„Cititorul din peșteră”

„Cititorul din peșteră” e un roman scris de Rui Zink, născut la Lisabona, și începe cu „Călătoria”, iar eu mi-am început călătoria spre Lisabona citindu-l în aer, cum zicea Andrei Gheorghe, sînt în aer cu Cititorul din peșteră (Humanitas Fiction, traducere de Micaela Ghițescu)!

Părinții fiind ocupați exclusiv cu divorțul, copilul-protagonist devine membru al unei mici bande de găinari, care furau mărunțișuri în piața din zona cheilor („Toată lumea fură ceva de la cineva: bani, idei, muncă, timp, răbdare, viață chiar. Numai sufletul nu se fură, pentru că el poate fi doar cumpărat (sau, mai bine zis, vîndut) de către însuși stăpînul său, ceea ce de altfel mulți dintre noi fac cu destulă plăcere și, aș spune eu, la un preț suficient de modic”). O dată, cînd soldații regelui vin să prindă hoții din piață, băiatul se ascunde pe un vapor, care se dovedește a fi corabia nebunilor, echipaj care îl caută, în secret, pe Anibal Lector, o vietate îngrozitoare care are viciul cititului. Băiatul se adaptează repede printre aventurierii marini, se împrietenește cu marinarii la început crunți & încruntați, iar după ce căpitanul scapă harta prețioasă în mare, iar el sare în valuri și o salvează, devine favoritul lui. Harta e din piele de om și arată calea spre peștera fiorosului animal cititor.

Marea se revoltă, copilul e luat de un val; se trezește în peștera imensă a lui Anibal Lector, care iată că nu e un mit, e „mult mai rău decît un mit: e un monstru real. Părea să stea așezat, cu mîinile atingîndu-i picioarele, de înălțimea a trei etaje. Atunci, cum o fi în picioare? Un monstru care ar putea să mă facă bucățele, judecînd după osemintele care se amestecau printre cărți. (...) O gorilă de dimensiunea a zece elefanți, firește. (...) Un monstru de erudiție”. Peștera e plină de „mii de oseminte. Tibii, clavicule, hîrci. O mare de oase. Și cărți. Cărți, cărți, cărți. Oase și cărți, cărți și oase, oase, cărți, oase, cărți și iar cărți, răspîndite pretutindeni”. Anibal Lector vorbește mai multe limbi, inclusiv româna: „- Dar vorbești foarte bine portugheza... l-am lăudat, lingușitor. / - Mulțumesc. Mai vorbesc destul de rezonabil suedeza, olandeza, rusa, umbundo, ebraica, mandarina, engleza, poloneza, sârbo-croata, româna, maghiara și islandeza. Și, desigur, mă descurc și în kirghiză. Vorbesc limbile naufragiaților care se varsă pe insula asta, și cele ale cărților care, mai prețioase pentru mine decît dublonii de aur sau colierele de diamante, ajung pe coastă”. Anibal Lector știe să citească și să și vorbească, dar nu are cu cine schimba idei despre cărțile citite, așa că-l pune pe băiat să citească, pentru a avea cu cine discuta despre cărți. Citind, acesta începe să învețe, ceea ce nu i s-a întîmplat nici la școală, zice el. Anibal Lector e o adevărată școală pentru băiat. Citesc, discută despre cărți, cititori, poezie (pp. 60-63), despre utilitatea cititului și inutilitatea & nocivitatea televizorului, lectură vs. TV, vînează, trăiesc. Iar într-o zi Anibal Lector a simțit miros de cărți noi și s-a năpustit spre capcana pregătită de cei care au venit să-l salveze pe băiat – marinarii de pe corabia nebunilor.

Mi-ar fi plăcut să citesc ultima parte a cărții, „Întoarcerea”, la întoarcere, tot în aer, dar... uneori nu-ți poți întrerupe plăcerea și cam așa e și cu plăcerea lecturii.

Copilul îl eliberează pe Anibal Lector din grădina zoo unde era legat, într-o groapă imensă, iar drept pedeapsă oamenii l-au obligat să îndeplinească o formă de serviciu civic pe tot restul vieții. Ce trebuie să facă aflați dacă ajungeți cu cititul pînă la „Nota autorului”, pe care eu am citit-o încă în aer, nu știu cît de aproape de Portugalia, dar am trecut demultișor de Croația și Italia și poate și... de Spania.

„Cititorul din peșteră” este o carte minunată, pe care o recomand tuturor, indiferent de vîrstă sau de gusturile literare. Va fi o lectură cel puțin plăcută, zic „cel puțin” pentru că Rui Zink, autorul romanului, e convins că lectura îți dă puteri magice, te face liber: „Adevărata libertate, chiar cea adevărată, este lectura. Cînd scriu sînt prizonierul stilului meu, al micuţei mele lumi interioare, al micuţei mele lumi exterioare, al temelor care mă obsedează, al temelor pe care le pot atinge fără să par prea disonant. Dar cînd citesc... Nu există îngrădiri – doar miile de ani de cuvinte şi imaginaţie, cei ai generaţiilor şi generaţiilor de scriitori...”

 

Rui Zink, „Cititorul din peșteră”, Humanitas Fiction, traducere de Micaela Ghițescu.