în scrisorile pe care i le-ar fi trimis soțului („scrisori trimise în captivitate”), scrisori care, legal, conform convențiilor de la Geneva, ar trebui să ajungă la destinație, asta fiind garantat de dreptul de corespondență între rude, dar care n-au fost acceptate niciodată de partea cotropitorilor ruși („Noi scriem iar și iar aceste scrisori și le aruncăm spre cer, / Scriem iar și iar aceste cuvinte și le aruncăm în apă. / Căci nu avem nici altă ieșire, nici altă intrare...”). Primul existem începe cu dimineața care picură încetul cu încetul din cerul mohorît, iar soarele ajunge la ei prin rana mare făcută de o bombă rusească în corpul blocului de vizavi, „Iar eu urmăresc neputincioasă acest coșmar / Și nu-mi pot crede ochilor”, catedrala, școala, spitalul, toate fiind distruse, doar pentru că „cineva și-a pierdut mințile de tot” („Prădătorul”).

Eul poetic e un credincios oripilat de ce Dumnezeu acceptă și permite să aibă loc ceea ce li se întîmplă lor: „Doamne, oare Tu vezi într-adevăr toate astea din Cer? / Ei, ce spui? / De ce nu oprești această invazie? / Doar diavolul nu este mai mare decît Tine, Doamne? / Auzi-ne, vorbește cu noi, Doamne! Unde ești? / Știi că rachetele au acum aripi?! / Rachete înaripate! Precum păsările. Există așa ceva. / Ele zboară acasă, ele ucid. / Pur și simplu, ucid! Adulți, bătrîni, copii… / Ele zboară dimineața sau seara, / Uneori după-amiaza sau la miez de noapte… / Doar nu pentru asta ai gîndit aripile, Tată?!” („În zori de zi”).

Cînd eul liric nu e chiar poeta al cărui soț e în captivitate, vizorul se mută pe alți ucraineni din Mariupolul distRus. În „E atît de nedrept” eul liric e o fetiță care rămîne fără tată, cum li s-a întîmplat atîtor copii în acest război, poem extrem de sensibil & dureros: „Ea abia își amintește… Doar sicriul / Și ochii bunicii. O fetiță mică și tristă / A văzut puține, însă războiul / L-a văzut deja de aproape. // Căci războiul se juca cu ea: sărea pe acoperiș / Și o speria cu sunete asurzitoare și cu bezna din subsol, / Căci de mai bine de un an războiul îi suflă în ceafă / Și o gonește tot mai departe. // Bunica zice: „Să rezistăm, soarele meu! Casa sîntem noi. /Păcat că tăticul tău nu vede cît ești de frumoasă…” / Iar fetița își flutură aripile imaginare, / Pentru a-și lua zborul și a-și întîlni tatăl. Căci ea crede / în miracole, / Căci știe că tatăl ei e deja în ceruri, deoarece Dumnezeu / Îi alege pe cei mai buni în Oastea Sa cerească. / Însă micuța nu e de acord, nu e de acord, nu e de acord, / pentru că / E atît de nedrept!” Dar și mai insuportabil și greu e „să te bucuri de ceva / Cînd e război și mor copiii” („Nins”). Dumitru Crudu are dreptate cînd spune, pe coperta a IV-a, că poeziile Oksanei Stomina „povestesc despre jena de-a te bucura de ninsoarea care cade peste oraș, ascunzînd sub un strat de zăpadă eșarfa neagră a unei văduve și despre speranța că doar cei îndrăgostiți vor supraviețui războiului. Elegii, psalmi, scrisori de dragoste către iubitul aflat în captivitate, pe care nu are cum să i le trimită odată ce nu-i cunoaște adresa. Emoție pură, profundă, infinită, răscolitoare. O metanoia, care poate schimba chiar și inimi de piatră și fier. O mare poezie. O poezie cum nu s-a mai scris de la Paul Celan încoace”.

Partea a III-a se numește „Carnetul cu proză. Război pe bulevardul Păcii” și cuprinde 10 proze scurte, Bulevardul Păcii fiind strada principală din Mariupol. Textele îi au în vizor pe unii oameni concreți, dar care au trecut printr-un moment real, de neuitat, care chiar s-a întîmplat în realitate. În prima proză, „Fuga din Arcă”, Vika, tatăl și copiii ei, rămași fără casa bombardată de „rușii aceia sălbatici”, au fost nevoiți să se adăpostească în clădirea Teatrului din Mariupol, alături de alți 1500 de locuitori ai orașului, care se aflau în aceeași situație. Teatrul părea ca o arcă – uriaș, grandios, pereții erau groși și rezistenți, iar în fața clădirii, pe asfalt, era scris, cu litere imense (ne aducem bine aminte cu toții de la știri) – „COPII” (și erau, într-adevăr, foarte mulți copii acolo), toate astea îți transmiteau o anumită siguranță. Dar într-o zi Vika a hotărît să fugă și din teatru, și-a luat tatăl și copiii și au ieșit în stradă, să folosească „culoarul verde” promis de ruși. Chiar cînd în sfîrșit găsise un șofer care să-i ia și pe ei, au început să cadă pietre – „criminalii ruși” au aruncat în aer Teatrul Dramatic din Mariupol, de unde tocmai ieșiseră.

În „Liubov” 85 de locatari se ascundeau în subsolul blocului lor, care la început avea două ieșiri, iar în urma bombardamentelor „teroriștilor ruși” s-au astupat și acum oamenii mai pot intra și ieși doar printr-o gaură. Prietena sa de 60 de ani, Liubov, abia reușește să intre sau să iasă de acolo în 20 de minute, așa că stau mai mult în subsol. Oricum, se trage mereu, pentru că în spate e o garnizoană ucraineană, iar în față – o clădire ocupată de rușii lui Putin și cecenii lui Kadîrov, care trag fără încetare. Au rezistat o lună (cei care n-au murit între timp), apoi „rușiștii” au aruncat fumigene și le-au ordonat să iasă, altfel vor arunca grenade și, după ce-au trecut prin ce-au trecut din 2022 încoace, oamenii au știut că ăia-s în stare de orice atrocitate. Pe bărbați i-au luat în prizonierat, iar pe femei, copii și bătrîni i-au dus în alt subsol, de unde noaptea au fugit unde vedeau cu ochii, nu conta unde, știau un singur lucru – „că vor să meargă în direcția opusă Rusiei”.

În copilărie, lui Boris din „Sofocle (documentar)” mama i-a povestit cum șobolanii au mîncat un om și de atunci pentru el șobolanii sînt răul absolut, dar de pe 24 februarie 2022, cînd a început războiul, rușii „s-au dovedit a fi mult mai dezgustători decît șobolanii. Dar ce să mai vorbim, ei s-au dovedit a fi mult mai periculoși decît orice alt prădător! Ei erau cei care aruncau o ploaie de bombe asupra capetelor pașnicilor locuitori ai Mariupolului, trăgeau în ei cu toate tipurile de arme, ucideau zeci, sute, mii de oameni. Totul se desfășura atît de sălbatic, încît creierul refuza să creadă ceea ce se întîmplă, iar Boris încă mai spera să se trezească”. Boris n-ar fi ieșit din adăpost, dar soția și copiii așteptau să le aducă mîncare. În una din aceste ieșiri a fost grav rănit, a cerut ajutor, dar „în Mariupol acum mai degrabă întîlneai morți decît vii”, apoi a căzut într-un subsol, unde era urmărit de un șobolan pe care l-a numit Sofocle și l-a rugat să nu-l mănînce de viu, „Nu fi ca Putin!” Cînd a fost găsit, întîmplător, de soldații care i-au dat un pachet de biscuiți, i-a lăsat șobolanului un biscuit, cerîndu-i să înțeleagă că pe restul îi duce copiilor lui.

Cînd au început bombardamentele, cea mai iubită ziaristă din Mariupol, Olea, specializată în arta teatrală, a încercat să cumpere o mașină cu care să-și scoată copilul din oraș, dar, nereușind, a furat una și a trecut, împreună cu alte cinci persoane în mașină, prin cele mai îngrozitoare controale ale rușilor, scăpînd doar cînd a apărut un autobuz de copii orfani și atunci „răpitorii de copii” și-au „abătut atenția bolnavă într-acolo” și doar așa au scăpat doar jefuiți.  

Clădirea în care era Max cu soția și copilul lor a fost bombardată și s-a prăbușit. Pe ei i-au scos de sub dărîmături doar cu coaste rupte și din astea, care pot fi lecuite, iar copilul a fost de-a dreptul mutilat, dărîmăturile strivindu-i oasele de la mîini și picioare. A fost pus în ghips aproape complet la spital, doar că și spitalul a fost ocupat de „orcii” care bombardau de aici orașul, sperînd că ucrainenii vor bombarda spitalul, dar n-au făcut așa ceva.

Dar Vovka (din „Vovka”), cel mai simpatic fost coleg de clasă, cu care nu aveai cum să te cerți, a fost ucis pe loc într-un „bombardament frățesc”, în urma cărora dispar blocuri întregi, cu toți locatarii lor, care se ascundeau la subsol („Unde dispar oamenii?...”).

Muzeograful Viaceslav salvase opere istorice antice și făcuse la el acasă, la subsol, un muzeu cu istoria Mariupolului, doar că „fasciștii ruși” i-au ars din temelii și casa, și muzeul de dedesubt. Atunci, în timpul bombardamentului, Viaceslav și-a aruncat mama de 90 de ani în beci, la propriu, pentru că pe ferestre și pe uși n-aveai cum să ieși, apoi a scos-o prin ieșirea muzeului, care, iată, s-a dovedit a fi vital și-n astfel de situații...

Prozele Oksanei Stomina mi-au amintit de cele din cel mai recent volum de proză scurtă al lui Serhii Jadan, „Arabescuri. Povestiri noi”: scurte, concrete, concentrate, ca niște schije, cu un personaj principal, care ține loc de o comunitate, toate despre războiul criminal din Ucraina. Oameni simpli „care visau să trăiască mult și fericiți”, doar că „un monstru rus a decis să înceapă războiul, mii de alți monștri ruși obedienți s-au bucurat de oportunitatea de a ucide”...

„Înainte de zori. Un altfel de jurnal al rezistentei ucrainene” e o carte cutremurătoare despre un război criminal și despre o perioadă în care nedreptatea e cruntă, iar oamenii simpli au numai de pierdut, inclusiv ani de viață („lupta cu timpul e o bătălie prea inegală. (...) Viața curge în ciuda tuturor, / Deși adesea se varsă, nu știu de ce, înspre nicăieri”), un război în care Isus e vînat cu drone („O dronă se rotește deasupra luminii, vînîndu-l pe Hristos”)…

„Lumea este fragilă, scrie Oksana Stomina pe coperta a IV-a a cărții „Înainte de zori. Un altfel de jurnal al rezistentei ucrainene”. Priviți în jur. Tot ceea ce ne înconjoară poate dispărea într-o clipă. Știam asta și înainte, dar acum am văzut cu propriii mei ochi. De fiecare dată cînd răul este ignorat sau justificat, el se întărește și se răspîndește în lume, iar fiecare crimă devine un precedent pentru altele noi. În prezent, de-a lungul liniei de confruntare dintre Bine și Rău, stau aliniați ucrainenii, însă mai devreme sau mai tîrziu, fiecare, fără excepție, va trebui să decidă de partea cui se află”.

            Cînd a fost invitat la microfon cel care a resuscitat revista în care a publicat și Mihai Eminescu, „Timpul”, Mihai Vacariu, care acum ținea legătura cu Oksana Stomina prin internet, a anunțat că are o veste proastă – soțul Oksanei Stomina nu s-a aflat printre cei care au făcut parte din schimbul de prizonieri, deși era pe listă. Cutremurător!

 Oksana Stomina, „Înainte de zori. Un altfel de jurnal al rezistentei ucrainene. Poezie și proză scurtă”, Școala Ardeleană, 2026  

Revista Timpul din România, ediția din R. Moldova, (nr. 05 (61), mai 2026)