„Scrisul ca un cuțit”

 

„o carte nu este niciodată gata cînd vrei tu.”

 

Frédéric-Yves Jeannet, scriitor mexican vrăjit de scrisul Anniei Ernaux (Premiul Nobel pentru Literatură 2022), o provoacă pe scriitoarea franceză la un dialog care are loc exclusiv on-line, prin e-mail, făcut fără grabă, timp de un an, după o coresponedență mai lungă („De șase ani, eu și Frédéric-Yves Jeannet, care trăiește în Statele Unite, întreținem o corespondență în același timp constantă și rară” – Annie Ernaux). Rezultatul e cartea „Scrisul ca un cuțit”, apărută la noi la Anansi. World Fiction, în traducerea Mădălinei Ghiu. „Interviul, ca și alte genuri așa zis „minore“, mi s-a părut întotdeauna capabil să dezvăluie, sub efectul unei solicitări externe, ceea ce în opera examinată rămîne adesea implicit; capabil să deschidă, poate, cîteva ferestre noi. În cel mai bun caz, această formă poate duce chiar pe cărări pe care opera nu le urmează. De aici și acest vechi proiect, căruia Annie Ernaux i s-a dedicat cu bunăvoință, rigoare și amabilitate: este deci o convorbire, la singular, pentru că diferitele sale faze s-au legat între ele pînă cînd nu au mai format de-a lungul unui an decît o singură interogare dialogică, desfășurată în întregime de la distanță, între polii noștri și continentele respective, urmînd ritmul specific poștei electronice”, spune Frédéric-Yves Jeannet în textul introductiv.

Chiar de la prima întrebare, despre „modalitățile și circumstanțele scrisului care au condus la opera dumneavoastră și care stau la baza acesteia”, Annie Ernaux ține să precizeze și să menționeze „pericolele și limitele unui exercițiu în care mă voi angaja totuși cu o preocupare pentru adevăr și precizie. Rețineți că nu am folosit cuvîntul „operă“. Din punctul meu de vedere, nu este un cuvînt la care mă gîndesc și nici pe care îl scriu, este un cuvînt pentru alții, ca și cuvîntul „scriitor“, de altfel. Sînt aproape cuvinte de necrolog, în orice caz de manuale literare, cînd totul s-a sfîrșit. Sînt cuvinte închise. Prefer „scriitură“, „a scrie“, „a face cărți“, care evocă o activitate în desfășurare”. Așadar, deja avem o veste bună: vom mai citi cărți noi de Annie Ernaux, care încă nu consideră că și-a încheiat... opera. Fiind întrebată despre călătorii, spune că nu simte lucrurile cu intensitate cînd călătorește, că nu-i place să călătorească mai mult de-o săptămînă și că cu adevărat liberă se simte doar la masa de scris („Nu suport asta prea mult timp, nu mai mult de o săptămînă. Mai ales dacă am un text în curs de elaborare. În acest caz, închisoarea este afară, iar libertatea este biroul în care mă închid. Abia aici exist cu adevărat”). Evită destul de mult să definească scrisul și literatura, dar pînă la urmă tot acolo ajunge Annie Ernaux, care de profesie e profesoară („Dacă aș avea o definiție pentru scris, aceasta ar fi: să descoperi, așternînd cuvinte pe hîrtie, ceea ce este imposibil de descoperit prin orice alt mijloc, fie el cuvînt, călătorie, spectacol etc. Nici doar prin reflecție. Să descoperi ceva care nu exista înainte de a scrie. Aceasta este plăcerea — și teama — scrisului, de a nu ști ce îți aduce, ce face să se întîmple”. Iar literatura e „Răsturnarea reperelor, senzația de deschidere, de lărgire, asta înseamnă literatura pentru mine”).

La începuturi punea semnul egalității între roman și literatură, iar apoi s-a îndepărtat tot mai mut de romanul în sens tradițional, clasic, astfel ajungînd la stilul ei, unic. „În cuvîntul „roman”, puneam literatură. Literatura, în acel moment, era reprezentată pentru mine doar de roman și asta presupunea o transfigurare a realității. Această idee de a transfigura realitatea, deci de „a face literatură”, conta mult mai mult pentru mine decît posibilitatea oferită de ficțiune de a mă proteja, de a mă ascunde spunînd „am inventat totul”. Construcția din Les armoires vides este cea a unui roman. Vocea care povestește aparține unei fete de doisprezece ani pe cale să avorteze într-o cameră de cămin”. Pe primele două cărți ale ei le consideră romane, iar pe a treia, Le femme gelee, o vede ca pe „text de tranziție către abandonarea ficțiunii în sens tradițional”. Spune că liberă se simte doar de cînd a renunțat la ficțiune („Față de forma romanescă a debutului meu, am impresia unei imense și, firește, teribile libertăți. Un orizont a ieșit la lumină în clipa în care am refuzat ficțiunea, atunci s-au deschis toate posibilitățile formei”). Nu consideră jurnalul scriitură literară, e doar „un simplu confident și sprijin în viață” („Întotdeauna am făcut o mare diferență între cărțile pe care le scriu și jurnalul meu intim”). „Că punem acest mod de a scrie în legătură cu scriitura „albă” definită de Barthes sau că-l punem în legătură cu minimalismul, asta e treaba cercetătorilor literari, care trebuie să delimiteze curente, să clasifice, care se apleacă asupra textelor, fac comparații etc. Înainte de a scrie, pentru mine, nu există altceva decît materie informă, amintiri, imagini, sentimente etc. Întreaga miză constă în a găsi cuvintele și propozițiile cele mai potrivite, care să facă lucrurile să existe, să te facă să le „vezi”, uitînd cuvintele; miza e să mă plasez în ceea ce simt că este o scriere a realității. Deși această formulare poate părea vagă sau imprudentă, dacă ea nu ar avea sens în momentul în care scriu, cu siguranță nu aș petrece ore întregi la un paragraf…”

Frédéric-Yves Jeannet își formulează întrebările și provoacă discuții pornind de la cărțile și ideile lui Annie Ernaux, care-i răspunde sincer, direct și onest, astfel admiratorii cărților ei aflînd detalii și faze despre care nu aveau cum să afle, altfel. Nu doar despre scris, scriitură, literatură, ci și despre multe alte detalii și obișnuințe pe care le veți descoperi citind cartea. Lectură plăcută!

 

Annie Ernaux, „Scrisul ca un cuțit”, Anansi. World Fiction, 2026

Traducător: Madalina Ghiu 

Text publicat la Revista Timpul, nr. 10 (66), oct. 2026