„În creștere”
Mihai
Mateiu a debutat cu volumul de proză scurtă „oameni” (2011), bestseller Casa de
Pariuri Literare, iar „În creștere” (Trei, 2023) este cea de-a doua sa carte,
care adună între coperte alte patru proze scurte.
Primul text din carte, „debut
& post”, e despre adolescență și angoasele ei, despre stările prin care
trece un adolescent dintr-o familie distrusă, tată alcoolic („taică-meu
alunecase de prea mult timp și prea adînc în beția lui continuă, ca să-l mai
poată salva cineva”), mamă cu o singură grijă – să n-o facă de rîs în oraș („Maică-mea
abia dacă-mi mai vorbea, o făcusem de rîs în tot orașul. De parcă nimeni
din orașul ăla amărît n-ar fi avut altă treabă! Oricum, mi se rupea de rușinea
și de așteptările ei, care n-aveau nimic de-a face cu mine. Cum să știu ce
vreau să fac în viață și care-mi sînt prioritățile dacă n-aveam nicio idee
despre sensul nenorocitei ăsteia de vieți, condamnată din start la moarte.
Voiam să mă salvez, asta voiam, nu să merg înainte ca o oaie, dar ea nu putea
pricepe lucrul ăsta. Așa cum nu putea înțelege nici de ce prietenii și fufa
de sub a cărei fustă nu-mi mai pot scoate capul erau, da, mult mai
importanți decît fizica și chimia. La fel și cărțile cu care-mi omoram timpul
și muzica pe care-o ascultam la infinit, singurele repere în marea aia de
nesiguranță și teamă. În fine, nu făceam decît să ne certăm și să ne rănim unul
pe altul, după care sufeream, fiecare în camera lui”). El nu reușește să intre
la facultate, așa că face postliceala, se ceartă și cu Irma, iubita sau, cum îi
zice mamă-sa, „fufa”, care-l înșelase (de două ori), iar cînd se duce la o
cabană cu prietenii, Manuela, gagica celui mai bun prieten, Zinu, se lipește de
el, îi intră în pat și în suflet. Băiatul se îndrăgostește, dar nici relația
asta nu funcționează, pentru că, după ce se întorc în orășelul natal, se îmbată
ca porcul și-o face de rușine în fața colegilor ei de clasă – ceea ce nu se
iartă nici de mamă, nici de iubită în fața gurii lumii. Relațiile în
adolescență pot începe absolut întîmplător (cum e aia între protagonistul
textului și Manuela), sau pot fi doar în capul unuia dintre cei doi, cum e în
cazul lui Zinu (cu Manuela). Zinu e nebun după Manuela, din cauza asta s-a
schimbat complet, iar ea pare nici măcar să nu aibă habar de „relația” lor. În
fine, și protagonistul textului, și Zinu sînt pasivi și doar Manuela
acționează. În cabană amorezul Zinu o neglijează și se îmbată muci, fata se
bagă în patul în care dormea protagonistul, îl vrăjește, îl cucerește, apoi îl
înlătură ca pe-o măsea stricată. Iar băieții, băieții suferă și se aruncă, pe
ritmuri rock, în patima alcoolului, căci „și băieții plîng cîteodată, nu-i așa?”
Într-o seară, la un chef,
Ovidiu din cel de-al doilea text, „Avioane”, povestește la ce lucrează – la un
festival pe tema copilăriei în comunism. Fiecare povestește ce-și amintește, la
temă. Ana susține că jocurile decrețeilor, în aer liber, – cînd nu erau nici
telefoane mobile, nici internet, – erau mai benefice și chiar și mai faine
decît astea de acum, de pe ecrane. Andrei spune că a citit un articol al nu mai
știe cărui scriitor care spunea că jocurile de pe tablete stimulează
creativitatea și că-s OK. Naratorul (n. 1976) își amintește de micro-modelele
lui de avioane la care lucra la Casa Pionierilor și cu care cîștigase un
concurs național, care îl ducea direct la finala internațională din SUA, doar
că s-a îmbolnăvit și n-a mai putut să plece. Îi e dor de Alina, care are o fetiță,
Ruxi. Seara se întîlnește cu ea și îi povestește și ei despre cursul lui din
copilărie de micro-modele. Îi povestește cu aceeași pasiune cu care a trăit
acele evenimente, iar Alina e foarte impresionată, apoi dezamăgită că, din
cauza operației de apendicită, a pierdut Campionatul Mondial de peste Ocean.
Întorcîndu-se acasă, își amintește că, la acel concurs, atunci cînd unui coleg
de-al său i s-a deteriorat modelul, i l-a dat pe cel de rezervă. Doar că numai
acum își dă seama că el avea doar un singur micro-model și i l-a dat colegului
pe cel mai neperformant, adică pe cel făcut de el, iar el a cîștigat concursul
cu aparatul făcut de profesor. E decepționat de faptul că nu și-a dat seama de
asta pînă acum, că a trăit în minciună și s-a mai și lăudat cu asta, inclusiv
în această seară... „Avioane” este un text despre pasiune, nostalgie, despre
cum și amintirile din copilărie pot fi manipulate și falsificate, iar ele te lucrează
după aceea toată viața, dacă nu te trezești din amețeală...
Gus din „O noapte” e un
băiat de 25 de ani care se simte terminat – și de boli („Acu’ trei săptămîni
mi‑a pocnit coloana, cînd o așezam pe bunica în pat. M‑am prăbușit în genunchi,
ca tăiat. Am așteptat degeaba să treacă, apoi m‑am tîrît pînă acasă. Durerea‑mi
străbătea, ca un fier încins, tot piciorul. După două zile am mers la spital.
Medicul mi‑a arătat radiografia, apoi un mulaj de ghips. Putea să mă opereze.
Am plecat val-vîrtej, refuzînd să‑l ascult, să‑l cred. Acasă am izbucnit în plîns
– întîi ficatul, apoi inima, acum și coloana. La 25 de ani eram terminat”), dar
mai ales de situația în care se află; doar din vina lui, crede el. După ce-a
fost la mare cu Flavia, vine cu prietenul Dospi (singur n-ar fi îndrăznit) la
Manuela, care e la bunici, probabil undeva pe lîngă Roșia Montană, fiindcă,
după ce schimbă cîteva vorbe stînjenitoare cu Manuela, hotărăsc să se ducă, el,
Dospi și Dan, fratele Manuelei, la un tău la pescuit. Atmosfera e tensionată,
fiindcă Gus e între, precum noaptea asta între două zile, între Flavia și
Manuela, băieții lui și oamenii din sat, reprezentați mai întîi de ăla care vine
la tău la ei ca să-i bată, să-i tragă la răspundere și să-i amenințe cu
poliția, că pescuiesc fără să-i fi cerut voie și i-ar fi furat trei știuleți de
porumb, apoi de cele trei fete care dansau în noapte, senzuale și misterioase
ca ielele, apoi de cîinii care i-au înconjurat și i-au atacat, încercînd să-i muște.
Dimineața Gus pleacă la fel de stingherit, după ce schimbă alte cîteva vorbe,
de complezență, cu Manuela, căreia „aceeași tristețe îi scaldă fața”.
Cei mai buni prieteni din
gimnaziu din „trup și suflet”, protagonistul Gus și David, au intrat în licee
diferite și, pentru că nu se mai pot vedea, ca înainte, la școală, se întîlnesc
seara într-un parc. David are o gașcă nouă, de rockeri, care-l acceptă și pe
Gus. Discută îndelung despre formații și albume, despre concerte, rock staruri
și muzică în general, apoi – despre viața de după moarte, yoga și Dumnezeu. Se
duc, în gașcă, la yoga, la o discipolă de-a lui Grig, care, printre altele, îi
convinge să nu mai mănînce carne, ceea ce-i cam șochează pe părinții lor, cu
care oricum nu se înțelegeau prea bine. Zinu o iubește pe Corina, iar Gus – pe
vară-sa, Olga, care, aflînd, îi invită la ea, unde-l trage pe Gus în camera ei,
iar Gus trăiește atunci și acolo cele mai voluptoase momente din viața lui („Frumusețea
Olgăi, în blugi negri strîmți, hanorac cu Master of Puppets și un tricou alb
prin care i se văd sfîrcurile, mă paralizează. La un moment dat vine spre mine
și mă întreabă dacă vreau să-i văd camera. O urmez ca în vis. E o încăpere
mică, cu pat, dulap, birou și o minibibliotecă – aceleași mobile pe care le-am
văzut în multe case. Ce o personalizează sînt posterele care acoperă pereții,
majoritatea cu Metallica. Lumina e discretă și caldă, de la o lampă de pe
birou. Încerc încă să procesez și să absorb totul cînd ea mă trage spre pat și
începem să ne sărutăm. Închid ochii și mintea se decuplează instantaneu de la
ce-i în jur, cufundîndu-se în corp. Mă invadează, simultan, gustul de gumă de
mestecat al gurii ei, moliciunea și umezeala buzelor, fierbințeala rotitoare a
limbii, mirosul îmbătător de șampon. E ca o plutire, bucuria extraordinară a
descoperirii, realitatea incredibilă a acestui moment. Din cînd în cînd
întredeschid ochii, doar pentru a prinde fragmente de perfecțiune macro – ochii
ei închiși, cu genele răsfrînte, puful auriu de pe tîmple, vălul de aur mătăsos
al părului. Mîinile percep alte detalii – fermitatea fundului în blugii mulați,
curbura adîncă a spatelui, moliciunea sînilor prin grosimea hanoracului. E o
voluptate totală. Ne răsucim un timp nedefinit pe patul îngust, doar sărutîndu-ne.
Lupta mea e să ajung cu mîinile direct pe sîni, pe sub tricou, iar a ei să
apere această redută, alungîndu-mă de fiecare dată în ultimul moment. Pînă cînd,
la un moment dat, renunț. Și apoi, fără să știu cum, hanoracul e undeva prin
pat, iar tricoul alb ridicat deasupra sînilor, pe care-i ling înnebunit. E
prima dată cînd fac asta și e atît de incredibil, încît deschid ochii mai des,
să mă asigur că e adevărat. Nu am văzut niciodată ceva mai frumos decît
semisferele astea perfecte, catifelate, cu sfîrcuri mici și cafenii. Forma lor
mi se întipărește în palme, pe retină. Aș vrea să nu ne mai oprim niciodată, ca
viața mea să fie aici, pe pieptul ei, un du-te-vino permanent între sîni și
buze”). Dar după aceea fata îi cere s-o lase în pace („Nu, nu vrea să fim
împreună. Nu, n-a fost nimic între noi. Doar o distracție”). De ziua ei, Olga
îi invită la ea pe toți cei din gașca lui, mai puțin pe el, care urcă pe bloc,
pînă lîngă balconul ei, și fumează țigară de la țigară, o formă de mazochism.
Cînd sare înapoi, își stîlcește piciorul („A doua zi plec la mare cu maică-mea.
Iar de acolo vom merge vreo două săptămîni la țară. Ce poate fi mai jenant, la
15 ani?”).
Habar n-am prin ce
dezamăgiri în dragoste a trecut Mihai Mateiu, dar scriitorul Mihai Mateiu știe incredibil
de bine, exact și iscusit să le observe și să le caracterizeze în cartea asta
de proză scurtă, „În creștere”. La Mihai Mateiu textul curge firesc, nimic nu pare
forțat, iar cel mai mare merit al scriitorului Mihai Mateiu e că prinde perfect
stările de frustrare și disperarea prin care trec adolescenții suferinzi din
dragoste (și nu numai din dragoste, vezi „Avioane”) – în cele mai diferite
situații și etape. Mihai Mateiu e un scriitor bun și interesant, cu teme
existențiale și psihologice de mare interes, general valabile, personaje
credibile, subiecte actuale, scriitură sigură. Aștept următoarea lui carte cu
nerăbdare.
(Text publicat în Revista Golan)
Comentarii
Trimiteți un comentariu