„Lipsa de greutate a lumii”
„amintirea
plăcerii e mai rezistentă decît / orice plăcere”;
„am
ajuns repede la concluzia că asta e lumea,
că
nu-i nimic complicat în lipsa ei de sens”.
Multă lume are impresia
că Dan Coman a tot publicat poezie, pentru că, no, Poezia e la Bistrița, e
mereu prezent în revistele literare și la festivalurile de poezie, i-a apărut
și antologia de la Editura Cartier, „Alesul”, dar „Lipsa de greutate a lumii” (Charmides,
2025) vine după „Insectarul Coman”, publicată în 2017, adică exact acum... opt
ani! Iar mie-mi plac foarte mult poeții care nu screm un volum pe an și nu-și
publică maculatoarele, ci-și lucrează manuscrisele ca lumea, pe îndelete, le
cizelează, le dau greutate și nu se grăbesc cu publicatul ca fetele mari cu
măritatul. (Apropo de grabă, eu mă grăbesc acum să vă recomand cartea asta
foarte pe gustul meu, dar nu e suficientă o singură lectură a cărții „Lipsa de
greutate a lumii”; eu, după ce am terminat-o, am simțit nevoia acută a unei
relecturi și cu siguranță o voi reciti).
„Lipsa de greutate a
lumii” e un fel de dare de seamă a omului ajuns la o vîrstă respectabilă, cum
se zice („un bărbat de 50 de ani pregătit să-și continue viața / fără să
înțeleagă nimic”). Chiar dacă acest bărbat spune că „experiența de viață nu
contează aproape deloc” („Scrisoarea II”), totuși experiența „te ajută să
fentezi. să pari interesat / de răspunsurile celorlalţi, de relevanţa lor, de
felul atît de / practic / în care poate fi folosită informaţia, / să-ţi
manifești curiozitatea faţă de subiect / și, mai presus de toate, încrederea în
barem. / în obiectivitatea cu care adaugi punct după punct / și definitivezi
nota” („Scrisoarea IV”). Cînd am făcut rost de cartea asta am răsfoit-o și am
așteptat s-o citesc în prima zi în care am fost liber de la muncă și am avut
perfectă dreptate să n-o citesc obosit sau în grabă, serile, după serviciu,
cîte-un poem-două, ci să aștept ziua mea liberă pentru „Lipsa de greutate a
lumii”, fiindcă e o carte care trebuie citită cu cea mai mare atenție.
„Lipsa de greutate a
lumii” începe cu un rezumat despre lume și despre cum trece viața, cum merg
lucrurile, concluzia fiind că „erecția e mult mai importantă decît sufletul”
(„rezumat”). Pentru eul liric al lui Dan Coman contează acțiunea, realitatea,
„o realitate a cărei frumusețe nu m-a interesat niciodată” („rezumat”). Sau,
cum va spune în „Scrisoarea III”, încercarea de a înțelege ce ți se întîmplă e
„felul atît de meschin al omului de a fi nerecunoscător”. Altfel spus, trebuie
să trăiești clipa, să te bucuri de ea, nu s-o analizezi, nu s-o înțelegi.
Prima parte a cărții, „cinci
scrisori despre utilizarea corecta a vieții”, e despre cum stau lucrurile,
despre oameni și omenire, despre răutate („și chiar dacă adevărul, binele,
frumosul sînt încă / tratamentele naturiste cele mai folosite, / eficiența
noastră stă-n erbicid”). Deși conștienți că totul se duce dracului („ducă-se
învîrtindu-se”), tot mai avem o speranță („dar ducă-se fără noi”), fiindcă „lucrurile
pe care le-am adunat o viață întreagă / sînt încă demne de admirat, / cum de
admirat e felul în care, / în ciuda logicii, a istoriei și mai ales a
statisticilor, / mintea continuă să genereze sens și valoare” („Scrisoarea I”).
Sau, cum zice în „Scrisoarea III”, „nu există nici o explicație a faptului că
sîntem / încă aici / și că încă sperăm” & „sensul faptelor trebuie să vină
din fapte, nu din / interpretarea lor”. În „Scrisoarea II” scriitorul îi spune
cititorului să nu se grăbească cu concluziile, fiindcă „nimic din ce-i aici
nu-i despre mine”, că poeziile lui sînt texte literare și, da, îi place să se
joace cu limbajul, dar tocmai asta ar trebui să-l facă pe cititor să înțeleagă
că „nimic din ce-i aici n-are de-a face cu adevărul”. Asta într-un poem
autobiografic și existențialist, exact ca-n „aceste lucruri care nu se vor
schimba niciodată”, unde spune că nu-i place realismul magic într-un roman
realist magic. Că textele lui Dan Coman sînt poezie, nu mesagere ale adevărului
demonstrează și un fragment care descrie o săptămînă din viața lui, strofă pe
care n-ar fi putut s-o scrie niciodată altcineva, nici măcar un alt poet: „luni,
hainele aruncate la-ntîmplare. / marţi. pat dublu și cafea. / miercuri.
liniștea abruptă a dimineţii, / geamul aburit în baie. bătăile / tot mai
dezordonate ale inimii. / joi, plăcerea de la capătul corpurilor. / vineri.
aerul rece prin păr. / sîmbătă. mîinile ciocnindu-se întruna / ca niște pahare
de cristal, / înainte să bem. / căderea în somn, duminică, / trezirea în vis” („Scrisoarea
V”).
În primul poem al părții
a doua, „gloria gloria”, „Nimic complicat”, poetul recunoaște că a trăit după
regulile altora, așa cum trăiește mai toată lumea, de fapt („am vorbit numai
despre lucruri în care n-am crezut / niciodată. / le-am împărtășit altora,
mi-am educat copiii în numele / lor. // am iubit (respectînd toate regulile,
admirându-i / inteligenţa și devotamentul) / o femeie care n-a știut nimic
despre fanteziile mele / sexuale. // de cîteva ori m-am gîndit că asta nu-i
viaţa mea, / de cele mai multe ori am fost mulţumit”). Asta fiindcă „tot ce-am
făcut, am făcut cu gîndul la ceilalți”. Dar și se întreabă unde ar fi ajuns
dacă „aș fi avut curaj să trăiesc cu adevărat”. Aici poetul Dan Coman face
exact ceea ce în „scrisori” îl sfătuia pe cititor să evite – analizează
acțiunile, nu trăiește clipa. Dar cam așa e la 50 de ani, dragii moșului, dai
sfaturi pentru alții, dar nu ții neapărat cont de înțelepciunea la care ai
ajuns. „Poemul de dragoste al lui George Dan Coman pentru Serena Jameka
Williams” e un fermecător poem de dragoste imposibilă, care mi-a amintit de
poezia lui Mircea Cărtărescu cu Annabel Lee („ah annabell, annabell lee, / n-am
să reviu, / n-ai să revii. / (deşi ne doare inimili)”).
Cea de-a treia și ultima parte
a cărții, „Lipsa de greutate a lumii”, îi este dedicată Marei, fiica
scriitorului. Aici îi spune chestii pe care n-ar trebui să i le spună, zice el,
„dar uite că-ți spun: totul e o mare păcăleală”. Ceea ce Iulian Fruntașu doar
întreba, retoric, desigur, Dan Coman afirmă și transmite mai departe, în cel
mai dureros mod, spunîndu-i asta fiicei: „cele mai frumoase amintiri sînt cu
mult mai frumoase / decît ceea ce s-a întîmplat cu adevărat”. Spune că i-ar fi
plăcut să-i fi putut arăta „frumusețea înainte ca limbajul nostru atît de sărac
/ s-o acopere ca buruienile, // frumuseţea înainte ca lumina violentă a
raţiunii să cadă / asupra ei, / generînd umbră și neîncredere // frumuseţea
înainte ca morala creștină să usuce totul / cu căldura ei excesivă pentru
celălalt // frumuseţea mult înainte ca emoţiile / generate de ea să ne răsară
în cap / și să-nflorească-n fiecare anotimp și să împrăștie / mirosul atît de
înșelător al plăcerii // frumuseţea înainte ca nevoia de frumuseţe / să
ne-atragă ca pe niște fluturi de noapte // și să ne facă scrum // frumuseţea, //
lipsa de greutate a lumii de la capătul ei”.
Dan Coman la 50 de ani e
un tînăr la fel de înțelept și talentat precum Czesław Miłosz bătrîn, care
scria „Acel ceva”, sau ca bătrînul Kavafis care scria „Un bătrîn”. „Lipsa de
greutate a lumii” e o carte-manifest, poate (sper din suflet că nu) un rămas
bun al lui Dan Coman pentru poezie, poate ultima sa carte de poezie, plină de
concluzii amare, valoroase, adevărate, dure. Ar fi păcat, dar spun asta și
pentru că în ultimii ani Dan Coman a scris proză și i-a ieșit grozav, iar proza
înghite tot – și energie, și realitate, și poezie. Așadar, să ne bucurăm de
această carte de poezie splendidă a lui Dan Coman, „Lipsa de greutate a lumii”,
un volum sclipitor, consistent, valoros, puternic (și e foarte frumoasă și
cartea ca obiect, iar pe coperte e o fotografie de-a prozatoarei Maria Orban). Lectură
plăcută și utilă!
Dan Coman, „Lipsa de greutate a lumii”, Charmides,
2025
Comentarii
Trimiteți un comentariu