Lecția de viață

 

Imediat după ce-am terminat o carte în care personajul principal e orb, dar n-a fost așa chiar dintotdeauna („Ploaia înainte să cadă” de Jonathan Coe), citesc o carte în care personajul principal nu vorbește, dar n-a fost așa dintotdeauna. Mi-am amintit de cartea precedentă cînd profesorul de greacă veche o întreabă pe studenta lui mută dacă n-a vorbit niciodată.

            Începutul romanului „Lecția de greacă” de Han Kang, fiindcă despre acest roman e vorba, este unul din acele începuturi memorabile de roman, de care-ți tot amintești după ce termini cartea: „O lamă rece ne desparte, ar fi cerut Borges, cu limbă de moarte, să i se inscripționeze pe piatra funerară. I-a cerut acest epitaf Maríei Kodama, frumoasa și tînăra sa secretară, care provenea dintr-o familie mixtă, cu origini japoneze, și cu care se căsătorise pe cînd avea aproape optzeci și șapte de ani. Tînăra i-a rămas alături în ultimele trei luni de viață. Ca loc pentru odihna veșnică și-a ales Geneva, oraș în care își petrecuse adolescența. Unul dintre exegeții săi a scris într-o carte că epitaful acela era „simbolul unei lame albăstrii”, convins fiind că e cheia descifrării sensului scriiturii lui Borges, lama care despică stilul unic al acestuia de realismul literar convențional. Dimpotrivă, mie mi-a lăsat impresia unei mărturisiri deosebit de discrete și intime. Epitaful acela era un citat dintr-o epopee scandinavă. În prima noapte pe care o petreceau împreună un bărbat și o femeie, ce avea să fie și ultima, între ei a fost așezată o spadă, care a rămas acolo pînă în zori. Ce altceva ar fi putut reprezenta „lama albăstrie” dacă nu orbirea care se insinua între Borges și restul lumii, în ultimii săi ani de viață?” (Am citat ceva mai mult decît e normal, dar un pic mai puțin decît mi-aș fi dorit, fiindcă am vrut să vedeți și voi frumusețea începutului romanului și poate că asta vă va face să căutați cartea).

Apoi ne trezim într-o sală de curs, în care e profesorul de greacă și femeia care a fost profesor și redactor, dar pe care din cînd în cînd „o apucă”, i se întîmplă ceva – și acum e exact într-o astfel de perioadă. Prima oară „a apucat-o” la 16 ani, cînd tăcerea a cuprins-o pe de-a întregul, „nu mai gîndea în cuvinte. Funcționa fără vorbe și pricepea la fel”. E o tăcere oarbă, „o tăcere amară, estompată, ca o umbră care și-a pierdut corpul, ca trunchiul cavernos al unui copac mort, ca spațiul întunecat dintre două corpuri cerești. Cu douăzeci de ani mai înainte nu și-ar fi putut imagina că o limbă străină neobișnuită, și nu limba ei maternă, va reuși s-o smulgă din tăcere. Alesese să studieze greaca veche la acest institut privat fiindcă, de data asta, voia să-și recapete limbajul prin propria voință”. Acel „o apucă” se manifestă prin tăcere totală, adică nu mai vorbește absolut deloc – la propriu. Prima dată cînd și-a revenit din șocul ăsta a fost datorită unui cuvînt franțuzesc, de aceea și acum încearcă metoda asta, doar că cu altă limbă străină, greaca veche. Din scrisoarea pe care o primește înțelegem c-a fost o vreme în Germania, tatăl ei fiind un medic neamț de oftalmologie, iar acum s-a întors în Coreea, unde a trăit alte șocuri. „După absolvirea facultății, femeia a lucrat mai bine de șase ani într-o editură, apoi într-o redacție. După ce și-a dat demisia de acolo, a predat vreo șapte ani literatură în două universități și într-un liceu de artă din zona capitalei. S-a îngrijit de apariția a trei colecții serioase de poezie, publicate la intervale de trei, patru ani și, timp de cîțiva ani, a ținut o rubrică specială într-o revistă de critică literară care apărea o dată la două săptămîni. În ultimul timp, participa în fiecare miercuri după-amiază la ședințele unei reviste culturale, care încă nu avea titlu, în calitate de membru fondator. Acum, că „iar o apucase”, trebuia să renunțe la toate acestea. Ceea ce o apucase nu avea nici o cauză și nici vreun semn prevestitor. Desigur, își pierduse mama cu o jumătate de an mai devreme, iar cu cîțiva ani mai înainte divorțase, pierduse custodia băiețelului de opt ani, după nesfîrșite înfruntări prin tribunale, și acesta locuia de aproape cinci luni la fostul ei soț”.

Profesorul de greacă nu știe nimic despre ea, iar în scrisorile pe care i le scrie surorii lui, cîntăreață de Operă, i se destăinuie că-l interesează femeia care nu vorbește. Mai învață greaca la el și un student la filozofie, și un masterand corpolent (la istoria medicinei), și un bărbat între două vîrste, care mai și muncește. Profesorul vede foarte rău fără ochelari și știe că orbește. La un moment dat își sparge ochelarii, încercînd să alunge o pasăre din clădirea unde predă – o adevărată tragedie pentru el. Îl ajută femeia, îl duce la spital, apoi îl aduce acasă. Cum se zice pe la noi – s-o’ntîlnit mutu’ cu chioru’. Și a vorbit doar profesorul, iar ea a ascultat ce-și tot amintea el, despre părinți, copilărie, perioada de imigrant în Germania, cînd trebuia să zîmbești și să suporți toate fazele jignitoare, rasiste. În fine, îi zice femeii c-o înțelege, că are și el momente cînd își dorește să nu mai vorbească: „Mă cuprinde spaima cînd scriu cu creta albă propoziții pe tabla verde închis. Abia le-am scris, cu mîna mea, și totuși, de la distanță mai mare de zece centimetri, nu le mai disting. Mă simt cuprins de spaimă cînd citesc cu voce tare fraze deja memorate. Sunetele pe care limba, și dinții, și gîtul meu le articulează cu calm mă înspăimîntă. Mă înspăimîntă și tăcerea din spațiul în care mi se propagă vocea. Mă înspăimîntă cuvintele care, odată ieșite, nu mai pot fi luate înapoi și care știu mult mai multe decît mine”.

„Lecția de greacă” de Han Kang e o lecție de viață și de literatură, un roman care ne pune-n fața unei situații existențiale extrem de complicate, dar care e pe cale să aibă un sfîrșit fericit. Ei bine, Han Kang doar sugerează asta – și asta e literatură de Premiul Nobel în „doar” 180 de pagini! Nu ai nevoie de tăierea a foarte mulți copaci ca să-ți fie cald iarna, răcoare vara sau, cum e menționat pe coperta a patra, „ochii nu trebuie neapărat să vadă, buzele nu trebuie neapărat să rostească pentru ca doi oameni să se dezvăluie unul altuia și astfel să se salveze”. Lectură plăcută!

 

Han Kang, „Lecția de greacă”, Humanitas Fiction, 2026

Traducere de Diana Yuksel 

Text publicat în Revista Timpul din România, ediția din R. Moldova, (nr. 09 (65), septembrie 2026)