Nu prea JURnalul mEU, MIHAIL VAKULOVSKI, început pe 24.12.2005, de Crăciun, pe post de porc de tăiat

M-am născut în august, cînd părinţii mei absolveau Facultatea de Filologie şi intrau în cîmpul muncii. Datorită lor, primele mele amintiri sunt legate de cărţi şi de literatură (şi aşa vor fi şi ale lui frate-meu, fireşte). Nu-mi amintesc casa noastră fără bibliotecă, probabil c-au adunat cărţile în timpul studenţiei şi le-au adus la bunici, cum vom face şi eu cu frate-meu peste cîţiva ani, cînd vom învăţa la aceeaşi facultate, aceeaşi universitate, în acelaşi oraş, la aceeaşi adresă, doar că deja din altă ţară. Cînd eram foarte mic, tata se juca cu mine de-a poezia. Îmi amintesc perfect cum construiam – rînd cu rînd – poezia, un rînd spunea el, unul – eu şi tot aşa, pînă cînd hotăram să-i punem punct şi să începem alta sau să facem altceva. Exact la fel s-a jucat peste cîţiva ani şi cu frate-meu, mai mic cu 6 ani decît mine. Doar că cu el s-a jucat de-a proza, ei „scriau” poveşti, iar eu îi ascultam cu gura căscată, pentru că ăsta micu’ avea de atunci o imaginaţie fabuloasă şi a...

ştii jocul acela în care oamenii se învîrt în jurul scaunelor şi la semnal se aşează pe scaunul cel mai apropiat dar unul dintre ei pur şi simplu nu mai are loc? olteanul Brîncuşi şi-a lăsat sufletul în România şi-a luat instrumentele şi s-a cărat la Paris să ciupească nemurirea devenind unul dintre cei mai mari artişti ai planetei Brancusi sculptor francez de origine română toţi ceilalţi s-au înghesuit într-un singur muzeu doar el s-a întins de unul singur într-un atelier aparte iar numele său – Brîncuşi – sare în ochi din orice sală a muzeului Pompidou creierul lui Brîncuşi admirat din sala Dali sala Picasso sala dada sala impresionistă sala surrealistă iar aici la Tîrgu Jiu duhul lui Brîncuşi stă zgribulit sub un scaun de lîngă masa tăcerii înjură de mamă poarta sărutului şi repetă la infinit: permettez-moi, s'il vous plait, d'aller à ma place…

Timişorenii tre să ştie că braşovenii (care NU au aeroport!) ajung atît de greu la ei, încît cînd sosesc la Tm chiar vin cu mare drag (sau de nevoie, mno)! De fiecare dată cînd am fost la Tm mi-am zis că-i ultima dată , dar iată-mă iar la Timişoara, pe 6 februarie, invitat de prietenul Bogdan Munteanu la o întîlnire de la Cărtureşti, care va începe la ora 18:30. Cu ocazia asta am legat şi o fugă’n străinătate, aşa c-o să venim la librărie direct de la aeroport. Evenimentul se numeşte „Ce mai faci, scriitorule?” , mie-mi sună şi ironic, dar cine-a citit „Ai uitat să rîzi” ştie de ce. Întrebarea fiind la prezent, vă voi citi cîteva pagini din două manuscrise de proză pe care încă nu le-am terminat, deşi lucrez la ele de mai mult de 20 de ani (şi nici nu mă grăbesc să le pun punct), „Totul, aproape totul despre tati”, compusă din proze foaaarte scurte (ex.: „ trebuie să spun că lui tati nu-i prea place să muncească fizic şi că locuim chiar lîngă brigada de tractoare. într-o dimine...

            Dacă ţi-aş recomanda vreun profesor de-al meu de la Chişinău? Ei, nu mi-e greu să-ţi răspund la întrebarea asta. După primele ore cu Eugen Coşeriu i-am sunat pe părinţi şi le-am spus să-l trimită imediat la mine pe frate-meu, cu şase ani mai mic, în clasa a VI-a atunci. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cînd a venit Neagu Djuvara, cînd Sachi era deja în clasa a VII-a. Cel mai mare lingvist din lume, Eugen Coşeriu, născut în Moldova, nu era prea spectaculos din punct de vedere oratoric, avea şi un mic defect de vorbire, trăgeam din cînd în cînd cu ochiul spre bratan să văd dacă nu se plictiseşte. Nu se plictisea, din contra, îi plăcea cum lingvistica se combină cu micile momente biografice ale bătrînului simpatic. Fiind copil cînd satul lor a fost cotropit de către nemţi, şi-a promis în gînd că va ajunge odată să-i înveţe minte pe aroganţii ăştia. Şi aşa a fost. După o perioadă de trai în Argentina s-a dus în Germania şi...

„Grazia” Romanul „Grazia” e ultima carte publicată de poetul Mircea Țuglea, care a dat bun de tipar seara, iar a doua zi a aflat toată ţara de tragica întîmplare – marea a cerut iar tribut sau, cum a spus chiar Mircea într-un text, „ce colocvii ale tinerilor scriitori trebuie că se desfăşoară acum în ceruri!” Ori cum prezice chiar în acest roman de dragoste, într-o scenă în care iubita personajului narator îl caută şi îl strigă pe plajă, „dar eu nu voi mai fi (…) nu voi fi decît prin cuvintele mele”… „Grazia” e o matrioşcă alcătuită din patru părţi-poveşti de dragoste, părţi intitulate cu nume de fete: Iulia, Cezara, Alina şi Rosa, nimeni altele decît iubitele, din perioade diferite, ale naratorului. Roman în care toate se întrepătrund şi se încalecă şi se amestecă – deliberat, fireşte: epocile, personajele cu personalităţile (literare şi politice), dar şi între ele (fiecare fată care dă numele părţilor conţinîndu-le, cumva, şi pe celelalte), socialul cu intimul, istoricul cu erot...

             „TU” este volumul de debut al scriitoarei americane Caroline Kepnes, un excelent roman de dragoste (patologică), un thriller psihologic cu mult prea multă & crudă acţiune, scris impecabil, cu umor negru, cinic şi sadic. Cartea te prinde din prima, chiar de la începutul lecturii te surprinzi gîndindu-te cît de bine trebuie să ştii să scrii ca să-ţi iasă din prima un roman atît de tare, atît de captivant şi de bine scris. Menţionez că avem noroc de o traducere excelentă, fără de care probabil că TU-ul ro ar fi pierdut subtilităţi, ironii, umor, limbaj, stil.             Un librar, Joe Goldberg, se îndrăgosteşte nebuneşte de o tînără scriitoare, care cumpără ceva din librăria lui. Îi caută numele (Guinevere Beck) pe net şi începe o urmărire ca-n filmele de acţiune, cu violarea secretului corespondenţei, accidente rutiere, bătăi, sechestrare de persoane, crime, iubire, sex, demenţă....

Anecdote din viaţa lui Puşkin                   1. Puşkin era poet şi tot mîzgălea cîte ceva. L-a găsit astfel odată Jukovski şi a exclamat: „Halal de aşa scriitor!”             De-atunci Puşkin l-a îndrăgit foarte tare pe Jukovski şi-a început, prieteneşte, să-l numească pur şi simplu Jukov.                   2.             După cum se ştie, lui Puşkin niciodată nu-i creştea barba. Puşkin era foarte mîhnit din cauza asta şi îl invidia mereu pe Zaharin, a cărui barbă, din contra, creştea destul de bine. „Lui îi creşte, dar mie nu-mi creşte”, zicea adesea Puşkin, arătînd cu unghiile la Zaharin. Şi totdeauna avea dreptate.          ...